a13
Interviu realizat de ILINCA ILIAN şi CIPRIAN VĂLCAN
Traducere din limba spaniolă de CORNELIA DUMITRU
Saúl Yurkievich
Argentinianul Saúl Yurkievich (1931-2005) se remarcă în cadrul generaţiei sale prin capacitatea de a aborda literatura pornind de la ritmurile primare ale scriiturii, de la forţa incandescentă a cuvintelor, creaţia sa poetică, de factură neoavangardistă, avînd o influenţă marcantă asupra frazării eseurilor care l-au făcut celebru. Stabilit definitiv în Europa din 1967, ca profesor la Universitatea Paris VIII, Saúl Yurkievich a fost profund inserat în trepidanta perioadă neoavangardistă din Franţa şi America Latină, contribuind alături de generaţia sa la promovarea internaţională a literaturii din care provine. Recunoscut deopotrivă pentru volumele sale de poezie (Fricciones, 1969, Retener sin detener, 1973, Riobomba, 1978, El trasver, 1988, El sentimiento del sentido, 2000) şi pentru substanţialele sale opere de critică şi istorie literară (Valoración de Vallejo, 1958, Modernidad de Apollinaire, 1968, Celebración del modernismo, 1976, A través de la trama, 1984, Movediza modernidad, 1996), Yurkievich este reputat cu deosebire în rîndul cititorilor şi cercetătorilor operei lui Julio Cortázar, cel mai apropiat prieten al său, de la care a primit drepturile de publicare a operei complete, antume şi postume. Alături de soţia sa, Gladis Anchieri, şi de văduva scriitorului argentinian, Aurora Bernardez, Saúl Yurkievich a publicat, pînă la survenirea tragicului accident rutier în care a decedat în 2005, ediţia critică a operei cortazariene, aflată acum la volumul al şaselea la concernul editorial Alfaguara, Archivos, Galaxia Gutenberg. Nelipsit din nicio antologie a literaturii latinoamericane din secolul al XX-lea, Saúl Yurkievich face parte integrantă din generaţia de scriitori latinoamericani cu o influenţă covîrşitoare asupra climatului literar internaţional. Interviul realizat de Ilinca Ilian şi Ciprian Vălcan la Paris în 2003 este o incitantă incursiune în această existenţă care stă sub semnul literaturii şi prieteniei. Volumul rezultat în urma acestei întîlniri a fost publicat de curînd la Bogotá de editura Desde Abajo, cu titlul Retratos con azar. Oferim cititorilor revistei Apostrofcîteva fragmente din acest volum.
Ilinca Ilian: Borges spunea că o persoană trăieşte miliarde de secunde, milioane de minute şi ore, însă tot acest timp conţine o clipă care, într-o formă sau alta, rezumă totul: momentul în care cineva îşi dă seama ce reprezintă viaţa lui. Borges mărturisea că a primit această revelaţie în copilărie, pe când avea şase ani şi tatăl său citea o poezie în engleză; atunci a înţeles că viaţa lui avea să se rotească în jurul literaturii, că avea să fie scriitor. Saúl Yurkievich, dumneavoastră copilăria v-a hărăzit o astfel de întâlnire cu un destin?
Saúl Yurkievich: Borges a reprezentat un caz de vocaţie absolută, atât de extrem încât cred că în viaţa lui nu există nimic altceva afară de literatură. Era nepăsător faţă de tot ceea ce îl înconjura, acorda foarte puţină atenţie lumii din jur, tuturor lucrurilor întâmplătoare şi persoanelor care se apropiau de el – excludea, ignora totul. Crease o circumscriere, fără îndoială intelectuală, dar şi vitală, fiindcă îi era de ajuns să trăiască printr-o persoană interpusă, la modul figurat, prin intermediul literaturii. Nu şi-a propus niciodată să aibă experienţe directe.
Eu am puţin de-a face cu această atitudine, deoarece am fost supus întotdeauna ambiguităţii, ezitării, incertitudinii, într-o asemenea măsură încât le-am încorporat în stilul meu de viaţă şi în scriitura mea. Faptul m-a marcat încă de la naştere: sunt fiul unor părinţi evrei de origine mai mult sau mai puţin poloneză, şi spun asta pentru că proveneau dintr-o zonă care a fost alternativ poloneză, rusă, ucraineană, bielorusă – un colţişor al vechii Lituanii – şi au emigrat încă de tineri. Mama mea era comunicativă, foarte expansivă, locvace, avea o uşurinţă în învăţarea limbilor: făcuse liceul în rusă, a învăţat spaniola foarte bine, însă cu familia şi tatăl meu vorbea în idiş. În acest caz, care este limba mea maternă? M-am născut în Argentina: lumea mea născută, înnăscută, nativă în principiu şi până la un anumit punct era Argentina, însă cumva casa mea a fost întotdeauna spaniola. Nu ştiu dacă limba este cel dintâi sau al doilea cămin, însă eu am creat în mine acest raport de alteritate, de bizarerie, o dedublare prematură ce m-a transformat într-o fiinţă scindată şi într-un soi de potenţial apatrid. De fapt, nu ştiu dacă sunt bi sau triapatrid. Pe când eram la şcoala primară trăiam într-o Argentină extrem de babelică: majoritatea colegilor mei erau copii de imigranţi, părinţii lor vorbeau toţi cu accent. Probabil primau italienii, care vorbeau îndeajuns de multă spaniolă cât să se facă înţeleşi, o spaniolă italianizată pe care o foloseau ca pe o lingua franca; pe de altă parte noi, argentinienii, eram foarte obişnuiţi cu limba italiană, pe care o auzeam pretutindeni. Totul se vorbea pe jumătate. Deşi nu am fost educat în idiş, înţelegeam bine limba, pentru că părinţii îmi vorbeau în idiş, iar eu le răspundeam în castelană. Rudimentele mele de idiş îmi permit să înţeleg germana colocvială.
Ciprian Vălcan: Copilăria şi avatarurile ei, care au fost atât de determinante pentru dumneavoastră, vă trimit spre o zonă sacră, mitică?
S. Y.: Eu nu simt nostalgie pentru copilărie. Am avut o copilărie obişnuită, modestă. Părinţii, fratele meu mai mic şi cu mine trăiam într-o casă cu grădină în spate, cu pomi fructiferi; toate grădinile caselor se vedeau, fiindcă în loc de ziduri aveau garduri de sârmă, aşa că ne vedeam vecinii şi vorbeam cu ei. Planul oraşului meu natal, La Plata, are forma unei table de şah, cu grupuri pătrate de case, foarte regular. La stradă se întindeau faţadele caselor, iar în centrul grupurilor de case se găseau grădini, verdeaţă, pajişti, erau grădini rustice. Din fundul casei mele se auzea ciocănitul nicovalei unui vecin fierar, se vedeau şi forja şi nişte foale mari. Însă în general copilăria mea era monotonă şi mie mi se părea totul foarte monoton. Viaţa familială îmi provoca melancolie, îndeosebi sfârşiturile de săptămână, care m-au marcat; duminicile le simţeam opace, apăsătoare, ca pe ceva letal. Păstrez şi acum această impresie de tristeţe, în ciuda faptului că trăiam într-un cartier al micii clase mijlocii, unde exista multă comunicare. Noi, copiii, intram în toate casele, toţi intrau în casa noastră, exista o circulaţie extraordinară. Eu îi cunoşteam şi îi vizitam pe toţi vecinii, fără excepţie. Cartierul era spaţiul determinant, cartierul era microuniversul nostru.
I. I.: În acest caz lectura a reprezentat o evadare.
S. Y.: Fără discuţie. Din momentul în care am intrat la şcoala secundară, la unsprezece ani, am început să devorez Jules Verne, Rudyard Kipling, Conan Doyle, Romain Rolland şi mult roman rusesc, în special de Andreiev; cărţi foarte simple de la Editura Tor, care costau câteva centime. Citeam aşezat pe o creangă bifurcată din mandarinul meu, în timp ce mâncam mandarine şi cărţile mele se îmbibau de mireasma lor. Lectura era covorul meu zburător, mă purta orişiunde. De fapt, în familia mea exista acest dor de evadare, fiindcă realitatea era strâmtă, de parcă toate destinele ar fi fost bătute în cuie dinainte, de parcă n-ar fi existat alternative. Întotdeauna am simţit că acest orizont mă îngrădea.
C. V.: În acea perioadă cinematograful reprezenta cea mai populară formă de evadare.
S. Y.: Sunt profund marcat de educaţia cinematografică. Prima mea amintire de copil este cea a unei săli de cinema în care alunec sub scaun şi încep să umblu de-a buşilea pe întuneric, printre şirurile de fotolii, şi mă pierd. Mama mea era foarte sentimentală, foarte comunicativă, se identifica pe deplin cu actorii preferaţi şi era îndrăgostită de Ronald Colman. Chipeşul actor apare parodiat în Amarcord, pelicula lui Fellini care evocă viaţa în Rimini în aceeaşi perioadă, anii ’40, când toţi merg la cinema şi când prinde avânt cultul actorilor celebri. Din acest punct de vedere, La Plata seamănă cu Rimini.
I. I.: Sau, dacă vreţi, este întocmai atmosfera din romanele lui Manuel Puig.
S. Y.: Exact, deşi La Plata era cu mult mai bună decât General Villegas, oraşul lui Puig. În La Plata aveam o operă şi am început să merg la operă de foarte timpuriu. Vedeam şi teatre, căci prin oraş treceau multe companii, mulţi comedieni pe care îi ascultam la radio – era exact The Radio’s Days, ca în filmul lui Woody Allen. Nu exista televizor – la mine în casă televizorul a apărut în 1958. Eram deja profesor la Universidad de Nordeste în oraşul Resistencia, când m-am întors acasă în vacanţă odată şi mi-am găsit toată familia în jurul unui televizor cumpărat de curând; un televizor alb-negru, bineînţeles. Înainte era cinematograful, unde mergeam atât de des încât am impresia că mă duceam în fiecare zi. Biletele costau o nimica toată şi nici filmele pe care le vedeam nu erau fabuloase, mult western, Tarzan, pentru care aveam o afecţiune deosebită. Erau cinematografe pentru oameni, ca în Italia, ca în filmele lui Fellini, cinematografe unde oamenii fumau, beau răcoritoare sau bere şi unde toţi stăteau la balcon pur şi simplu pentru că jos era imposibil, fiindcă cei de sus scuipau, aruncau tot felul de lucruri. Aşa des mergeam la cinema încât aveam impresia că am văzut totul. Pe când eram ceva mai măricei, eu şi prietenii mei am înfiinţat primul cineclub din La Plata şi, cum trebuia să prezentăm peliculele, am început să citim despre cinematografie ca să ne instruim. Cultura noastră cinematografică sporea şi se rafina, nu peste mult timp am început să facem deosebire între regizori şi am recuperat istoria cinemaului: Griffith, Eisenstein, Murnau, Fritz Lang, Dreyer, Buñuel. Unul dintre cei dintâi veneraţi a fost Ingmar Bergman. Am făcut o pasiune pentru cinemaul lui auster, de pastor zbuciumat, de introspecţie neliniştită, pentru dansul lui de iubire şi moarte. Argentinienii au fost cei dintâi care s-au pasionat de Bergman şi psihanaliză, o dublă influenţă. Primele pelicule ale lui Bergman erau foarte puternice, dense, foarte complicate la nivel psihologic, iar noi ne identificam cu personajele lui, găseam multe asemănări cu situaţia noastră, mai ales în relaţie cu orizontul închis, frustrarea, angoasa existenţială. Aceasta era tonica tineretului argentinian, mai cu seamă cel universitar şi intelectual. Discutam mult, filosofam, făceam proiecte, multe proiecte – dialogul era intens; reflecţia, febrilă: ne hrăneam cu utopii. Eram foarte sceptici în privinţa ţării noastre, doream marea schimbare, ne doream să intervenim în transformarea ei. Participam la politica universitară, dar din punct de vedere cultural continuam să ne hrănim din autorii străini. Ţara era marcată mai departe de valul imigrant, eram constitutiv cosmopoliţi.
I. I.: Argentina pe care ne-o înfăţişaţi este un Babel şi totodată un paradis al comunicării.
S. Y.: Două Argentine se opuneau atunci şi se opun şi acum: cea băştinaşă, creolă, autohtonă, centripetă, revendicată de naţionalişti, şi cea a noastră, centrifugă, babelică, a amestecului de popoare şi limbi, multiculturală şi multietnică.
Poate datorită originii mele poliglote, de foarte timpuriu am simţit o afecţiune puternică pentru tot ce ţine de lingvistică, iar materiile care îmi plăceau cel mai mult la şcoală erau literatura, limba, gramatica. Am avut un eros gramatical relativ prematur. Tatăl meu era bun cititor, în cel mai înalt grad, dar citea cu greu în spaniolă. Citea în idiş şi secătuise toate bibliotecile din oraş, deşi existau multe instituţii evreieşti dotate cu biblioteci, mai ales în Buenos Aires, care era un mare centru editorial de limbă idiş – de fapt existau două centre importante în lume în acei ani, adică în deceniile ’30 şi ’40, New York şi Buenos Aires.
Tatăl meu citea cu voracitate. Desigur, făcea parte dintr-o veche familie de rabini şi crescuse între cărţi şi cărturari. Aceste familii de talmudişti, în care bărbaţii nu făceau altceva decât să citească şi să se roage, formau un clan care se călăuzea după tradiţii riguroase şi totul se petrecea într-un circuit închis, fiii rabinilor erau rabini, fiicele rabinilor se măritau cu rabini. Bunica mea paternă nu s-a căsătorit cu un rabin, a rupt cu datina şi de aceea tatăl meu nu a primit, ca restul familiei sale, o educaţie religioasă care să-l acapareze complet. Adera la un curent laic, progresist, însă în Lituania natală nu a intrat niciodată în contact cu neamurile, goym. În schimb mama mea da, fiindcă bunicul meu matern avea o fermă şi furniza carne armatei, aşa că avea o relaţie comercială cu lumea păgână. Pe deasupra, mama mea a frecventat liceul comun, liceul naţional, unde a primit o instrucţie laică, în limba rusă, şi a relaţionat cu alte fete, străine de colectivitate. În ciuda acestui fapt, tatăl meu nu a fost educat ortodox. S-a născut într-o mică localitate, Reshanoy – în acelaşi sat în care s-a născut şi mama, însă părinţii mei nu s-au cunoscut atunci –, iar după moartea bunicului meu patern bunica s-a căsătorit cu un domn despre care nu ştiu nimic şi, de fapt, nici nu îmi amintesc dacă în albumul de familie există vreo fotografie a acestui tată vitreg. Acest al doilea mariaj a provocat cumva dezagregarea familiei, tatăl meu a fost trimis la Varşovia, în casa unui unchi rabin, ai cărui fii erau, bineînţeles, seminarişti; îşi petreceau ziua în şcolile talmudice şi se pregăteau să devină rabini. Se îmbrăcau într-un stil foarte ortodox, cu suman negru şi cârlionţi lungi, puteau fi recunoscuţi imediat datorită hainelor tipice. Tatăl meu nu, dar tot a trebuit să înfrunte violenţa antisemită. De exemplu, mergând pe stradă cu un văr, au fost insultaţi, loviţi şi grav răniţi de un grup de băieţandri. Tata povestea foarte puţin despre trecutul său, însă a relatat în mai multe rânduri această traumă. Mi-e greu să reconstitui trecutul tatei, pe când mama povestea totul despre viaţa ei în Europa: despre familie, sat, sărbători şi baluri, prietene, călătorii în oraşele învecinate, unde avea rude şi se ducea adeseori ca să le vadă. Evoca multe oraşe de prin împrejurimi – Mincz, Łódź, Vilnius. Sunt nume pe care le-am auzit în povestirile ei şi care au şi acum în mine o rezonanţă stranie.
I. I.: În perioada în care dumneavoastră mergeaţi la cinema şi începeaţi să devoraţi cărţi, Europa cunoştea tristul apogeu al antisemitismului. Cum era să fii evreu în Argentina?
S. Y.: Noi eram fiinţe ambigue şi dedublate, aspect propriu condiţiei evreului, care nu ajunge niciodată la o integrare completă în comunitatea cetăţenilor unei naţiuni. Nici nu am reuşit, nici nu am încercat să ştergem diferenţa. Suntem ceilalţi şi de aceea suntem discriminaţi. Pe de o parte noi aparţineam unei comunităţi evreieşti omniprezente, foarte importante, foarte active – Buenos Aires aducea întrucâtva cu Viena fin-de-siècle; pe de altă parte, Argentina este o ţară antisemită, cum a demonstrat azilul masiv pe care l-a oferit înalţilor demnitari ai regimului nazist şi legiunilor de fascişti italieni şi croaţi. Există epoci în care antisemitismul se neutralizează, se temperează, se disimulează, dar iese periodic la suprafaţă, după cum demonstrează atentatul mortal de la AMIA, un centru ce reunea majoritatea instituţiilor evreieşti din Buenos Aires şi unde se găseau toate arhivele colectivităţii, ras complet la pământ de o impresionantă încărcătură explozivă. Eu am simţit pe pielea mea antisemitismul, mai cu seamă în şcoala secundară. Era înnăscut în colegii mei, care erau natural antisemiţi. Printre prietenii mei nu atât de mult sau, oricum, într-o formă mai subtilă.
Să fii evreu implică să fii înăuntru şi să fii afară, să iei parte şi, în acelaşi timp, să priveşti de pe celălalt ţărm, ca printr-un interstiţiu, printr-o fisură. Această duplicitate, această situaţie interstiţială mi-a fost de mare folos pe plan literar, faptul de a fi între fiinţă şi nefiinţă. Până la douăzeci de ani am avut mulţi prieteni evrei şi, cum exista mult prozelitism sionist, făceam parte dintr-o organizaţie de acest tip. Era un efect evident, categoric, al epurărilor antisemite sovietice şi al Soluţiei Finale, cu Şoah şi lagărele de exterminare.
În Europa, familia mamei mele a fost complet anihilată, cu excepţia unchiului Jaim Dovid, care s-a alăturat rezistenţei maqui. Familia tatălui meu era foarte restrânsă, însă fără doar şi poate a păţit acelaşi lucru, cu excepţia surorii tatălui meu, care a studiat medicina în Uniunea Sovietică, unde a cunoscut un coleg de şcoală cu care s-a căsătorit şi a avut un fiu. După terminarea studiilor, a rămas în Rusia, nu ştiu unde anume. Nu ştiu nici de ce soartă a avut parte, însă e posibil să fi scăpat de exterminare. În schimb familia mamei mele a pierit aproape în întregime. Mama şi unul dintre fraţii ei au emigrat în Argentina. În Reshanoy exista o comunitate de trei mii de evrei, din care au rămas în viaţă doar doi. Au fost victimele unei exterminări sistematice, germanii i-au deportat pe toţi, mai întâi într-un lagăr de internare, dar apoi i-au trimis în diverse lagăre de concentrare, în camerele de gazare şi în crematorii.
C. V.: Cum se informa familia dumneavoastră din Argentina în legătură cu ce li se întâmpla rudelor din Europa?
S. Y.: Mama scria şi primea multe, multe scrisori. Scrisori şi fotografii. Nu avea telefon, şi chiar dacă ar fi avut, n-ar fi sunat nimeni în străinătate. Tatăl meu a rămas în legătură cu sora lui, însă în 1939 în Uniunea Sovietică a început epurarea medicilor evrei. Comunitatea evreiască din La Plata era foarte la curent cu ceea ce se întâmpla în celelalte comunităţi din lume. Exista o informaţie precisă care circula epistolar şi oral, în Buenos Aires existau ziare importante în idiş – unul de stânga şi celălalt de dreapta; unul mai procomunist şi celălalt prosionist –, informaţiile circulau atât de bine încât se ştia totul despre exterminări şi despre lagărele de concentrare. Îmi aduc aminte că, nu cu mult înainte ca al Doilea Război Mondial să se fi terminat de tot, în La Plata a venit o persoană eliberată dintr-un lagăr de concentrare, a venit să dea mărturie, să povestească şi să explice hecatomba organizată de nazişti. A arătat o bucată de săpun fabricată cu grăsime umană. Pe atunci aveam doisprezece ani, însă îmi amintesc tot ce ne-a dezvăluit – îmi amintesc acest fapt îngrozitor, că germanii făceau mănuşi şi ecrane din piele de om. Tatăl meu simpatiza cu comuniştii, era progresist cum se zicea pe atunci, însă mai apoi au început epurările evreilor sovietici eminenţi. Între ’39 şi ’40 au asasinat majoritatea scriitorilor proletcult, au făcut razzias în mediile artistice şi ştiinţifice. Această affaire a medicilor evrei a avut mult răsunet la vremea respectivă şi în sânul colectivităţii evreieşti argentiniene a circulat zvonul că pentru evreii care locuiau în Uniunea Sovietică primirea corespondenţei din exterior era extrem de compromiţătoare. Tatăl meu s-a temut pentru siguranţa surorii lui şi a încetat să mai comunice cu ea. Era unul dintre cele mai rele momente ale stalinismului, în ajunul Pactului germano-sovietic. Mai târziu regimul s-a răscumpărat cu apărarea eroică a Stalingradului, oraş botezat cu numele despotului absolut. Însă tatăl meu a suferit o decepţie iremediabilă cu privire la comunism. A încetat să-i mai scrie surorii lui şi n-a mai reluat niciodată legătura cu ea. Pe mine acest lucru mă consterna, tăierea radicală a legăturii cu singura lui soră mi se părea înfiorătoare, însă înţeleg că tatăl meu, căruia i-a fost mereu groază de represiunea antisemită, a rămas traumatizat. Era foarte sensibil, nevrotic, foarte depresiv, iar istoria care a urmat i-a dat dreptate, cortina de fier a îngrădit Europa de Est, a împrejmuit-o şi a transformat-o într-un teatru belicos şi poliţienesc.
După război, mama a menţinut legătura cu rudele care se găseau în Statele Unite şi, una dintre ele, un văr, a apărut prin surprindere în La Plata, foarte bine îmbrăcat, avea înfăţişarea unui domn înstărit. Însă a rupt relaţia cu fratele ei din motive complet diferite. După sfârşitul războiului, unchiul meu, Jaim Dovid, s-a întors în locul de baştină, la ferma bunicului din partea mamei. Pe atunci evreii nu puteau deţine şi nu puteau exploata pământ, deoarece legislaţia rusă antică interzicea asta. Existau câţiva gospodari săraci, existau lăptari, ca Tobias (Toibe the Millkmann), însă legea oprea posedarea unor proprietăţi mari. La un moment dat, ţarul a autorizat înfiinţarea a două ferme în împrejurimile localităţii Reshanoy, iar una dintre ele i-a fost atribuită bunicului meu. Aşa se explică faptul că mama mea şi-a petrecut copilăria la ţară, în timp ce tatăl meu, care trăia în vecinătate, a avut o copilărie urbană. Reshanoy era un orăşel, un stetl cu o comunitate de aproximativ trei mii de evrei şi încă vreo trei mii de neevrei. Era un oraş activ, un centru cultural de unde au provenit nu puţine personalităţi, ca Şapse Valaj, străbunicul meu patern, rabin foarte cunoscut şi respectat. Un unchi al tatălui meu a fost Maksim Litvinov, ministrul de externe al Uniunii Sovietice, revoluţionar din prima generaţie care a făcut parte din primele soviete şi a fost numit ambasador la Londra, unde a cunoscut o doamnă engleză pe care a luat-o de soţie. Mulţi ani a fost ambasador sovietic la Washington, după care a fost destituit şi restabilit, apoi Stalin l-a scos din gulag şi l-a trimis iar la Washington, fiindcă era cel mai experimentat în negocierile cu lumea anglo-saxonă.
Să ne întoarcem la povestea lui Jaim Dovid, fratele mamei mele. La un moment dat, printr-o scrisoare de la Jaim ea află că el scăpase cu viaţă din masacru, că după sfârşitul războiului se întorsese la fermă, că o găsise rasă la pământ, că nu mai rămăsese suflet de evreu în oraş. A mai citit şi că acest frate determinase cu aproximaţie limitele moşiei familiale, se instalase acolo şi – aici a venit şocul – se însurase cu o femeie neevreică. Această călcare a legii a rănit-o profund pe mama. Eu mă miram şi-mi ziceam: „Cum se poate? După aşa experienţe, după peripeţiile îngrozitoare ale acestui om, după holocaust, după ce a văzut limitele ororii umane, se întoarce în satul lui, se căsătoreşte cu o neevreică şi maică-mea îl excomunică!“ Condamnarea ei mi se părea excesivă, fiindcă eu credeam că mama e tolerantă şi într-adevăr dădea impresia că era foarte deschisă, însă uneori există ceva ancestral în reacţia dinaintea unei legi profanate, dinaintea unui tabu încălcat. Eu m-am căsătorit cu o neevreică. Mama murise deja, însă tata a acceptat faptul şi chiar o aprecia mult pe soţia mea.
I. I.: În schimb aţi cunoscut trauma, şi încă foarte profund, într-o manieră indirectă.
S. Y.: Da, eram hipersensibil, simţeam golul din jur, care-mi insufla melancolie. Nu cred că adolescenţa şi copilăria mea au fost fericite, dar pe de altă parte nici nu s-a petrecut ceva traumatic de-a lungul lor. Dar da, suntem marcaţi de istoria catastrofală a acestei ere – eu am simţit constant gravitaţia, presiunea, asediul, loviturile istoriei.
Viaţa mea s-a schimbat când am intrat la Facultatea de Litere, s-a schimbat enorm, pentru că am ieşit din sânul familiei ca să trăiesc camaraderia studenţească. Deşi nu am părăsit casa părintească din strada 18, am simţit totuşi o libertate enormă.
Interviu realizat de ILINCA ILIAN şi CIPRIAN VĂLCAN
Traducere din limba spaniolă de CORNELIA DUMITRU