a22

Dumnezeu, cînd a spus „Să fie lumină!“, nu şi a pus problema că nu are cine să l audă

Olimpiu Nuşfelean

          Întrucît întrebările adresate de I. L. Caragiale se structurează pe patru zone de interes, o să enunţ răspunsurile mele în patru capitole.

Se face literatură bună cu bani puţini. Starea literaturii noastre de azi este bună. Dacă aruncăm o privire peste relieful vieţii noastre de azi, vom vedea că literatura merge mai bine decît economia, sănătatea sau educaţia, decît politica internă… Există o mulţime de oraşe sau sate – veritabile centre de emergenţă culturală – care dau culoare (literară, artistică) vieţii noastre, altfel anostă, înecată în marasmul politic. Viul existenţei noastre îşi găseşte aerul în imaginarul artistic mai mult decît în alte componente ale vieţii de fiecare zi, chiar dacă se zice că se citeşte puţin, că citim mai puţin decît alte popoare, că sîntem furaţi de internet şi de tabletă. Lupta cărţii cu tableta este o altă poveste, dar, dincolo de asta, sîntem încă „poeţi“. Nu citim destul, dar vedem cum cartea îi salvează pînă şi pe puşcăriaşi. Îi vezi pe penabili cum pun la cale tot felul de inginerii financiare şi deodată, imediat ce trec de poarta cu gratii a unei puşcării, se trezeşte în ei „spiritul livresc“, care dormita pînă atunci sau era folosit în alte scopuri. Spun în glumă, dar nu i de glumă: cînd nu mai pot fura, iată că rumânii scriu!… Să mă ierte… scriitorii! Scrisul este o piedică în calea furtului fiinţei. E un simptom. Pe vremea lui Caragiale erau destul de mulţi poeţi. Azi există de zece ori mai mulţi. Apoi vin prozatorii, criticii, dramaturgii… A crescut desigur populaţia ţării, se tipăreşte mai uşor, dar există o frămîntare interioară care ţîşneşte în scris, într o subiectivitate egocentrică. Românii nu ştiu unde să şi petreacă zilele de concediu, merg mai rar la munte sau la mare, nu mai obişnuiesc să se trateze de stomac sau de reumatism în staţiunile balneare, n au bani pentru asta, puţini ajung în peisaje exotice, n au timp sau obişnuinţa de a citi, şi atunci scriu. Potenţialul lor creator izbucneşte, deocamdată, mai mult în plan artistic, empiric, fără legătură cu „lumea exterioară“, cu societatea. Acest potenţial face ca, literar, să stăm destul de bine. Acest potenţial vine şi spre scriitori, spre scriitorii de meserie, care fac o literatură promiţătoare. Continuu promiţătoare.
Ceea ce i lipseşte acestei literaturi sînt diferenţele de relief. Există un strat de moloz literar, nefertil în arte, iar deasupra lui un strat înalt, confortabil, expresiv, dar piscurile sînt mai puţine. Şi mai ales piscurile care să adune în jurul lor emuli sau discipoli, ucenici. Toată lumea uceniceşte la toată lumea. Asta duce la o anumită suficienţă, la monotonie, la o monotonie de lux… Trebuie să recunoaştem, cu o anumită strîngere de inimă, că azi nu mai avem o figură poetică de seama lui Nichita Stănescu. Poate sîntem orbi şi nu mai sîntem sensibili la strălucirea poetică a vreunui poet important. Se scrie mai bine decît pe vremea lui Caragiale, decît pe vremea lui Rebreanu sau a lui Arghezi, decît pe vremea lui Nichita? Nu avem de unde şti. Care sînt clasicii care se ascund printre noi?
Literatura de azi nu pune piedici clasicizării. După o perioadă postdecembristă derutantă pentru literatură, cînd scriitorii erau tentaţi de politică sau de ziaristică, fără ca să se livreze toţi acestor domenii şi rămînînd mulţi, poate, într o expectativă inhibantă, azi se pare că literatura şi a regăsit suflul. În poezie avem tradiţia unor valori în continuă expresie. Se scrie poezie bună. Vine şi proza cu reuşitele ei, ca şi dramaturgia sau eseul. Se face literatură bună cu bani puţini, cînd literatura bună este slab recompensată. Şi băneşte, şi în planul recunoaşterii valorii ei intrinsece.
Şi aici ajungem la condiţia scriitorului. De o asemenea condiţie pare legată şi soarta literaturii de azi. Care ar trebui să fie această condiţie? Nu ştim. Să aibă mai mulţi bani, să mănînce şi să se îmbrace mai bine, să beneficieze de bilet gratuit pe tren sau în staţiunile de la mare?… Condiţia scriitorului rămîne indefinită. Nu ştiu cum se face – cînd se face, nu întotdeauna – că literatura scapă mereu, şi azi, noxelor unei asemenea condiţii. Sau nu? Se pare că „greul“ literaturii de azi stă mai mult în „finanţarea“ ei. Scriitorii nu scriu pentru bani, asta e sigur, dincolo de tot felul de practici, dar parcă te doar sufletul să vezi că ei produc totuşi o valoare (spirituală), validată într o generalitate istorică, care valoare nu este cîntărită şi într o recompensare… materială.
Dar este literatura noastră de azi suficient de… actuală? În ce moduri se reflectă „actualitatea“ în ea? Estetic? Tematic? La nivelul discursului? Al universului sau recuzitei? Ar fi nevoie de un studiu extins. Sigur e că autenticismul nu e întotdeauna o probă de „actualitate“. O spun în treacăt, fără să vreau să fiu polemic, deoarece nu este cazul.

Dacă ai încredere în cuvîntul „creator“, nu trebuie să ţi faci probleme de receptare. Cît despre raportul literaturii cu societatea, acesta se observă mai întîi tot prin prisma relaţiei scriitorului cu societatea. Visînd la autonomia esteticului, scriitorul (român) se apleacă foarte puţin asupra problemelor stricte ale societăţii. Literatura nu trebuie să fie strict socială, în litera ei, dar nu poate ignora realitatea în care se mişcă, „care o impresionează“ şi de ale cărei propensiuni nu se poate feri. Dar, cum spuneam, scriitorul român este foarte egocentric într o condiţie consumată în mare singurătate. Poate exista aşa ceva? Desigur.
Societatea, văzută oarecum generic, nu e o temă pentru literatură. În perioada postdecembristă, scriitorul a părut atras mai mult de omul politic – pe care îl agrea sau nu – decît de literatură. S a lăsat confiscat de o falsă imagine care producea false probleme. Asta l a făcut să cam ignore societatea. Aici putem bănui un motiv (ascuns) care a făcut societatea să şi restrîngă privirile/interesul asupra literaturii, înainte de a apărea şi alte (grave) motive. Situaţia poate fi dată şi de o noxă moştenită din perioada antedecembristă, cînd scriitorul, cufundat într o literatură (ca şi într o societate) ideologizată, era obligat să şi fixeze un reper „ideologic“ cu care trebuia să lupte: „activistul“ de partid, harnic în promovarea ideologiilor dominante. Ignorată, societatea şi a făcut o temă tacită din ignorarea scriitorului. Dar scriitorul nu trebuie să se teamă de o asemenea situaţie.
Dumnezeu, cînd a spus „Să fie lumină!“, nu şi a pus problema că nu are cine să l audă. Dacă ai încredere în cuvîntul „creator“, nu trebuie să ţi faci probleme de receptare. Dar nu poţi ignora ceea ce ar putea veni spre tine, lumea pe care o pui în operă. Am putea afirma, azi, că societatea nu iubeşte literatura. Oare e întru totul adevărat? Sau că scriitorul nu iubeşte societatea. E adevărat? Literatura este iubire – în orice formulă estetică s ar ilustra –, iar societatea are mereu nevoie de iubire.

Sîntem, într un fel, încă inventivi şi… provinciali, deşi „localismul“ nu ar trebui să fie o povară. Din întrebările lui Caragiale referitoare la „scriitorii români remarcabili“, apar două situaţii, care se întrepătrund în parte, dar care pot funcţiona şi disociate. Literatura actuală are scriitori români remarcabili. Literatura română, atît de tînără ca istorie, numără destui scriitori remarcabili.  Azi, lista ar fi lungă. Şi, desigur, foarte subiectivă. Poate că personalităţile scriitoriceşti nu sînt foarte bine conturate în mentalul colectiv, dar cîteva sînt puternice. Cîteva pot aspira la o rezistenţă cel puţin pe termen mediu. Criticii literari, care fac şi istorie literară, precum Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Alex. Ştefănescu, Ioan Holban ş.a. – lista rămîne deschisă –, vor beneficia desigur de o mică… eternitate de recepţie asigurată de liceu şi de universitate. Unii scriitori vor trăi în litera unei „istorii literare“; ce şansă pentru ei, ce colosală iluzie! Sînt o pleiadă de poeţi foarte buni, din generaţii diferite: Nichita Stănescu (mai rămîne în lista actualităţii?), Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Cărtărescu, Ion Mureşan, Ioan Es. Pop (dar nu, mi e greu să fac o listă, căci ea ar rămîne incompletă şi frustrantă şi, în plus, am impresia că deschid o listă clişeu), romancieri precum Nicolae Breban, eseişti precum Andrei Pleşu. Sînt mult mai mulţi candidaţi la eternitate. Aş putea face o listă ca într un fel de joc, o listă ludică, dar devin prea serios cînd mă gîndesc la literatura noastră, nu mă pot juca, vesel, cu… temerile ei!… Mă miră enorm cum unii scriitori, foarte buni, sînt prea repede uitaţi de o actualitate inconsecventă. Şansa de a reveni la lumina lecturii nu i însă niciodată pierdută. Caragiale avansa două nume pentru eternitate: Vlahuţă şi Coşbuc. Mai este valabilă alegerea lui? Noi avem la dispoziţie un cîmp mult mai larg de alegere, dar s ar putea să ne confruntăm cu schimbări de paradigme ale eternităţii. Şi eternitatea poate avea capriciile ei. Există o seamă de scriitori pe care îi citesc de ani de zile, ei nu pot să dispară din interesul public de pe o zi pe alta. Toţi scriu – cei autentici – cu o fărîmă de eternitate în suflet, şi asta e bine. Selecţia însă este făcută – de timp – uneori aleatoriu. O să pară ciudată o asemenea afirmaţie, dar spiritul critic şi axiologic nu funcţionează întotdeauna la zi şi cum te ai putea aştepta. Capodoperele se conturează în timp, luptînd cu marasme ideologice, scuturîndu se de ingrediente ideologice, de orice natură ar fi acestea. Problema apare mai ales atunci cînd, descinzînd în actualitatea crudă, ne gîndim la „sensul european al termenului“ de „personalitate a scrisului“. Ne integrăm greu în orizontul literar european, prin mecanisme complicate, cu funcţionare hazardantă. Poate e şi handicapul limbii, deşi nu ar trebui să fie. Inovaţiile – lingvistice – la nivel poetic e greu să fie translatate spre o limbă de mare circulaţie. Avem exemple şi izbînzi ilustre, dar o regulă confortabilă nu pare să se impună. În spaţiul european, mergem mult pe mimare, nu scăpăm de asta, ilustrată sub varii forme, şi asta ne costă, mereu. Avem, azi, destui scriitori care scriu realmente europeneşte… Calitativ, sîntem europeni, se produce o continuă „integrare“ a literaturii noastre în spaţiul literar european, dar n aş putea să spun de ce nu devine deplină şi reconfortantă o asemenea „integrare“. Cititorii europeni trebuie să afle şi să fie convinşi că în această ţară, numită România, se întîmplă lucruri demne de o literatură interesantă.
Sîntem, într un fel, încă inventivi şi… provinciali, deşi „localismul“ nu ar trebui să fie o povară. Putem găsi la scriitori europeni un „specific naţional“, poate „local“ foarte bine conturat, fără ca acesta să impieteze asupra operei ca atare, Privesc cu strîngere de inimă de asemenea cum filmul (românesc) a luat o înaintea literaturii. Şi asta în timp ce şi filmul, prin dialog, este legat de limbă, iar prin personaj (luat din varii universuri… româneşti), are aspecte cu un pronunţat specific… local.      Literatura are un impediment – limba –, impediment care ar trebui să i dea şi o forţă anume.
Îmi vine în minte o întîmplare de pe la sfîrşitul facultăţii. O doamnă franţuzoaică, profesoară, mi a dat cîteva cărţi în franceză. Între ele şi o carte de versuri semnată de un important poet francez, cu o dedicaţie către doamna respectivă. Cartea donată mie nu avea filele tăiate… N am uitat întîmplarea şi acum mă pot gîndi încă o dată la multiplele feţe ale europenităţii…

 Literatura are viitorul limbii în care se întrupează. Din acest punct de vedere, putem fi deocamdată liniştiţi: limba română are încă viitor, în ciuda barbarismelor care o inundă mereu. Soarta literaturii este discutată în raport cu internetul, dar şi temerea generată de o asemenea situaţie se va îmblînzi cînd va fi perfecţionată tableta sau un alt suport, mai sofisticat şi în acelaşi timp mai confortabil, al textului. Textul literar – descins din marele Text al Lumii – nu are cum să dispară. Şi acesta se va încărca mereu de funcţii literare. Incultura poate cîştiga teren temporar, în anumite spaţii de existenţă, dar nu incultura face lumea şi nu ignoranţa literară pune ordine în existenţa noastră. Atîta timp cît scriitorii vor scrie, producînd alte şi alte lumi ficţionale, oamenii vor simţi crescînd în inimile lor imboldul de a citi şi de a respecta literatura.