a14
Maria Pal şi Cheia poemelor
Rodica Marian
În universul poemelor Mariei Pal critica a pus în evidenţă marca personală, caracterizată prin „reabilitarea diafanului“ (L. Strochi) şi „retina delicată“ (Gh. Grigurcu), şi prezenţa unui filon poetic cerebral, alături de cel confesiv şi de o vibraţie spirituală autentică (I. Cristofor), o „mască a cerebralităţii“ peste un imaginar pulsatoriu de „îmblânzite angoase“ (M. A. Diaconu). La coordonata dominantă a „sfioşeniei“ s a mai adăugat şi „natura morală discretă“, „solitudinea“ marcată de linişte, „eul fragil“, „inadaptarea funciară“ care ar explica reflexele expresioniste, chiar un „sarcasm ingenuu“, în viziunea lui Gh. Grigurcu. Forţa imaginilor din poezia Mariei Pal îşi are însă geneza, după părerea mea, în chiar dramatismul lumii dezarticulate, observat cu nelinişte şi cu un fel de calmă tristeţe, într o tensiune lucidă, care degajă uneori o patetică şi totuşi armonică reflectare a disperării, şi care este noua lume semantică închipuită, construită în textele sale poetice. Această conţinută disperare, „adâncă melancolie“ (V. Mureşan), este în toată lirica Mariei Pal – inclusiv în volumul cel mai recent apărut, Cheia (Cluj Napoca: Napoca Star, 2013) – o constantă vizibilă în poeme precum Colivia, Cu frunze lungi, Tristeţea din ochi, Rămâne etc. Trebuie însă subliniat că în poemele citate atmosfera nu este zguduitoare, nici tumultuoasă, ci dramaticitatea se transfigurează, în final, într un calm al adevărurilor ultime, precum se întâmplă cu vulnerabilitatea care înseamnă putere adevărată: „Oboseala i o haină cu falduri bogate/ ce intră în tine precum cheile unse în broaşte// […] // apa din linişte ţi se aşterne uşor peste trup/ aţipind“ (Tristeţea din ochi.) Neascunderea tristeţii şi nici a disoluţiei universale îşi revelează forţa renăscătoare şi are valoarea pozitivă a afirmării de sine, când se sfârşeşte în dominaţia liniştii: „miasme otrăvitoare prin jur/ în care doar dureri mai încolţesc/ cu frunze lungi ca nişte blesteme// […] // liniştea zgârie ceţuri“ (Cu frunze lungi). În poemul Rămâne există şi o soteriologică împăcare cu renunţarea, dezamăgirea pare senină, întrevăzutele deschideri seamănă cu neantul, cu repaosul primordial, în accepţia lui orientală: „tu rămâi la fel de însetat precum apa// în jurul tău/ doar o nemărginire înţeleaptă ca renunţarea/ când s a născut universul“.
Poemele Mariei Pal sunt structuri revelatoare şi încifratoare totodată ale unei substanţe ideatice cu arome bogate. Ele culeg din valurile gândului şi ale trăirii imagistice fervente gesturi poetice de intensă forţă analitică, cu orientare introspectivă, precum cele care încearcă să arate rătăcirea lumii în pierderea sensului vieţii, de unde un zbucium conţinut, care transcende în adâncime tragismul. Pe de altă parte, volumele cuprind într un areal de adevărată poetică a gestului simbolic, cu valoare de suflu şi „regie“ dramatică în cadrul unui lirism impregnat de elemente teatrale de montare într o curgere secvenţială elocventă, uneori asemănătoare cu apetenţa blagiană pentru aranjarea „scenică“ a poemului ori cu forma monologală a poemului preferată de T. S. Eliot (integrând modalitatea acelui „monolog cu două feţe“ observat de I. Petraş). Aşa cum s a observat într o interpretare mai adecvată asupra poemelor anterioare Cheii (V. Manta-Tăicuţu), ideea axială a sentimentului lipsei de sens, resimţirea reflexivă a unei realităţi distorsionate sunt, în aprecierea mea, şi în volumul Cheia, mărcile din adâncimea semantică a personalităţi discursului poetic al Mariei Pal. Totuşi, singularitatea ideatică a poeziei sale se configurează din profunzimile unui zbucium intelectual, şi nu sentimental, ceea ce i conferă o specială distincţie şi mai ales valoare: „lumina/ este o noapte care şi a pierdut timpul/ iar golul acestuia scânteiază“ (p. 51), „timpul alocat ţie/ se afundă vertiginos în pământ/ după ultima cheie“ (p. 80), versuri care spun ceva pătrunzător despre incompletitudinea şi amnezia timpului omenesc în faţa celui nepământesc, altfel spus o definiţie a acestuia în partea lui nevăzută de oameni. Alte intuiţii tulburătoare, alese dintre altele: „ţipătul…/ face…/ să ngenuncheze sensuri adânci între lumi// în paradis/ se nmulţesc mere mai tainice ca oricând/ şarpele nu ţi mai arată încotro să te ndrepţi // […] // te prăbuşeşti dintr o realitate în altă realitate/ pipăind ficţiuni“ (p. 55); „faci salturi dintr o colivie în altă colivie“ (p. 54); „lumina pierdută pe frunze/ trage după ea vălul…/ dar nici un ochi nu i vede întinderea“ (p. 20).
Intitulat Cheia, într un mod evident simbolic şi expresiv în însăşi intenţia lui laconică, cel mai recent volum confirmă dualitatea funciară a simbolului titular, ilimitarea lui fiind perfect direcţionată în închidere şi deschidere, în iniţierea spre tainele profunde ale interiorităţii, pe de o parte, şi pe de altă parte desprinderea din izolarea despărţitoare; în simbolica creştină, aceasta este figurată în legarea şi dezlegarea porţilor Paradisului cu cheile Sfântului Petru. La fel de emblematice erau cheile şi pentru zeul roman Ianus, cel cu două feţe, una privind înlesnirea spre paradisul ceresc, alta întoarsă spre cel lumesc. Mă voi referi numai la rezonanţele de sens ale simbolismului cheii care se imprimă în platforma lirică a acestui volum, altfel spus la acele valenţe de sens poetic simbolic care se construiesc în textele Mariei Pal; aceste conotaţii sunt analizabile şi reperabile în confluenţa cu celelalte componente ale poeticităţii intrinsece a poemelor.
Vocabula poetică cheie, cu efectele ei încifrate adesea într un adevărat labirint simbolic, apare în volumele anterioare, dar în culegerea de poeme cu acest titlu înţelesurile cheii se organizează într un eşafodaj mai complex, valorile contratimpice ale cheii degajând, de fiecare dată, în funcţie de contextul poetic al poemului. Cel mai semnificativ sens simbolic al cheii este însă înscris în arealul ermetismului, veghind, precum în Antichitate, intrarea în marile mistere sau în misterele diurne. În arealul cultural universal, cheia este percepută mai ales în plan ezoteric, ca şi în basme, ca element axial al iniţierii, privită ca proces întreg ori numai ca etapă în descifrarea misterului, în accederea miraculoasă spre un teritoriu spiritual, ca treaptă în dezvăluirea unor realităţi ascunse, ca instrument magic în învingerea unor meandre ale iluminării. Haloul simbolic al cheii are un cheag de gravitate majoră în motivul tainic al morţii, singularizând deschiderea şi închiderea: „când vine moartea după un ultim obol/ o lamă retează sunete în pământ // […] // ai devenit ceva fără frontiere/ în care vise intră n delir/ şi se ntorc mereu la acelaşi cuvânt/ la singura cheie“ (p. 24). În acelaşi areal al reflexivităţii şi al subiectelor de gravitate profundă este şi taina deşertăciunii, a aneantizării care are totuşi un sens suveran: „nu rămâi nici în nume// o cheie ţi răsare în palmă/ şi tăcerea ta o ia/ înaintea tăcerii“ (p. 24). Poemul cu titlul E cheia este simptomatic pentru modul aparte în care Maria Pal încriptează într un context simbolic, învestit deja cu un amplu spectru de conotaţii, alte noi înţelesuri, precum ar fi menirea creaţiei personale în starea unei singurătăţi funciar asumate: „sperii şi sălcii cu liniştea ta ciudată/ şi nici o pasăre nu şi mai face cuib/ în visul tău lacom// indescifrabil/ atârni în privirile celorlalţi/ ca un tablou suspendat peste un hău/ în care o natură moartă/ e cheia“ (s. n., p. 18). Ezoterică este aici deschiderea spre închiderea dinăuntru, spre dezlegarea misterului, a sensului fundamental al vieţii şi al rostului artei, sens ambiguizat şi el în sintagma natură moartă. Taina indescifrabilă pare, în acelaşi timp, aceea care se reflectă în afară din fiinţa însingurată („singurătatea ta e mai adevărată// […] // decât fiara ce o încolţesc vânătorii“). Cheia înţelegerii pare că este tabloul (prin extensie, creaţia omenească) atârnând peste hăul existenţial, dar, şi mai mult, devine semnificativă esenţializarea meditativă a simţirii într o natură moartă, termen echivoc în fond, cum spuneam, şi care degajă astfel un alt halou poetic, suprapus şi încrucişat cu cel simbolic învestit în expresia poemului.
Semnificativ şi expresiv prin titlu, poemul O nouă cunoaştere (p. 26) este cuprins în acelaşi halou simbolic, deşi prin discursul său poetic apare situat la un alt pol al expresivităţii. La acest efect concură nu numai discreta concretizare a abstractului, ci şi inserţia emblematicelor chei (pluralul simbolului central este şi el potenţator şi productiv poetic în multe alte poeme ale volumului): „Ştii că zeii îţi dăruiesc o nouă cunoaştere/ pe care ai aşteptat o îndelung// […] // aşa ajungi la un timp ce aparţine pământului/ care te modelează n secret pentru chei felurite/ făcându te vast/ să găzduieşti forme rătăcite în univers“ (s. n.). Căile cunoaşterii nu pot fi decât felurite, iar vastitatea timpului este o viziune în care nădejdea sau încurajarea destinului patriei pământeşti atinge rosturi stenice. Alteori cheile pot „încurca“ absenţele (p. 72), dar adesea, în mod semnificativ, „cheia e scăpată în iarbă“ (p. 47), „cheia pierdută“ (p. 30), „cheile scăpate n alee“ (p. 40 şi 12), „cheia uitată în broască“ (p. 62), „umbre lăsate de chei ici şi colo“ (p. 9), „o cheie în mâna unui străin“ (p. 29).
Panorama contextuală a simbolului poetic cheie este şi ea plină de înţelesuri: „viaţa secretă“ trăieşte în ochii acelui tu liric (de fapt eul interior) „sub cheia tuturor“ (p. 76), „liniştea ţi sfâşie cartea/ cu o cheie lucioasă“ (p. 64), „un peşte speriat/ înoată prin inimă cu o cheie ntre dinţi“ (p. 68), cheile „s au zvârcolit în cuvinte“ (p. 11), „aruncă ziua de mâine/ în gura larg deschisă a cheii“ (p. 56), în fine, „mirabila cheie“ este sinonimă cu „un ultim gând“ (p. 14) ori, mai puţin încifrat, „în visul cu ochii deschişi“ apar cu tâlc uneltele: „cuvinte pensula somnul/ şi cheia“ (p. 15). Într un poem dedicat poetei Valeria Manta Tăicuţu, cu un titlu reprezentativ circumscrierii unei personalităţi, simbolul cheie apare de două ori, în primul şi ultimul vers, unde se lămureşte a fi chiar modul poetic singular: „răsuceşte în tine propria i cheie“ (s. n., p. 70).
Trebuie să revin asupra tehnicii de construcţie formală a poemelor, care este cea a unui monolog interior, respectiv meditaţia aulică a tuităţii. Această modalitate stă tot sub auspiciile dublei valenţe a simbolului central al cheii şi este adecvată şi reprezentativă pentru forma internă a lirismului preferat de poetă, dar şi pentru meditaţia asupra condiţiei umane, inclusiv a creaţiei şi a statutului ontologic al posibilelor ei mijloace. Poemul Doar tu este expresiv pentru modul cum poeta pare că înţelege ideatic şi formal relaţia esenţială a binomului eu tu, aşa cum spun unele teorii moderne (în filosofia lui Martin Buber se vorbeşte de un tu înnăscut al fiecărui eu). Acest tu izbucneşte la suprafaţa poemului ca un tu = alt eu interiorizat, ca şi cel din creaţia de limbaj (alteritatea din celebra concepţie de filosofie a limbajului a lui E. Coşeriu), cu care subiectul absolut al artei comunică, de fapt i se confesează: „aş vrea să exişti tu// […] // cu chei scânteind în palme ca nişte licurici// […] // aş vrea să exişti tu/ doar tu/ acea dimineaţă pe care n am trăit o nicicând/ doar atât să simt/ că exist/ şi că nu“.
Maria Pal culminează în volumul Cheia într o lirică de autentică profunzime ideatică, într o expresie de tulburătoare, intrinsecă adecvare la gravitatea trăirilor. Ceea ce i asigură o calitate deosebită, un special şi inconfudabil profil între poeţii contemporani.