a10

Armatele moi

Ovidiu Pecican

Omul din spatele biroului nu e un necunoscut. Se numeşte Nicolae Oprea-Doiceşti, iar uniforma pe care o poartă este impecabilă. În plus, apa de colonie cu care s-a dat după bărbierit nu este de producţie naţională. Vine, s-ar zice, după adierea ei difuză, de undeva de pe aşa-zisele grands boulevards pariziene. Pe piept îi strălucesc şi smalţurile colorate care ţin loc de decoraţii. Are capul rotund şi părul sur de pe părţi – cel din creştet e o simplă amintire oxidată de timp – este tuns regulamentar, sever, plastic. Guşa dublă rimează cu ochii broscaţi, buzele groase vin de minune sub nasul lui strivit, ca de boxer.
– Te-am chemat – îi zice insului aşezat în scaunul dinaintea lui, un bărbat civil, nici tânăr, nici bătrân – ca să te întreb dacă ai urmărit presa din ultimele luni.
– Mai mult sau mai puţin, domnule general – se scuză bărbatul.
Are vreo treizeci şi cinci – patruzeci de ani, este blond şi uşor adus de spate, mai mult osos, dar e îmbrăcat într-un costum corect, de producţie zonală.
– Ce e aia, „mai mult sau mai puţin“, măi Pitrea?
– Păi ar trebui să ştiu ce anume vă interesează dacă am văzut sau nu, ca să pot răspunde mai clar.
S-ar zice că vorbeşte având un soi de zgură pe gât. Când îl auzi, îţi vine să îţi dregi tu vocea.
Decorul e banal şi oarecum „classic“. Un birou de mahon, un dulap-vitrină, mai mult decorativ, pe stânga, două uşi bine lustruite pe dreapta – printr-una fusese introdus el –, iar în spatele fotoliului generalului Oprea-Doiceşti, mai sus de înălţimea unui om, sub drapelul românesc desfăşurat, tronează o cruce neagră, severă, din lemn.
– Uite aici! – îi întoarce generalul, dintr-o singură mişcare, laptopul deschis în faţa lui, înfăţişându-i o pagină de text de pe un site oarecare.

Aflat în vizită oficială de două zile la Bucureşti, preşedintele Viktor Iuşcenko a transmis marţi omologului său, Traian Băsescu, listele românilor care au murit în perioada 1944-1954, în închisorile şi în lagărele de concentrare de pe teritoriul Ucrainei.
Acest lucru a fost anunţat de liderul ucrainean în cadrul conferinţei de presă comune, susţinută dupa încheierea discuţiilor oficiale.
Drept răspuns, Traian Băsescu i-a mulţumit lui Viktor Iuşcenko în numele întregului popor român pentru gestul făcut şi a spus că documentul cu pricina va permite ca peste două mii de familii din România să afle unde au murit şi unde au fost îngropaţi soldaţii noştri căzuţi prizonieri în cel de-al Doilea Război Mondial pe teritoriul Ucrainei.
„Acest gest nu va fi uitat niciodată de noi şi vom fi veşnic recunoscători preşedintelui Viktor Iuşcenko“ – a spus Traian Băsescu.

Ordonat sub titlul „Preşedintele ucrainean Viktor Iuşcenko în vizită în România“, datat 31 octombrie 2007, cu litere aproape invizibile sub capul de pagină The Epoch Time, textul continuă, din câte îşi poate da seama. Vrea să îl ruleze mai jos, dar generalul întoarce laptopul din nou către sine. Îl priveşte acum întrebător, împingând scurt bărbia înainte, semn că nu are de gând să repete întrebarea.
– Da, auzisem ceva despre asta. Au scris mai toate ziarele. Ziceau de un întreg dosar…
– Întocmai, pune mâna generalul Nicolae Oprea-Doiceşti, comandantul armatei a IV-a, pe un biblioraft pe care îl ţinuse culcat la stânga lui. Are o culoare neagră lucioasă. – Arată… cam aşa.
– Deci ăsta e?
Întinde, aproape reflex, mâna către el, însă generalul apasă biblioraftul cu palma, semn că nu are de gând să îl lase să îl răsfoiască.
– Nu, nu e chiar ăsta. Aici e o copie fidelă a lui. Originalul a rămas unde trebuie. Pentru ce s-a hotărât, e bună şi o copie.
Cel numit Pitrea aşteaptă urmarea.
– Uite, Maximine, pentru ce te-am chemat. Suntem mai mulţi cei care am primit asemenea cópii chiar ieri. Se doreşte să ne punem pe treabă, că nu avem de ce aştepta, iar eu asta am de gând să şi fac. Îmi trimit oamenii pe teren. Şi tu ai cam fi omul meu pentru treaba asta.
Are o voce destul de subţire înaltul ofiţer. Şi cumva voalată. Aşa, ca Marlon Brando…
– Desigur, aprobă blondul. Despre ce treabă vorbim?
– Despre treaba că au trecut şaizeci şi trei de ani în care nu s-a ştiut nimic despre ostaşii ăştia, iar acum, când s-a aflat ce s-a petrecut cu ei, e timpul să se meargă şi la familiile lor. Pietrele de prin cimitire pe care scrie „ostaş necunoscut“ nu le putem schimba. Dar să afle ai lor unde au dispărut cei care au plecat să lupte pentru întregirea ţării fără să se mai întoarcă, asta tocmai că a devenit posibil. Mă urmăreşti?
Maximin Pitrea dădu din cap. Trecuseră câteva luni de la publicarea ştirii pe care tocmai o citise pe laptop, dar generalul nu părea deloc deranjat de detaliul acesta. Altele păreau să fie ritmurile birocraţiei militare…
– Ochi şi urechi, domnule general.
– Atunci e bine. Îţi dau primele adrese şi te pui chiar azi pe treabă. Da?
Dintr-odată atâta grabă… Oare de ce?!
Văzând că generalul se aşeza înapoi în speteaza fotoliului, Pitrea se ridică:
– Cum ordonaţi, domnule general!

Văzuse la viaţa lui destule filme americane unde doi militari, de regulă un ofiţer şi un subofiţer, traşi la trei ace, se prezintă în pragul unei căsuţe albe şi vesele, bătând solemn la uşă şi înmânând rigizi drapelul împăturat cu dichis al Statelor Unite odată cu înştiinţarea că fiul, sau soţul, sau fratele şi-a dat viaţa cu curaj pe câmpul de onoare. El nu era însă nici american, nici militar.
Se numea Maximin Pitrea şi lucra la o firmă specializată în recuperarea datoriilor (avea un nume cretin, „RAPOTIN srl., dar asta nu îl privea, nu el i-l dăduse). Se întâmpla că era şi nepot de verişoară primară al comandantului armatei a IV-a, generalul Oprea-Doiceşti. Convenise de mai demult, încă de la primele vizite la sediul militar din centrul Clujului, petrecute cu ani în urmă, că nu se cuvenea şi nici nu se putea să i se adreseze celui cu care mama lui petrecuse în copilărie, pe malurile Mureşului, cu „Unchiule!“ sau cu „Nene Nicu!“. De altfel, nici vizitele făcute generalului nu erau din proprie iniţiativă. Mergea numai chemat.
De când era mic, unchiului i-ar fi plăcut să se implice cumva mai direct în educaţia lui. Din păcate, plăpândul Maximin începea să scâncească după orice zgâlţâitură, neînţelegând – sau refuzând – să se fortifice ca un adevărat bărbat. Ciudat, asta nu l-a îndepărtat pe vărul primar al mamei de fiul acesteia. De mai bine de treizeci de ani, bărbatul respectiv, milităros fără a fi un brutal şi ostaş fără să se remarce prin spirit cazon excesiv, rămăsese cu ideea că nepotul lui ar putea face, într-un fel sau altul, o carieră militară.
… Pe urmă căzuse Ceauşescu, venise renunţarea la serviciul militar obligatoriu, începuseră concedierile din rândul „cadrelor“… Şi uite aşa. Generalul trebuise să se acomodeze cu gândul că mai mult decât un anumit tip de colaborări între Maximin şi oştire nu era cu putinţă.
Îl mai împumutase cu nişte bani, ajutându-l să pună pe picioare o afacere pentru care nu avea nici pricepere, nici tragere de inimă… Îl implicase apoi în tot soiul de medieri, printre care legendară rămăsese punerea la punct a unor cozoroace de chipiu croite şi pregătite în Republica Moldova, dar necesare aici… În fine, Maximin se achitase cât putuse de bine, făcuse şi ceva bănuţi, îşi plătise datoriile, apoi rămăsese iar fără bani, participase la înfiinţarea unei şcoli particulare de şoferi, transportase automobile germane la mâna a doua pentru amatorii din ţară… Iar acum îşi câştiga existenţa ca recuperator de datorii.
Nimic asemănător cu ceea ce făceau purtătorii acestei mărci în Occident. N-ar fi fost în stare să rupă vreun deget sau să spargă dinţii cuiva cu fruntea lui bombată. Ochii lui verzi, uşor bulbucaţi – aici se vedea amprenta familiei – nu puteau speria pe nimeni. Cu toate acestea, ştia să se bată, fiindcă urmase cursuri de arte marţiale la Casa de Cultură a Studenţilor, mai mulţi ani în şir, în jurul vârstei de treizeci de ani. Un pic prea târziu pentru mari performanţe sportive, dar suficient de devreme pentru alimentarea stimei de sine. Nu că asta ar fi fost uşor de dobândit şi de întreţinut. Încasase destule trânte, şi de la antrenor, şi de la ceilalţi băieţi din echipă. Dar faţă de cei din afara artelor marţiale avea clare avantaje: ştia „proceduri“. Şi asta deja schimba mult situaţia…
Priceperea la jiu-jitsu rămăsese însă ignorată de restul lumii. Nu era secretă, dar de ce ar fi trebuit să intereseze pe cineva? Maximin socotea că nu tot ce face un om trebuie adus la cunoştinţa celorlalţi. Altfel, ar fi o invazie continuă de banalităţi agasante asupra fiecăruia dintre noi…
Lucrurile se petreceau civilizat. Dădea telefoane, pregătea lumea, tatona, insista politicos… Încă nu se întâmplase să fie primit cu împotrivire. Cei care nu aveau din ce-şi plăti datoriile – fiindcă viaţa nu mergea exact aşa cum îşi închipuiseră ei atunci când luaseră împrumut de la bancă direct în magazinul unde îşi aleseseră frigiderul sau televizorul cu ecran plat şi cu performanţe ridicate – ştiau prea bine cum merg lucrurile. De aceea, acolo unde treaba era mai gogonată, până să vină el să îi întrebe de sănătate, o şi tuleau prin Occident, să facă bani, care cum putea. Cu alţii era altfel. Se pregătea ce era de pregătit şi firma îşi trimitea băieţii. Dar asta nu mai era treaba lui.
Acum unchiul îl chemase în grabă, în stilul lui milităros, iar la telefon fusese laconic. Era o solicitare urgentă, şi atât. Răstelile generalului nu izbuteau să ascundă interesul aproape patern pe care i-l purta nepotului, nici de acesta, nici de aghiotantul din cabinet ori de ceilalţi apropiaţi din anturajul în uniforme.
Se căută prin buzunare până dădu de guma de mestecat. Era cu scorţişoară, o noutate de care nu se plictisise încă. Exact ca atunci când apăruse în Cluj prima oară ciocolata cu ardei iute, într-o hardughie dispărută nu mult după aceea, la doi paşi de Şcoala Bob, lui urma să îi ia un pic de timp până să uite ce mestecă şi scorţişoara să reintre în anonimat, să mişte mandibula „uitând“ pentru ce anume face asta, omiţând să mai pândească savoarea…
Traversă acum neregulamentar, aşteptând să fie depăşit de un taxi hodorogit şi profitând de faptul că lângă Clădirea Roşie, fosta Casă a Învăţătorului, lumina verde a stopului abia se aprinsese în favoarea pietonilor, luând-o pe „insula“ care etala, ca pe o faţadă solemnă, construcţia Art Nouveau a Teatrului Naţional sau a Operei – că era şi una, şi alta –, şi păşind prin spatele ei către parc. Era o zi destul de caldă pentru data indicată în calendar, aşa încât, urmând exemplul unei perechi de romi înghesuiţi unul într-altul din dragoste sau de frig, luă şi el loc pe o bancă de lemn liberă.
Hârtia pe care o primise avea înscrise pe ea trei nume şi trei adrese, toate din oraşul lor. Dedesubtul acestora se aflau şi alte informaţii, puţine, ce e drept. Trebuia să se descurce cu ce avea şi, mai ales, trebuia să facă o treabă de calitate.

Dedesubtul listei scurte din mâna lui erau, după toate aparenţele, nişte imprimate oficiale şi câteva plicuri. Se dovediră, şi unele, şi altele, numai trei. Primul înscris oficial, purtând stema republicii şi antetul Ministerului Apărării, se adresa – într-o ordine pedantă – chiar celui dintâi nume de familie de pe listă: lui Vasile Pândaru. Verifică din nou şi observă o inadvertenţă. Pe listă era trecut numele unui soldat tr Pândaru Onufrie. Nu-i trebui totuşi decât o secundă ca să se dumirească. Dispărutul era Onufrie, doar nu era Ministerul Apărării să se adreseze chiar acestuia în chestiunea elucidării dispariţiei! Probabil că Vasile era fiul sau un apropiat din familie… Ce tragedie grotescă… După atâţia ani… Adresa lui Vasile Pândaru era pe strada Bistriţei la numărul 31, urma să verifice exact unde vine asta aruncând o privire pe harta oraşului sau, şi mai bine, căutând pe computer.
Formularul era stereotip şi rigid. Cu toate astea nu ar fi putut spune că lipseau efectele retorice. „Cu curaj şi devotament“, „în slujba ţării“, „în chip eroic“ erau formulări care îi aminteau de tinereţea când nu te mai puteai uita la televizorul alb-negru de atâtea montaje cu recitări din poezia patriotică. Dădeai butonul la radio şi emisiunea dedicată ostaşilor transmitea, şi ea, coruri pline de „pui de lei“, „am jurat cu mâna strânsă pe drapel/ bravi ostaşi cu pieptul de oţel“… Tot dintr-astea… De fapt însă, acum, când era pentru prima oară când vedea formulele respective acoperite, aşazicând, de întâmplări reale care le scoteau din stereotipie şi din limbajul de lemn, osificat, lustruit, ele dobândeau o ciudată rezonanţă sidefie, altfel decât ştia că se poate… Şi chiar şi amintirea care îi alergase prin faţa ochilor, cu atâtea emisiuni tâmpite, etern repetabile între două buletine de ştiri şi muzică simfonică sumbră, avea brusc o notă vioaie, un parfum primăvăratic… Îşi dădu seama că acesta nu putea fi decât efectul de tinereţe, căci amintirea din anii ’80 îi aducea „la pachet“ şi senzaţia de prospeţime pe care o simţea cu nări fremătătoare pe atunci tânărul care fusese. Parcă se vedea iar la liceu, cu cămaşa albastru-azurie regulamentară sub haina din material bleumarin cam zgrunţuros, cu textură aspră, care îl indispunea în fiecare dimineaţă. Şi părul care îi unduia liber pe ceafă şi peste urechi, după moda vremii, à la John Travolta…
Stătea cu spatele la hotelul Armatei a patra şi privea către strada Brătianu – fostă 23 August –, chiar dacă nu o prea vedea de vegetaţie. Se mai intersecta între el şi cealaltă parte a parcului şi aleea centrală, piezişă, pe care lumea jigărită şi neglijentă efectua parada modei, fiecare în ritmul lui (sau ei). În schimb vedea mai bine spatele Teatrului Naţional unde trăsese la rampă, din motive inexplicabile, că nu se prea mai mergea în turnee prin judeţe, ba nici măcar până la Gherla, Dej sau Huedin, tărăboanţa de autobuz a artiştilor, echivalentul la fel de degradat al căruţei cu coviltir a lui Molière. Bine că o aveau şi pe asta…
Al doilea nume era al lui Ion Pavel Luculei, dar, ca şi în primul caz, scrisoarea oficială era adresată unui alt membru al familiei, de fapt… o membră: Daniela Ileana Ionesea. Soţie recăsătorită? Fiică trecută pe numele clanului în care intrase? Nepoată, verişoară? Urma să afle, oricum…
Pentru doamna Ionesea trebuia să meargă până în Mănăştur, pe strada Almaşului. Nu era un capăt de ţară, iar cartierul îi era cunoscut, ca unuia care locuise o vreme prin zonă. Practic, nici nu era cartierul Mănăştur propriu-zis. Strada Almaşului era paralelă cu Calea Mănăştur, artera care lăsa în urmă centrul oraşului pentru a avansa către ieşirea către Oradea. Era lucru ştiut, zona se numea Grădini-Mănăştur, semnalând, probabil, că, pe vremea când satul mănăstirii mai exista, iar pădurea actuală de blocuri socialiste era de neimaginat, acolo erau terenurile unde îşi cultivau mănăşturenii salatele, roşiile şi mărarul…
El locuise mai mult timp în gazdă pe strada Taberei, aşa încât ştia un lucru simplu: tot ce era „dincolo“ de Calvaria, vechea mănăstire ridicată pe o gâlmă de pământ, era Mănăştur, tot ce era înainte de ea ţinea de Grădini.
Închise dosarul distrat. Acum ştia cum merg treburile în principiu, iar de al treilea nume avea timp şi mai târziu. Se gândea că nu i-ar strica o cafea în barul artiştilor…

(Fragment)