a1

Semne tulburi anul are

Marta Petreu

          Anul cel nou are semne tulburi, dacă nu rele de-a binelea. Şi nu în primul rînd locale, ci continentale. Masacrul de la Paris a fost un simptom al unei crize nu ştim cît de profunde şi-al unui pericol nu ştim, iarăşi, cît de mare. Marşul tăcerii la care au participat numeroase personalităţi politice de rangul întîi ale lumii de azi ne sugerează şi că Europa este hotărîtă să nu abdice de la principiul libertăţii de expresie, şi cît de mare este pericolul în care se află această libertate, astăzi, la întîlnirea (ocolesc dinadins cuvîntul „ciocnirea“) intimă şi inevitabilă a civilizaţiilor.
Cultura europeană se află într-o fază relativistă, tîrzie; pentru noi, ca pentru lumea antică de pe vremea lui Lucian din Samosata, zeii sau zeul pot fi subiect de orice, de rîs de pildă, inclusiv în varianta caricaturii. La sfîrşitul secolului al XIX-lea, un mare filosof european, pe care toţi îl cităm reverenţios, a observat că Dumnezeu a fost unul şi a murit – dar nu oricum, ci, spune el, „noi l-am ucis“. Pornită pe drumul acesta de măcar cîteva secole, civilizaţia europeană s-a descurcat fără El (cum, e altă poveste), căci, vorba unui astrofizician extrem-contemporan, cosmosul poate fi explicat şi fără această ipoteză. Pentru lumea euroatlantică, Dumnezeu nu mai este de multă vreme o ipoteză necesară.
Altfel stau lucrurile în afara lumii euroatlantice, în alte civilizaţii, căci ele se află la altă vîrstă. Unele, aceea islamică, pare a fi ca Europa pe vremea cruciadelor. Probabil că nu în întregul ei – dar în cazul teroriştilor din 7 ianuarie de la Paris, mie mi se pare că da. Ei au trecut peste interdicţia de a ucide şi au răspuns rîsului prin moarte. Sîntem la vîrste psihice diferite, unii în faza fervorii religioase, alţii în faza scepticismului; şi toţi avem la dispoziţie aceleaşi instrumente, internetul, atacul informatic, avionul, arme kalaşnikov, creionul şi cîte altele.
Caricaturiştii de la Charlie Hebdo au făcut caricatura Profetului. S-au atins nu de Dumnezeul civilizaţiei noastre europene ori de Isus, asta n-ar mai fi fost interesant, căci, vorba lui Nietzsche, „Dumnezeu rămîne mort“, ci de Profetul lor. Al altora. Au făcut-o conform stilului civilizaţiei noastre, conform libertăţii noastre de gîndire şi dreptului nostru la liberă exprimare. Şi conform tradiţiilor noastre, desigur: căci, din nou, nu este pentru prima dată cînd Europa se-atinge de zeii altor civilizaţii, dimpotrivă. Pe unde am trecut noi, europenii, zeii locali ori au fost înlocuiţi cu zeul nostru, ori au fost daţi la o parte şi-n final trecuţi în uitare. (Cum pot fi ucişi zeii?, se întreba un laureat Nobel pentru literatură din anii 1970, şi răspundea melancolic: Lăsîndu-i pradă uitării.) Or, lumea arabă e mare, iar cu mitul fundamental al unei lumi de o asemenea mare dimensiune e un pic mai greu, poate chiar imposibil.
Au fost multe comentarii politice legate de această tragedie cu care a început anul în Europa. Sîntem în epoca globalizării, lumea e complicată şi deloc lipsită de primejdii. Armele cu care au tras cei trei terorişti – care, este evident, aparţineau altei vîrste psihice decît caricaturiştii de la Charlie Hebdo şi decît Angela Merkel, aceasta aflată în prima linie la marşul tăcerii din 11 ianuarie 2015 – sînt de concepţie şi fabricaţie europeană. Înseamnă oare asta că Luminismul, cu ideologia lui generoasă bazată pe educare, are dreptate? Mă tem că nu. Se vede că oamenii pot învăţa folosirea internetului, a avionului ori trasul cu kalaşnikovul; dar îmblînzirea iraţionalelor umane – iraţionale şi araţionale unde intră şi credinţa religioasă – nu se obţine la fel de uşor ca deprinderea de a trage cu puşca.
Foarte impresionant a fost marşul tăcut de la Paris, de solidarizare a Europei şi a altor state ale lumii în jurul principiului democratic al libertăţii de expresie. El ne-a spus pe tăcute că Europa îşi apără principiile pe care este clădită; că îşi apără dreptul de a gîndi şi de a se exprima liber. Şi ne-a mai spus, într-un limbaj surdinizat, dar audibil, că masacrul de la Paris e numai un simptom, nu încă boala însăşi, care e mult mai gravă. Căci, dacă masacrul n-ar fi simptom al unei probleme mult mai mari, ce-ar fi căutat atîtea somităţi politice la Paris?
Ca europeni raţionali şi liberi, noi aşteptăm ca lumea politică de azi să găsească soluţia situaţiei: o soluţie care să nu încalce principiile europene generoase şi democrate faţă de orice fiinţă umană; o soluţie care să fie, în acelaşi timp, eficientă.

          Faptul că masacrul de la Paris s-a declanşat pornind de la o caricatură mi-a amintit că unul dintre primele procese înscenate de totalitarismul comunist în curs de instalare în România contra libertăţii de expresie, procesul lui Eugen Ionescu, s-a declanşat, în anul 1946, pornind tot de la o caricatură.
Una apărută în oficiosul ţărănist Dreptatea şi care ironiza soldaţii Diviziei „Tudor Vladimirescu“. Iar în faţa ameninţărilor cu care venea puterea politică comunistă, redactorii de la Dreptatea s-au apărat dîndu-l de gol pe Eugen Ionescu, care publicase (în Viaţa românească) un articol virulent despre instituţiile româneşti. Şi-aşa a ajuns viitorul mare dramaturg (care, din fericire pentru el, se afla în Franţa) să fie obiectul unui uriaş scandal politic şi al unui proces judecat de un tribunal militar, care l-a condamnat la ani grei de închisoare.
Cazul lui Ionescu, pornit tot de la o caricatură, arată că extremismele de orice fel, politice sau religioase, nu suportă rîsul.
Şi mai arată că reacţia spontană şi generoasă de solidaritate în jurul unui principiu sau al unei acţiuni – cum a fost la Paris, în marşul tăcerii din 11 ianuarie – nu este o trăsătură a noastră, a românilor: pe Eugen Ionescu un coleg de-al său l-a aruncat în gura lupului, iar nu duşmanii…
… Aşa cum legea finanţării de la bugetul de stat a publicaţiilor ANUC, pentru care s-a muncit din greu ani de zile, a fost respinsă la sfîrşitul anului trecut de preşedintele în funcţie Traian Băsescu. Şi-a fost respinsă nu pentru că era proastă şi nici pentru că fostul preşedinte a avut capricii, ci, vai!, pentru că alţi scriitori au contestat-o.
Da, alţi scriitori. Colegii noştri.
Nu pe principiul: vecinul are o capră, eu vreau două. O, nu.
Ci pe principiul: Să moară capra vecinului.

17 ianuarie 2015, Cluj