a12

Nevoia de raţionalitate

Iulian Boldea

          Virgil Nemoianu a împlinit, în 12 martie, şaptezeci şi cinci de ani. E un prilej cu totul nimerit pentru a sublinia prezenţa fastă a criticului şi teoreticianului literaturii pe scena culturală românească şi internaţională. Virgil Nemoianu a publicat, înainte de plecarea în străinătate, câteva cărţi semnificative, care au avut un impact apreciabil asupra scenei literare româneşti (Structuralismul, 1967; Calmul valorilor, 1971; Utilul şi plăcutul, 1973), chiar dacă notorietatea şi consacrarea internaţională a autorului au fost determinate de cărţile publicate în străinătate. Calmul valorilor circumscrie, între altele, câteva aprecieri teoretice cu privire la exerciţiul criticii literare, relevând şi o clasificare a tipurilor de critică literară: critica ziaristică, cea specializată şi critica eseistică. Cea din urmă îi pare autorului a presupune un grad apreciabil de comprehensiune a operei literare. Evaluarea textului literar este una dintre finalităţile primordiale ale actului critic, demers care însă presupune şi o dimensiune comparatistă, analogică („O critică este evaluativă numai fiind comparatoare. Pentru ea, opera este un dat care trebuie pus în alte contexte, măsurat, judecat. Aceste contexte pot să fie pur literare: în acest caz opera este plasată în interiorul tradiţiei literare locale, naţionale sau universale şi comparată cu alte opere de acelaşi fel“).
În preambulul cărţii Micro-armonia (1977, trad. rom. 1996), criticul îşi precizează statutul propriei identităţi culturale, sfâşiată între Est şi Vest, între totalitarism şi liberalism („Anume încărcături sentimentale şi trăiri sociale se văd transportate din estul Europei în Vestul îndepărtat al lumii occidentale şi «traduse» acolo sau topite în matrici raţional inteligibile“). În această carte (cu subtitlul Dezvoltarea şi utilizarea modelului idilic în literatură), autorul îşi propune să recupereze critic conformaţia unui gen multă vreme discreditat, acela al idilei. Idila e considerată model literar, strâns legat de genul pastoralei. Idila este, consideră autorul, „un fenomen specific unei anumite perioade“, un „gen literar considerat minor“ care „capătă demnitate literar-istorică“, definindu-se printr-o „viziune stilizată a unei realităţi ideale“. O teorie a secundarului (1989) are subtitlul Literatură, progres şi reacţiune şi dezbate problema caracterului reacţionar al literaturii. Reevaluarea conceptului de reacţionarism presupune sustragerea lui de sub orice amprentă politică depreciativă: „Literatura şi arta nu intră în tiparul ordinii umane: ele ţin de iraţionalitate şi aleatoriu, surpriza şi dispersiunea fac parte din însăşi esenţa lor“. Estetismul, care se caracterizează printr-o postură contrariantă faţă de obiectivările istoricităţii, e privit de Virgil Nemoianu ca un impuls utopic. Referindu-se la natura şi mecanismele progresului estetic, criticul observă că „natura progresului în artă şi în literatură diferă fundamental de natura progresului istoric. În linii mari, o operă de artă poate oferi, prin sclipirile ei, o soluţie durabilă crizei istorice subiacente: o operă idilică sau senin-comică realizează acest lucru în mod direct, una tragică sau satirică în mod indirect“. Reacţionară prin chiar natura ei, literatura „poate deveni duşman prin simplul fapt că este literatură“. Concluzia cărţii e că literatura este secundară pentru că „nu se poate opune cu adevărat istoriei şi politicii“ (N. Manolescu). Cartea se încheie cu câteva aprecieri despre critica literară şi despre raporturile ei cu literatura, în jocul acesta ambiguu principal/secundar.
Îmblânzirea romantismului (1984, trad. rom. 1998) e o carte ce se refuză unor încercări prea stricte de tipologizare, păstrându-şi, cu alte cuvinte, dincolo de aparenţele riguros-metodice ale demonstraţiei, un nucleu ideatic greu de captat în cadrele raţionaliste ale unei percepţii critice prea stricte. Cartea porneşte de la ideea, perfect justificată, a unei dinamici a romantismului, curent literar marcat de o tulburătoare diversitate de teme, procedee, stiluri etc. ce i-au conferit identitatea şi timbrul atât de specific în istoria literaturii universale. Această evoluţie convergentă, dar şi bipolară pare a constitui, de altfel, genul proxim al definiţiei complexe a romantismului. Pornind de la opoziţia stabilită în spaţiul literaturii germane între aşa-numitul High-romanticism şi fazele „terminale, moderate“ ale romantismului, teoreticianul îşi propune să radiografieze acest „romantism îmblânzit“, cunoscut şi sub numele de „epoca Biedermeier“. Interesant este modul în care modelul Biedermeier e regăsit de către cercetătorul comparatist în spaţii culturale ori literare diverse, observând însă că „legătura dintre epocile succesive din literatura germană nu se reproduce identic în toată Europa, şi analiza pe care ne-o propunem ar nega de îndată orice încercare de generalizare absolută“. Recurgând la aprecierile unor istorici literari ca Paul Klukhohn, Julius Wiegand, Günther Weydt şi Wilhelm Bietak, criticul notează o serie de caracteristici ale romantismului „îmblânzit“, precum: înclinaţia spre moralitate, amestecul de realism şi idealism, intimitate şi idilism, lipsa pasiunii, tihna, sentimentul de satisfacţie, gluma nevinovată, tradiţionalismul şi resemnarea, precizându-se că termenul Biedermeier a avut iniţial un înţeles peiorativ. Atent la metodele comparatismului, dar şi la unele investigaţii de ordin social-istoric, Virgil Nemoianu surprinde condiţiile în care şi-a făcut apariţia epoca Biedermeier; e vorba de perioada de după 1815, care a resimţit din plin „şocul spiritual şi social al epocii precedente“. După o perioadă de convulsii istorice, după un timp demonizat, ce reflectă mai curând dislocarea, ruptura şi dezintegrarea, se caută acum spaţii securizante, integratoare, în care nevoia de confort ontic a fiinţei să fie satisfăcută. Aceste spaţii sunt: familia, casa, vatra, peisajele locale, apelul la „sensibilitatea feminină“, cultul principiului matern etc. Soluţiile pe care le întrevăd reprezentanţii acestei epoci sunt menite, aşadar, să reducă ponderea haosului şi presiunea unui timp dizolvant, ca şi eventuala disoluţie spaţială. Virgil Nemoianu prezintă cinci categorii care sintetizează această nevoie de linişte, securitate şi confort a unei lumi marcate de o epocă anterioară traumatizantă. Acestea ar fi: „marea ordine a imperiului şi armonia universală“, „proiectele utopice şi revoluţionare“, stabilitatea (rezultată din potenţialul de confort şi progres al clasei mijlocii), empirismul şi „specializarea într-un domeniu anume“ şi, în fine, dialectica individului, văzut ca sursă şi perimetru al unor contrarii greu (dacă nu imposibil) de conciliat. Poate fi privit însă Biedermeierul ca o fază de degradare a romantismului, o etapă a slăbirii coerenţei sale originare, de „îmblânzire“ a intensităţii lui primordiale, a continuat el, a dezvoltat şi extins nucleul romantismului de început, devenind, în acest fel, un „romantism relativizat şi lipsit de vlagă“? Biedermeierul poate fi perceput, pe de altă parte, şi ca o tentativă de recul a fiinţei din faţa unei realităţi agresive, sau măcar instabile, inconfortabile; utopia şi idilismul cu amprentă utopică sunt astfel de modalităţi de retragere a indivizilor sau a colectivităţilor din faţa unei istorii destructura(n)te. Demersul lui Virgil Nemoianu de a clarifica tendinţele şi aspectele legate de epoca Biedermeier, de a interpreta un stil romantic generat de o stare de criză se întemeiază atât pe observaţii de ordin sintetic, generalizator şi integrator, cât şi pe analize minuţioase prin care se încearcă ilustrarea apartenenţei unor autori sau opere la această dinamică a „romantismului îmblânzit“. Iată de ce întreaga demonstraţie a criticului comparatist are în vedere „un context pluralist“ şi propune „o gamă largă de explicaţii posibile asupra unui fenomen literar“. Din acest unghi, precizează autorul în Postfaţă, „întreaga producţie literară a epocii ar putea fi descrisă satisfăcător printr-un set de mituri, imagini ascunse şi mişcări psihologice“ (căutarea tatălui absent, a moştenirii, parabola fratelui risipitor, prezenţa feminităţii absente etc.). Cartea lui Virgil Nemoianu despre epoca Biedermeier vine să demonstreze, în primul rând, complexitatea şi diversitatea fenomenului literar romantic, ajustând unele concepţii mai vechi sau mai noi şi exprimând, cu edificator spirit de fineţe, dar şi cu analize riguroase, un punct de vedere viabil asupra unei epoci literare „marginale“, imposibil de fixat într-o definiţie unică.
Virgil Nemoianu este, de asemenea, autorul unui studiu critic despre poezia lui Ştefan Aug. Doinaş, aplicat şi riguros, cu numeroase puncte de vedere interesante despre lirica acestui reprezentant important al neomodernismului în literatura română contemporană. Un eseu pe teme religioase, Jocurile divinităţii, nu exclude din investigaţie probleme ale culturii de azi, după cum România şi liberalismele ei trece în revistă avatarurile ideii de liberalism în contextul civilizaţiei române moderne. Tradiţie şi libertate (2001) e o carte care „tratează relaxat şi senin subiecte care la noi vor stârni încrâncenări persistente, polarizează spiritele între autohtonişti şi occidentalizanţi, pro şi contra americani, pro şi contra religiei versus secularism în mileniul al treilea“ (Monica Spiridon).
Atras de problemele sensibile, de situaţiile paradoxale sau de unele aporii ale receptării literaturii, Virgil Nemoianu a ilustrat cu strălucire comparatismul ca disciplină a conexiunilor şi analogiilor esenţiale dintre literaturi şi culturi, din perspectivă istoricistă, într-un demers ce se revendică, în primul rând, de la o fundamentală nevoie de raţionalitate, de claritate şi adevăr a spiritului critic.