a9

Portret cu linii mişcate

Mircea Popa

          Ion Vartic s a născut sub o zodie norocoasă. Tatăl său era inginerul Universităţii clujene, iar el stătea gard în gard (de fapt zid în zid) cu Colegiul Academic, crescând şi formându se în atmosfera stimulativă a acestui mediu academic, în care oamenii şi tradiţiile trecutului erau preţuite la justa lor valoare. În plus, în ascendenţa sa familială se găsea un punct de reper important: familia Stanca, aceea care dăduse Clujului nu numai pe protopopul Sebastian Stanca (coleg cu O. Goga în colegiul de redacţie al revistei Luceafărul), dar şi pe Dominic Stanca, fondatorul Spitalului de naşteri şi proprietarul Băilor Termale Someşeni, pe Radu şi Horia Stanca, ziarişti şi literaţi de talent, care se formaseră la ziarul România nouă al lui Zaharia Boilă. Poet, eseist şi dramaturg, Radu Stanca ajunsese la un moment dat prim-regizorul Teatrului Naţional, vis pe care îl va nutri din adolescenţa sa erudită şi viitorul literat, împlinind prin aceasta un fel de testament nescris al năzuinţelor sale elitiste, căci în istoria românească a Clujului aceste însemne trebuiau să şi găsească deplina lor împlinire, spre a închide în chip firesc cercul hermeneutic al generaţiilor, mai ales că premisele spre a fi luat în vizor de lumea universitară şi academică a Clujului erau puse. O vocaţie literară timpurie, născută sub semnul lecturilor sale bogate şi niciodată întrerupte, l a mânat spre grupul echinoxist, unde alături de prietenul său nedespărţit, Marian Papahagi, şi de Ion Pop şi a început activitatea de comentator literar, consacrându se unui domeniu mai puţin frecventat de ceilalţi, teatrul. Cu energia şi fantezia anilor studenţeşti, el a iniţiat şi condus o trupă de tineri studenţi talentaţi numită Ars Amatoria, trupă care a îmbrăţişat de la început stilul liber şi aluziv al commediei dell’arte, cu picanterie şi joc de scenă amuzant, care atrăgea sute de adepţi şi susţinători, şi care se bucura în lumea studenţească de atunci de o mare şi declarată simpatie. Mai târziu, grupul s a orientat şi spre teatrul absurdist al lui Eugen Ionescu, Ion Vartic fiind un fan declarat al scriitorului lui Nu, această atitudine congeneră punând o pecete indubitabilă şi asupra modului său de comportament diurn, ironia, farsa, gluma, şotia, măscara, fiind un stil care i se potrivea perfect viitorului om de teatru. O replică în doi peri, ascuţişul unei ironii scăpate oarecum involuntar, replica sagace şi inventivă îl făceau dorit şi simpatizat în orice grup şi la orice întâlnire studioasă. Spectacolul cu Englezeşte fără profesor de la Casa de Cultură a Studenţilor a făcut mai multe săli pline şi s a soldat cu un succes care l a consacrat pe Gyuri Pascu şi i a hotărât cariera. Ion Vartic a devenit idolul acestor tineri care vedeau lumea prin ochii teatrului şi posibilitatea de a răspunde poncifelor vremii cu lovituri piezişe. Faima lui Ion Vartic a fost una reală şi timpurie, aşa că Facultatea de Filologie şi l a revendicat ca pe un trofeu ce l merita pe deplin, iar Catedra de literatură universală, condusă pe atunci de Liviu Rusu, şi el mare amator de teatru şi fost ani în şir cronicar dramatic la mai multe reviste clujene, l a primit ca o achiziţie de preţ, mai ales că era în bune relaţii şi cu Nicolae Balotă, cel pe care Liviu Rusu şi l a dorit succesor de drept. De acum înainte, drumul său literar se contopeşte în mare măsură cu acela al revistei Echinox, unde intrase în redacţie şi alături de Ion Pop şi Marian Papahagi, devenise membru al grupului zacist, cel care domina, prin deschiderea şi influenţa mentorului, trendul literar al Clujului, grup în care Ion Vartic avea rolul său bine definit, temperând seriozitatea gravă a lui Ion Pop sau locvacitatea greu de stăvilit a lui Marian Papahagi cu surâsul bonom şi ştrengar al celui care dorea să desfidă de fiecare dată seriozitatea scorţoasă. Luând în derâdere poncifele şi stereotipiile vremii, Ion Vartic şi a putut păstra nealterată ingeniozitatea originală, depăşind în mod constant reguli, cutume, interdicţii, pe care le ironiza cu vădită plăcere, tratându le ca pe nişte inepţii şi aiureli, ocolindu le ori de câte ori era nevoie, atât ca redactor, cât şi ca universitar. Era, ceea ce s ar putea spune, un ins suferind cu greu gustul comun oficial şi tiparele acestuia, iar contactul cu lumea germană (chiar dacă estică), în calitate de lector la Leipzig, l a apropiat şi mai mult de un stil de viaţă în răspăr. Farsele telefonice sau propunerile derutante pe care le făcea uneori cu aerul serios şi grav al autenticităţii se dovedeau până la urmă simple elemente de decor menite să deruteze şi să înşele credibilitatea insului, spre a se lăsa ademenit de plăcerea divagaţiei şi a şotiei comunicative. Acest stil de viaţă franc şi neobedient l a dus după evenimentele din decembrie la postul de secretar de stat în Ministerul Culturii (1990 1992) sau de cel de director de teatru, şef de catedră şi iniţiator al învăţământului teatral clujean de rang universitar.
Scrisul lui Ion Vartic a parcurs cam aceleaşi etape ca şi ascensiunea neîngrădită a omului de cultură. Volumul său de debut Spectacol interior (1977) a fost distins cu Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor, cel de al treilea, Modelul şi oglinda (1982), cu Premiul de critică „G. Călinescu“, după care au venit şi alte premii, unele internaţionale (Premiul Cervantes, Madrid, 1990) sau unele cu acoperire naţională, precum Premiul Secţiei române a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (1995), iar cărţile lui esenţiale, Ibsen şi „teatrul invizibil“ (1995) şi Cioran naiv şi sentimental (2000), tradus şi în limba spaniolă, au cunoscut o popularitate de necontestat. Ion Vartic reprezintă un nume şi un reper în istoria universitară a Clujului, un întemeietor de instituţie şi un demn continuator al lui Radu Stanca, căruia i a închinat unul dintre cele mai necanonice eseuri restitutive.
Prestaţia critică a lui Ion Vartic derivă în mod firesc din preocupările şi înclinaţiile sale bine statornicite în timp, în care desigur pe primul loc se situează teatrul. Mai toate eseurile sale din acest volum sunt consacrate unor re citiri din scrierile lui Camil Petrescu, Ion Minulescu, Radu Stanca, Ion Marin Sadoveanu, Ibsen, Camus, Th. Mann, Kafka, Mihail Săulescu, iar acolo unde nu găseşte teatru propriu zis (Pârvan, Voronca, Bucuţa, Mateiu I. Caragiale) îl suplineşte cu replici legate de caracterul personajelor sau cu depistarea unor note definitorii prin care creaţiile literare ale acestora primesc ascendenţe şi ipostaze de personaje dramatice. Ludicul, comicul, dramaticul şi tragicul însoţesc fiinţele identificate de el, plasându le într un posibil scenariu ce trimite la un „spectacol interior“, deoarece, în concepţia lui, „Textul dramatic este posibilităţile, transpunerea scenică este una din posibilităţi“. Ne vedem plasaţi astfel într un posibil fotoliu de orchestră, de unde urmărim spectacolul ideilor şi asociaţiilor dezvoltat de autor după o regie proprie care îl caracterizează. Fiecare ridicare de cortină marchează un interludiu sau un preludiu în care jocul ideilor se combină cu jocul fanteziei într un ritm galopant ce nu ne lasă să ne tragem sufletul. Mişcarea scenariului critic este perfect acomodată cu dialectica argumentaţiei, cu logica referenţială, cu sistemul de asociaţii, cu dicteul participativ. Ins cultivat, cufundat în mirajul propriilor sale viziuni, el ne provoacă să l urmărim în esenţialitatea gesticii sale surprinzătoare, ce ne cucereşte prin ineditul combinaţiilor propuse şi potenţialul livresc al unei retorici somptuoase. Peste tot fibra vie a omului de teatru îşi dezvăluie filonul decorativ care te cucereşte. Iată un exemplu luat din consideraţiile despre proza lui Bucuţa: „Egloga aceasta citadină se potriveşte perfect unor sensibilităţi livreşti, delicate, care imaginează un fel de teatru mut, sacral, cu mimarea unei rustice nevinovăţii“, sau, în cazul lui Pârvan, apelul la recuzita teatrală e şi mai elocventă:

relaţia stabilită de Pârvan între liric şi tragic, interdependenţa lor se adevereşte în momentele decisive ale tragediei, în plângerea lui Oreste, cel cu mintea tulburată de întunecatele erinii ori în delirul dansant, în ritm de himeneu, al Casandrei. E în lamentaţia lor o aspiraţie dramatică spre dialogul irealizabil din cauza corului, car nu poate micşora handicapul faţă de eroul tragic. Acesta vrea să releve ceva ce depăşeşte puterea de înţelegere a corului, iar expresia confesiunii sale este întotdeauna lirică […] Imixtiunea liricului în tragedie explică şi forma pur „literară“ a discursului teatral, aşa zisa lui artificialitate, după cum se explică tot astfel de ce mai ales poeţii vădesc resurse neaşteptate, sporite, pentru această specie dramatică.

Modul de relaţionare a faptelor literare propune un soi de convenţii pe care criticul îl urmează de aproape, avansând numeroase ipoteze interesante, cu trimiteri numeroase la literatura universală care ţâşnesc aproape din fiecare frază a panseurilor Din culise, de aleasă germinaţie, ce se desfoliază discret sub presiunea emisiei verbale. Dincolo de plăcerea de a atrage atenţia asupra unui talent dramatic autentic, stins prea devreme, înainte de a se putea afirma pe deplin, cum este cazul lui M. Săulescu, el redirecţionează replicile personajelor din Săptămâna luminată spre a l compara cu Büchner, deşi în mod paradoxal nici numele acestuia, nici vreo operă de a sa nu sunt amintite scriptural. Avem de a face cu demonstraţii cu personaje in absentia, aşa cum se întâmplă în teatrul umbrelor sau cu jocul păpuşarilor născocind arlechiniade la fiecare pas. Ingeniozitatea criticului e de a descoperi filoane de nişă şi a l purta pe cititor prin decoruri fastuoase, compuse din ghirlande de expozeuri logice şi subtile reverberaţii ale eului creator, născând focuri ben¬galice şi surprinzătoare similitudini, care trimit la prototipuri precum Don Juan, don Quijote, Alcibiade, Nemesis, Ahile sau Odiseu, care se reîncarnează în personaje ce prind viaţă sub ochii noştri. Atmosfera pe care o degajă, tensiunea privegherii personajelor în noaptea care anunţă învierea reduc conversaţia la un laconism expresiv, ridicând calitatea scenică. Desenul dramatic propus e plin de sugestii fertile. Un personaj ibsenian este şi Pârvan, comparat de Călinescu cu Brand, de D. Gusti cu Solness, iar de Pompiliu Constantinescu cu Ekdal, dar autorul îl vede ca un poet cu structură melancolică purtând pe chip o mască tragică. În preajma unor motive din teatrul universal îl regăseşte şi pe Ion Minulescu, reconstituind fantezist şi burlesc un fel de Don Juan care se lasă multiplicat în varii ipostaze, în timp ce Radu Stanca dă o replică superbă acestui prototip erotizant pentru a întruchipa o ipostază feminină de Doña Juana.
Modul inventiv în care îşi concepe cărţile poate fi depistat foarte uşor în eseul monografic pe care i l închină lui Radu Stanca: modul de confesiune prin intermediul măştii. Ipostazele acestui estetizant proces aşezat sub semul lui „ars doloris“, „trubadurul mincinos“ dă prilej să demonstreze modul în care lamentaţiile poetului se aşază sub semnul baladescului.