a14

Violenţă, utopie, revoluţie

Vladimir Tismăneanu

          Nicio altă personalitate politică nu se identifică mai spectaculos decât Lenin cu iluziile revoluţionare absolutiste ale secolului douăzeci. De profesie avocat, el a dispreţuit total domnia legii. Pretinzând că realizează umanismul marxist, el a creat prima dictatură totalitară din istorie. El însuşi un intelectual, a dispreţuit intelighenţia drept o clasă formată din idioţi morali şi poltroni politici. A fost ideologul perfect, fondatorul unei instituţii fără precedent, partidul de avangardă. Asemeni iacobinilor, era convins că salvarea revoluţiei este suprema lege.
Moştenitor al tradiţiei revoluţionare ruse, Lenin valorifica secretomania, conspiraţiile şi violenţa. Din fire mai puţin sângeros decât succesorul său, Iosif Stalin, Lenin a fost totuşi dispus să gireze şi să comande crime în masă dacă el considera că acest lucru accelera dezvoltarea revoluţionară. Erudită, nuanţată şi cu adevărat originală, cartea lui James Ryan, Lenin’s Terror: The Ideological Origins of Early Soviet State Violence, London: Routledge, 2012, este o contribuţie excepţională la înţelegerea naturii bolşevismului ca mişcare radicală, a scopurilor, tehnicilor, fixaţiilor sale şi a consecinţelor acestui fenomen.
În mod judicios, Ryan leagă abordarea lui Lenin privind violenţa de dogmele ideologice ale marxismului. Autorul foloseşte o faimoasă afirmaţie a lui Aleksandr Soljeniţîn din Arhipelagul Gulag ca epigraf pentru introducerea volumului: „Fantezia şi forţele sufleteşti ale criminalilor lui Shakespeare se limitau la cel mult zece cadavre. Pentru că ei nu aveau o ideologie“. Lenin s-a considerat, şi într-adevăr a fost, un fidel discipol al lui Karl Marx. Conform standardelor celei de a doua Internaţionale, el era unul dintre cei mai bine informaţi şi prolifici autori. Intransigent din perspectiva principiilor fundamentale, dar şi capabil de a face un pas înapoi atunci când se confrunta cu un context defavorabil, Lenin a fost un veritabil machiavelic. A crezut profund în scopul revoluţionar final – naşterea utopiei societăţii fără clase – şi nu a avut scrupule sau reţineri în folosirea violenţei pentru a-şi promova planurile cataclismice. Ryan demonstrează că, pe lângă dogma marxistă, Lenin a fost în mod profund marcat de imensa avalanşă de violenţă declanşată de Primul Război Mondial. Precum alţi profeţi socialişti, printre care Rosa Luxemburg şi Lev Troţki, s-a imaginat prins în lupta cosmică dintre forţele progresului şi cele ale reacţiunii, dintre socialism şi barbarie. La sfârşitul vieţii, el părea să fi realizat că noua societate pe care el şi bolşevicii au impus-o Rusiei era destul de diferită de emanciparea umanităţii promisă iniţial. Ultimii săi doi ani din viaţă au fost dominaţi de dezamăgiri, frustrări şi chiar disperare.
Lenin detesta inegalităţile Rusiei ţariste şi dispreţuia tendinţele reformiste. Vechea ordine trebuia să dispară în totalitate, definitiv şi irevocabil. Mai mult decât atât, a fost duşmanul gradualismului în cadrul mişcării socialiste. Inspiraţi de prezumtive motivaţii altruiste, bolşevicii au creat un cosmos politic şi social în care fiinţele umane au fost tratate drept rotiţe într-un mecanism. Demnitatea a fost călcată în picioare în numele speranţelor nobile, iar omul a devenit, aşa cum remarca Arthur Koestler, „o ficţiune gramaticală“. Principala întrebare a lui Ryan, la care el oferă un răspuns impresionant de complex şi convingător, este: „Cum şi de ce Lenin şi partidul său, devotaţi viziunii unui «viitor frumos» definit de prosperitatea paşnică a întregii umanităţi, au prigonit poporul rus prin intermediul unei dictaturi violente“ (p. 1)? El analizează şi conexiunea dintre teoria (sau credinţa) originară leninistă şi gândirea revoluţionară a lui Stalin. Este clar că Stalin a fost cel mai de succes discipol al lui Lenin, dar rămâne întrebarea dacă el a fost şi cel mai fidel urmaş al postulatelor profetului.
Studiul pertinent construit al lui Ryan este un demers, remarcabil documentat, de istorie intelectuală, o examinare de cel mai înalt nivel ştiinţific a principalelor teme ale teoriei leniniste şi o încercare de a înţelege implicaţiile morale ale catastroficului experiment sovietic. Oricare ar fi fost promisiunile iniţiale bolşevice, dovezile istorice duc inevitabil la următoarea concluzie: „Ţinând cont de faptul că violenţa şi dictatura bolşevică au fost, în mod paradoxal, simultan eficiente şi în final contraproductive, preţul supravieţuirii [regimului] a fost o sângeroasă dictatură care a distorsionat înaltele idealuri ce au stat la baza preluării puterii de către bolşevici“. Singura mea rezervă aici este legată de termenul „înalte“. Aş fi preferat „nesăbuite“ sau chiar „iluzorii“. Putem oare absolvi intenţiile originare de efectele lor dezastruoase? Putem oare separa moralitatea intenţiilor de moralitatea efectelor? Ryan însuşi oferă destule dovezi că alţi intelectuali şi militanţi de stânga şi-au dat seama că bolşevismul era sortit să eşueze în epurări, lagăre şi execuţii în masă.
Chiar şi înainte de venirea la putere a bolşevicilor, era clar că Lenin era un propagandist fanatic, un ideolog utopic fixat asupra ideii de puritate socială şi purificare, un moştenitor al lui Robespierre şi Saint-Just, şi nu un filosof. Filosofia presupune îndoială, iar Lenin era un om fără îndoieli. Lenin era practicantul unei filosofii simpliste, partizane şi exclusiviste. El a respins categoric orice posibilitate pentru o cale de mijloc, a unui tertium datur între ceea ce el a numit „ideologia burgheză“ şi cea „proletară“. Maniheismul lui Lenin a fost inexorabil. Pentru Lenin şi urmaşii săi, ideile au fost dintotdeauna manifestările intereselor de clasă. Aceasta era esenţa unei noţiuni esenţiale pentru concepţia leninistă asupra ideilor, ideologiilor şi conştiinţei filosofice: partiinost – partinitatea, poziţia de clasă, ataşamentul militant, aservirea totală şi funestă la linia partidului. Aşa cum arată Ryan, pentru Lenin, dictatura proletariatului, concept pe care el l-a apărat cu fanatică ardoare, a reprezentat singurul mod de salvare a revoluţiei, şi deci a umanităţii. În această escatologie revoluţionară, violenţa avea funcţiuni izbăvitoare, cathartice şi miraculoase. Cei care refuzau să adere la adevărul revelat de partid deveneau „duşmani ai poporului“ şi îşi meritau exterminarea, fiind mizerabili paraziţi. (Ryan oferă lungi citate din textele, publicate sau secrete, îmbibate de ură ale lui Lenin.)
Volumul lui Ryan reprezintă o excelentă analiză a leninismului ca doctrină revoluţionară care sacralizează violenţa politică şi condamnă întregi categorii sociale la extincţie instrumentată de stat. Pretinzând că este o ideologie a celor oprimaţi, leninismul a fost o teleologie seculară, o glorificare a unei false salvări fundamentate pe dispreţul visceral pentru statul de drept, libertate, proprietate şi pentru universalitatea drepturilor omului.