a10

Rănile din Carnetul unui Pierde-Ţară

Alexander Baumgarten

          Prozele scurte ale lui Paul Diaconescu – Carnetul unui Pierde-Ţară, Cluj-Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă, 2014, fac un interesant efect de perspectivă: la o primă vedere, ele apar asemenea unor răni într-un corp al experienţei exilului, al senectuţii, sau al modernităţii, sau chiar şi al unei europenităţi problematice, interogate şi trăite din nordul de ceasornic şi până în sudul de foc al acesteia. Aceste patru motive nasc proze asemănătoare unor răni fizice, căci toate evocă rupturi, penetrări ale ţesutului unui confort existenţial de angoase contondente: nostalgii ascuţite ale copilăriei şi adolescenţei româneşti, parfumul sărat al vântului Sulinei, mirosurile mâncărurilor din oborul Bucureştilor sau celebrarea fără preget a unei delicate iubiri faţă de propriul corp inundat discret de senectute, iar de aici saltul până la stupefacţia continuă şi condescendentă în faţa modernităţii care îşi prezintă mereu rănile pe care le provoacă drept tot atâtea virtuţi. Din toate acestea, Paul Diaconescu pare a-şi fabrica o metodă unică a meditaţiei sale: transformarea nostalgiilor lui Pierde-Ţară – numele sub care autorul intră ca personaj în propria carte – în judecăţi asupra lumii scandinave sau asupra sudului Franţei ori a Pirineilor, unde răni ale personajelor care apar fulgurant în carte devin inteligibile doar prin evocarea parfumurilor copilăriei româneşti. Podgoreanul francez cu mâinile negre de cules sau dezlănţuirea derbedeilor care au ucis în numele ideologiilor în războiul spaniol devin semnificante pentru că răspund unor meditaţii asupra lumii româneşti, devenită străină, deci modelatoare şi vindecătoare a rănilor experienţei generice.
Proze publicate pe rând în România literară şi apoi adunate în Carnetul unui Pierde-Ţară care nu trec de două pagini şi în care nu se petrece nimic pentru că ele îşi iau libertatea de a medita asupra petrecerii înseşi. Aici, te poate ului portretul femeii care, în corespondenţă cu un sanatoriu francez, îşi proiectează toate speranţele vindecării în amânările succesive ale operaţiei promise, convingându-se singură că numărul amânărilor creşte, desigur, certitudinea redobândirii sănătăţii. Tot aici, micile poveşti despre virtuţi ale clasicităţii provoacă prin simplitatea lor, iar întregul edificiu are o cheie de boltă pe care o găsesc la pagina 36 a cărţii: aici, într-un crochiu („Ficţiuni?“) sunt purtat într-o euforie a celebrării absenţei frontierelor europene, citite cu uimirea celui pentru care frontiera este totuşi principiu, şi pentru care absenţa ei fizică dublează simplitatea firească a comunicării umane cu pericolul iluziei unei absenţe universalizate a tuturor frontierelor. Nu gândul la suferinţele umane ale celor pentru care frontiera trimite la experienţă şi rană politică reală este vârful de lance al meditaţiei lui Paul Diaconescu în acest text, ci faptul că lumea noastră, cu tot binele ei, poartă cu sine pericolul neînţelegerii adevăratei frontiere, „dintre aici şi dincolo“ şi, bineînţeles, organizarea vieţii într-o euforie frivolă şi ignorantă.
Toate aceste proze au aspectul unor răni pentru că înfăţişează subiectul receptiv şi afectat: unele sunt cicatrici foarte vechi, care semnifică doar dacă sunt regândite şi proiectate în noi fapte vii, altele arată chiar tăietura unei ţesut încă viu şi interogativ. Efectul lor de perspectivă constă însă în faptul că, la a doua vedere, ele devin, sub presiunea forţei literare a scriitorului, protuberanţele expresive ale unui sens pierdut şi în fine regăsit: corpul afectat se scufundă, iar rănile rămân la suprafaţă pentru a vorbi. Parcurgerea lor le uneşte într-o carte prin transformarea patriei copilăriei şi a mamei, printr-o progresie nostalgică, mai întâi în interpretări şi flash-uri ale cotidianului, apoi într-un soi de tinereţe de după bătrâneţe, în care ordinea vârstei rămâne numai un simbol al unei profunde înţelegeri a timpului: acesta, când curgerea lui este bine înţeleasă, curge dinspre viitor spre trecut, dându-le acestor povestiri semnificaţia unui acasă în sfârşit regăsit.