a5

Gheorghe Schwartz 

          Nu cred că există normalitate în teritoriul vieţii literare nici măcar la modul ideal. Dar totuşi noi putem să visăm la un asemenea teritoriu şi nu numai că putem s-o facem, dar chiar suntem tentaţi să ni-l imaginăm fiecare dintre noi, mai ales atunci când ne simţim nedreptăţiţi. Şi ce scriitor nu se simte nedreptăţit?
Primul vis ar fi ca (în lume şi în România) aprecierile valorice să nu pornească de la autor, ci de la operă. Asta pentru că relaţiile interumane sunt de cele mai multe ori mai importante decât orice manuscris în ierarhiile vremelnice, coteriile, funcţiile administrative (născând posibilitatea unor servicii reciproce), „alianţele“ sunt cele ce nasc verdictele. S-a ajuns până acolo încât este destul să citeşti cine a scris o cronică şi, dacă urmăreşti fenomenul literar, să ştii – fără că trebuiască să mai citeşti şi textul – că este un material laudativ ori nu. Ba mai mult, s-a ajuns să-ţi fie limpede de ce a apărut acel material. Mai nou, nefiind important manuscrisul, ci doar autorul, cine nu face parte din gruparea respectivă nu mai este comentat deloc, nu mai există şi de ce să ne pierdem vremea cu cineva care nu există? De ce să-l comentăm? De ce să-l publicăm? Lucrul acesta funcţionează şi în Occident: degeaba vei trimite un manuscris la o editură importantă, dacă nu eşti recomandat de cineva suficient de puternic, plicul nedeschis va ajunge la coş, mi-a mărturisit un redactor al unei edituri celebre pretutindeni. Povestea cu domnişoara blondă care trimite primele ei poezii la o editură şi peste doar o săptămână primeşte prin poştă un plic roz, conţinând un contract şi importantul cec aferent, provine doar din filmele de la Hollywood.
Al doilea vis: o puternică şi competentă instituţie a agenţilor literari şi în România. Puţini scriitori valoroşi sunt în stare să fie şi manageri ai propriei lor opere. Agentul literar este cel ce poate facilita relaţiile interpersonale atât de importante.
Al treilea vis: să existe o instituţie mai mare a traducătorilor profesionişti, o instituţie care să lucreze împreună cu agenţii literari, fiind la fel de importantă şi pentru traducător, ca şi pentru autor, găsirea unor edituri dispuse să publice operele traduse.
În al patrulea vis: ar fi minunat ca scriitorul român să fie şi plătit pentru munca sa. Măcar cu o retribuţie pe o oră de muncă la nivelul retribuţiei unei ore de muncă a unei femei de serviciu.
Iată, aşa se naşte o proză onirică…