a11

Poeme narative

Constantin Cubleşan

          Prezent (din abundenţă) în ultimii ani în paginile a numeroase reviste culturale şi literare din ţară, cu polemici în actualitatea scriitoricească sau politică, dar şi cu eseuri pe teme generale ori cu memorialistică, Liviu Ioan Stoiciu rămâne însă în toate un poet prin excelenţă, o voce aparte în lirica noastră actuală. Definindu-se însuşi, într-o notă biografică, drept „o fire inadaptabilă“, opera sa, publicistică dar şi poetică, se caracterizează tocmai prin această formă de manifestare nonconformistă ce şade bine mai ales tinerilor. Iată-l însă ajuns la o vârstă a deplinei maturităţi (la poeţi nu se poate vorbi niciodată de îmbătrânire – e născut în 1950), când versul său a dobândit rezonanţe de dramatică introspecţie, meditând, reflectând asupra propriului destin („în căutarea unei noi stări de spirit“), lamentându-se oarecum autosancţionar: „Păcat numai/ că ai ajuns să trăieşti degeaba“, pe nedrept, desigur, căci tot el spune în alt loc: „Toată viaţa n-a făcut decât să/ interpreteze ceea ce simte“, fapt esenţial pentru lirica sa, deloc neînsemnată şi cu atât mai puţin neglijabilă. Din acest punct de vedere, recentul volum intitulat Nous (Cluj-Napoca: Editura Limes, 2015) este, în intenţia sa, o deplină mărturisire de sine (nu spun o profesiune de credinţă, întrucât nu se constituie manifest ca un program artistic), tocmai pe această idee a sondării vieţii interioare, poetul explicitându-şi titlul într-o notă ca de dicţionar: „Nous, organ al cunoaşterii şi contemplaţiei, principiul inteligibil al sufletului, unde se produce extazul; noţiune care desemnează substanţa de sine stătătoare, generatoare a mişcării vieţii, ordinii din lumea materială“. Într-adevăr, poezia din acest volum (nu numai) a lui Liviu Ioan Stoiciu este una a exprimării faptului de viaţă nud, asumat poeticului, în care autorul se implică atât ca un contemplator, cât şi ca un receptor emoţional vibrant al realităţii, îndeobşte una aparent comună, ridicată însă la valenţe metaforice: „Se întoarce din drum, închide şi deschide/ ochii, e adevărat, nu i se pare? Vaca paşte pe malul/ râului morţii. – Ai uitat acolo vaca, în/ buruieni, din copilărie, de la 11 ani? Nu mai ţine/ minte exact câţi ani avea/ atunci când a uitat-o, dar cum de şi-a amintit tocmai/ acum de vaca asta, la bătrâneţe?/ Adună bălegar de vacă uscat, să aibă ce să ardă/ în sobă. Îşi// trage piciorul drept sub el, aşezat/ la umbră, şi-şi scoate mâncarea din traistă – cu/ un profund sentiment de nelinişte,/ teamă şi tristeţe că a uitat de vacă atâta timp. Vacă/ lăsată la păscut în copilăria lui pe malul/ râului… Nu! Se// răzgândeşte, nu-i e foame destul, se ridică. Nu/ se poate. Şi pleacă mai departe,/ cocârjat“ (Uitată din copilărie). Formula discursului liric e şi ea aparte, poetul adresându-se la persoana a doua, cuiva care este de fapt el însuşi, astfel încât poemul nu este altceva, de fiecare dată, decât o decantare a sinelui într-o aparentă contemplare dintr-o perspectivă exterioară („te năpusteşti înlăuntrul/ tău, ai mare grijă, sub zăpadă e/ gheaţă, aluneci, te prăbuşeşti, închizi ochii,/ te agăţi de un copac, descoperi/ o peşteră în dreapta, aici îţi vei petrece noaptea asta“ (Până sus, să depui mărturie).
E multă narativitate în aceste poeme, o anecdotică menită a recompune scene existenţiale, uneori de o frusteţe terifiantă chiar („Se învârte în jurul cântarului vechi, «e din al/ doilea război mondial», are/ autorizaţie de funcţionare pusă la vedere, cât/ mă costă? /…/ Plăteşte,/ din indolenţă, cu o medalie de război, pe/ care abia o primise – n-am/ bani la mine. Eşti nemulţumit, cantaragiule? Uite,/ ia şi urechea dreaptă. Nu! Cantaragiul, îngrozit, o/ refuză şi o ia la fugă./ El râde, sardonic: ai vedenii macabre, bătrâne, îi/ strigă din urmă şi-şi/ lipeşte cu scuipat, urechea, la loc“ – Vine din viitor), alteori trimiterile sunt autobiografice şi nu de puţine ori groteşti, vizând „o lume a linguşitorilor“. Din această pricină e cuprins de o lehamite de viaţă („Nu mai are puterea să se întrebe ce caută el, de fapt, nici/ să conteste rânduielile dimpotrivă – îi/ e lehamite. Sincer, s-a săturat“ – miercuri, 17 decembrie) şi pare a se fi resemnat în a nu-şi mai continua „spiritul de frondă“ de odinioară: „Nu am nici un impuls să/ mă mobilizez, să o iau de la zero, să-mi redescopăr/ laşităţile, frica, lipsa de inteligenţă/ şi de noroc, neconsumate până la capăt sau înlocuite“ (duminică, 11 ianuarie). Cu o anume resemnare îşi declară viaţa încheiată („viaţa mea e în urmă, nu e/ înainte“), simţindu-se istovit: „Mult n-o să mai/ aibă nici el de dus, e convins, îi ajunge, inima bate/ a pustiu, n-are rost să-şi mai lungească/ preumblarea pe aici…“ (sâmbătă, 11 octombrie). Dar poetul e capabil încă de nesupunere în faţa fatalităţii, păstrându-şi vigoarea faptei şi mai ales a trăirii: „nu e păcat de la Dumnezeu să nu/ te bucuri de viaţa care ţi s-a dat, fără/ să pui întrebări prosteşti, fără să protestezi deoarece/ nu te simţi liber cu totul? […] Toată slava este înlăuntrul tău: unde ţi se întâlneşte/ mintea cu inima, în străfund“ (Nimic nu merită).
Poezia aceasta în care îşi presimte un final de viaţă lipsită de glorie se dovedeşte a fi de un intens dramatism al trăirilor existenţiale interioare. Liviu Ioan Stoiciu scrie cu fiorul unor bogate vibraţii afective, chiar şi în lirica sa de dragoste care nu mai este obişnuitul cântec al despărţirilor, pentru că renunţarea este resimţită ca o fatalitate a neputinţei de a mai iubi la o vârstă de-acum prea înaintată:„Adevărul/ e că ne-am iubit ca doi nebuni./ Şi gata. N-am ajuns// nicăieri: tu îţi ţii mâinile uscăţive nemişcate,/ stai cu ochii în gol. De fapt,/ unde trebuia să ajungem? În timp ce eu mă gândesc,/ între altele, la faptul că poştaşul nu/ va mai avea cui să ducă plicuri, dacă ne despărţim./ Amândoi, paralizaţi de o// frică de neînţeles. Frică venită din străfund – acelaşi/ străfund al unui străvechi puls/ electromagnetic, abia în acest mileniu sosit… Mai bine/ muream ieri împreună“ (Dedesubturile învăţăturii).
Un soi de existenţialism fatalist animă întreagă această lirică crepusculară. Poetul îşi radiografiază parcă, în regim de lamento poetic, trăirile, atitudinile, gândurile şi sentimentele, oferind o imagine deteriorată a sinelui, o dramatică conştientizare a unei decăderi fizice, deopotrivă a unei prăbuşiri în ordinea trăirilor vitaliste: „Mi se atrofiază organul presimţirii./ Nu-mi mai spune nimic nici apartamentul în care locuiesc,/ la bloc, nici strada pe care merg, nici oraşul – / pe care îl detest. Orbesc,/ «văzând cu ochii». Obiectele îşi pierd intimitatea; acel/ ceva nereceptat decât de mine, acum/ e receptat de toţi? Nu/ mai percep nici măcar împunsătura aceea divină, din/ abdomen, care mă face atent la/ «modelul artistic». Mi/ se împuţinează cărnurile. Degeaba mai comentez/ toate acestea, sunt conştient…“ (Face laţ la funie. Ce vreau?).
Din toată fronda de odinioară pare să nu mai fi rămas, în aceste poezii, decât limbajul frust, aruncat în faţă ca un soi de imprecaţii: „dracu te-a pus să cobori pe aici?“; „O alinţi – dumnezeii mă-tii, în ce hal/ m-ai adus“; „tu-i/ paştele mă-sii de viaţă“ etc. Se împlineşte astfel o lirică a trăirilor pedestre, lamentabile, o trăire poetică totuşi, autentică prin tocmai fiorul dramatic pe care Liviu Ioan Stoiciu îşi dezvoltă discursul său insolit. Faţă de poezia de până acum, o poezie a nesupunerii („Ah, instinct al răzvrătirii!“), volumul Nous reprezintă o nouă stare existenţială, o coordonată lirică mult mai dramatică, dedusă din conştientizarea zădărniciei şi deşertăciunii lumii şi lumescului, în haloul meditaţiei moderne, actuale, a Ecleziastului: „Nici o fericire nu-l mai atinge, nici o linişte, nu/ mai acumulează forţe pentru o viaţă nouă./ Nu e decât o creatură căreia i-a mai rămas doar moartea,/ apreciată ca o binecuvântare […] nici o lege a universului nu poate schimba aspectele negative ale vieţii […] se mulţumeşte cu suferinţa, din/ care extrage, din când în când, câte/ o picătură de esenţă“ (Nici o fericire nu-l mai atinge).