a9
Poeme
de Cassian Maria Spiridon
* * *
cît ar fi de încăpătoare ziua
scurtă se arată cînd nu eşti cu mine
ştii c-un zîmbet să prevesteşti
alergînd deschizi uşa
şi-n ochii tăi străluceşte
alungarea morţii
pe care paşii tăi o dezmint
cu speranţa vie a tunetului
că cineva/ în clipirea genei tale/
gîndeşte
ne pregăteşti pentru refuzul veşniciei
în oceanul de lacrimi al Iordanului
am intrat împreună
pentru noul botez
sub aripile largi
plutind peste ape
ne-am regăsit/ suflet cu suflet
ca într-o rugăciune
Geografie
e un pămînt dominat de munţi
şi străjuit de mare
aglomerări cereşti
căţărate pe stînci
spate în spate
ne călătorim pe căile înguste
economicoase/ ale timpului
avem sufletele arse şi pielea înroşită
o populaţie amestecată
cu o identitate iluzorie
casele
insule pe creste
aruncate de valurile de piatră
peste chiparoşi şi vegetaţii pitice
străbatem ţări mici
tot mai mici
cu ambiţii mari
tot mai mari
belicoase în neputinţa lor
totul e numai plîns
un triunghi al suspinelor
din el se înalţă duhul
ca un tsunami de stînci
* * *
odaliscă-n legănare e trupul tău în balansoar
doar o privire
ce aşteaptă sărutul ca-n Chagall
şi greierii cu cîntul lor
cuprind grădina întreagă
se aude un lătrat ca o mirare
îşi ascultă vocea
înserarea acoperă ograda
ne cuprinde maternă/ înţelegătoare
suntem împreună
Evă şi Adam
ce-au refuzat
să guste mărul
* * *
mă uit şi mă mir
am degete cinci
la picioare
cum Doamne se-ntîmplă
să rămînem cu cinci degete
cinci unghii
numeroase falange
sunt admiratoare ale pămîntului
azi
şi în tot lungul vieţii
cu tălpi fără platfus
şi nici alte defecte
cercetate cînd te cheamă la oaste
ay! va sosi
vom cunoaşte pe cine iubim
dimineaţa
şi pe cin’ să urîm
la amiază
o! voi căpitani şi bieţi generali
cercetaţi dimineţile pline de sîmbete
şi de lacrimi încărcatele nopţi
ce ne bîntuie
neîndurătoare
* * *
scurtă îmi va fi ziua
şi fără capăt noaptea
oricît de orbitoare ar fi lumina
o muzică asurzitoare însoţeşte întunericul
supliciu prin care se deschide
poarta izbăvirii
auzi trecutul cum se repetă în sincope
cum îşi ridică bombat
un piept scobit de îndoială
totul se întîmplă ca pentru ultima oară
la umbra marilor cireşi
în vîrf de deal şi îndreptăţite inimi
vezi ca prin lunetă viaţa
poartă pe genunchi şi glezne tari
duhul
dar ce folos
cînd iarba cu puteri nucleare
se strecoară/ străpunge betonul
în drumul ei spre lumină
creşte viforoasă
bătută de vînturi/ de ploaie
veşnică iarba
lance mîncătoare de carne
grenadă cu capsa-n pămînt
vorbitoare la stele
liberă acoperă ziduri/ smulge macadamul
se înalţă biruitoare peste faptele omului
după ce cade cortina
odată cu pleoapele tale
sufletul tras cu magnetice braţe
se închide în cazematele norilor