a4

Magister ludi – Johannes Wartik

Ruxandra Cesereanu

          La început au fost nişte poveşti despre psihanaliză, nişte nuanţe lăuntrice despre ramificaţiile umane, la curs, la facultate, când l am zărit întâia oară pe domnul Ion Vartic, acesta îi era numele oficial, dar avea să primească atâtea altele (hâtre) de a lungul anilor. Apoi a fost o poveste întreagă despre filmul Glissando (atunci ieşit la iveală, regizat de Mircea Daneliuc şi aproape interzis de regimul comunist, în vreme ce noi comentam cu aplomb la cel mai liber şi straniu curs academic) şi despre Călăuza lui Tarkovski. Apoi au fost poveşti despre Hoffmann şi Faust şi craii de Curtea-Veche şi alţi ciudaţi minunaţi. Şi, apoi, în sfârşit, am ajuns la cartea noastră de căpătâi: Maestrul şi Margaritade Mihail Afanasievici Bulgakov. Eram trei neofiţi bulgakovfili (sau ultrafani) de care ştiam prin 1983-1984 1985: domnul Vartic, Corin (Braga) şi eu. Trupa de ghiavoli hâtri care se scoborau în Moscova şi făceau o droaie de isprăvi şi farse faţă de muritorii atei ai capitalei sovietice ne a legat de la început. Mai era vorba, fireşte, şi despre o evanghelie ciudată. Însă diavolii şi vrăjitoarea Margarita au fost cei care ne au făcut să vorbim adesea în trei, să şuşotim, să conspirăm. Domnul Vartic, demn să facă parte tocmai din suita lui Woland (dar rolurile acestea le am repartizat cu destul histrionism ceva mai târziu, după terminarea Facultăţii de Filologie), s a dovedit el însuşi a fi un avocat al scriiturii bulgakoviene. Acest dascăl exotic în Literele clujevite era un histrion reputat, un şugubăţ şi un hâtru de anvergură, un ironic greu de secondat, dacă nu aveai replica spontană şi vivace. Trebuia să ai o isteţime recidivistă ca să îi faci faţă. Prietenia mea, a lui Corin Braga şi a lui Ion Vartic (căruia multă vreme i am tot scris numele, în dedicaţiile pe carte sau în dialogurile stradale, ca fiind Johannes Wartik!) s a şi bizuit mulţi ani de zile, de altfel, tocmai pe pasiunea în trei pentru capodopera bulgakoviană, dar şi pe împărtăşirea unui simţ ludic aplicat şi bifurcat, înrudit cu replicile diavolilor voioşi şi benchetuitori (când nu erau pedepsitori) din romanul Maestrul şi Margarita!
După terminarea facultăţii (prin 1985, 1986 sau 1987), unul dintre consensurile teatrale stabilite între Corin, Ion Vartic şi mine a fost acela că toţi trei (prin felul nostru apăsat histrionic de a fi) am putea încarna, metaforic vorbind, nişte „ghiavoli“ din capodopera bulgakoviană. Iar rolurile erau repartizate astfel: Ion Vartic era Messirele, Corin era Behemoth, iar eu eram Hella (sau Hellandra, întrucât îi hibridasem numele cu numele meu real). Celelalte roluri nu aveau încă acoperire. Mai târziu, când am descoperit şi pasiunea Martei Petreu pentru acelaşi roman, am decretat o Hella nr. 2 made in Clusium, stabilind de comun acord că rolul Margaritei şi cel al Maestrului nu ar putea fi ocupate de nimeni din realitatea noastră. Eram însă nemulţumiţi (domnul Vartic, Corin şi eu) de faptul că nu găsisem cine să ocupe rolurile lui Azazello şi Koroviev (doi năstruşnici simpatici foc)! În 2004, după prăbuşirea regimului comunist în România, dascălul nostru extravagant a publicat Bulgakov şi secretul lui Koroviev: Interpretare figurală la Maestrul şi Margareta (Biblioteca Apostrof), care analiza în detaliu multe elemente oculte din faimosul roman, răsucindu le livresc, în stilul rafinat, nuanţat, aromat şi revelatoriu al eseistului care este Ion Vartic. Apoi, în 2005, s a născut, ca un triumf al obsesiei mele şi a noastre (trioul hâtru), proiectul Bulgakoviada, în urma anchetei literare pe care am propus o în revista Steaua: „Care este romanul capodoperă al secolului XX“ (din literatura străină).
Aşa s a născut călătoria fabuloasă la Moscova, în luna iulie a anului de graţie 2005. Deşi Ion Vartic nu a ajuns cu noi la Moscova, el s a dovedit a fi un însoţitor mental al călătorilor care eram, schimbându şi doar parţial registrul, adică fiind tot mai apropiat de ipostaza Koroviev. În rest ipostazele au rămas la fel: Corin – Behemoth, Marta şi cu mine – Helle; locurile Margaritei şi al Maestrului, dar şi al lui Azazello, au rămas încă vacante, iar Woland, pare se, avea să aştepte mult şi bine un ocupant adecvat. Eram oameni mari (cum se spune), dar ne jucam pe rupte, omagiindu l astfel pe scriitorul nostru favorit.
Am publicat jurnalul moscovit din 2005 în cartea colectivă Sadovaia 302 bis, dar există o scenă pe care am uitat să o narez acolo, aşa încât este timpul să o fac aici. Am căutat cu ironie întreită clădirea Massolitului (casa Griboedov), deşi ştiam că aceasta nu mai avea cum să mai existe. Şi, acolo, în grădina acelei clădiri care fusese odinioară un pion cheie în istoria literaturii ruse şi în capodopera bulgakoviană, deşi clădirea nu mai exista, ci fusese înlocuită, mi s a părut că îl zăresc pe domnul Johannes Wartik tocmai pregătit să bată în piroane o stemă cu imaginea lui Koroviev, într un stâlp izolat din grădina sălbăticită. Întrucât domnul Vartic nu a fost la Moscova, în iulie 2005, în timpul Bulgakoviadei, i am simţit lipsa din plin, aşa încât apariţia sa a fost o halucinaţie, dar una râvnită, întru comuniune spirituală. Dar nu doar acolo l am zărit, ci şi, altădată, pe scara care ducea la aşa zisul apartament al Diavolului, unde reputatul eseist şi dascăl exotic vopsea cu o pensulă destul de lată următoarele vorbe: Domnilor locatari, oare sunteţi chiar atât de limitaţi încât să acoperiţi cu vopsea ceea ce scrie aici? Aceste cuvinte erau scrise cu adevărat pe unul dintre pereţii verzulii care duceau spre apartamentul Diavolului (astăzi preschimbat în Muzeul Bulgakov), dar eu mi l închipuisem doar pe un anumit hâtru clujevit scriindu le cu tâlc.
Se cuvine a fi spus că, înainte de a fi fost bulgakovfil şi  bulgakovian, Ion Vartic (viitor şi actual Johannes Wartik) a fost un urmuzian, un ionescian şi, era cât pe ce să uit, un caragiofil. Pe vremea când eram studentă (şi mai încolo chiar), era faimos întrucât fusese eminenţa cenuşie, de două ori (cu generaţii diferite), pentru punerea în scenă a variantei româneşti a Cântăreţei chele, anume Englezeşte fără profesor. Iscusinţa sa de a izbuti să treacă de cenzura comunistă, să păcălească tartorii regimului şi să o facă hâtru, asemenea unui abil şi isteţ ghiavol bulgakovian, stârnise admiraţia tuturor (spectatori, actori, studenţi, profesori, scriitori). Spectacolele cu Englezeşte fără profesor fuseseră de pomină, într un sens ludic care depăşea conţinutul teatrului ionescian, miza fiind dublă ori chiar triplă: era vorba despre nişte spectacole subversive şi pamfletare, de fapt, la adresa dictaturii, care era satirizată prin intermediul unor omuleţi veseli ce râdeau cu foc şi sesizau absurdul inerent din realitatea cotidiană. Iar domnul Vartic era (şi este) un maestru în a sesiza absurdul, grotescul, ridicolul; un balerin al ricanărilor, atunci când realitatea este decepţionantă, un delicios causeur când poveştile (naraţiunile) au timp să fie rostite, auzite, ţinute minte şi spuse mai departe. Un şarmant entertainer, când îşi dezleagă limba între prieteni şi izbuteşte să treacă de timiditatea care îi este copărtaş de făptură lăuntrică.
Aş fi putut să scriu aici despre cum Ion Vartic îi descuamează ideatic (performant) pe Radu Stanca, Ibsen ori Cioran, dar am preferat să jonglez omeneşte cu simţul său hâtru mai degrabă decât cu excelenţa inteligenţei sale întotdeauna aparte. Este mai greu să îi prinzi în insectarul uman pe cei dragi, decât să scrii despre ei în chip rece şi strict raţional, detaşat. În mod asumat, am dorit să scriu un text cald, la temperatura pielii, decât un text firoscos şi speculativ. Întrucât ceea ce m a captivat şi fermecat întotdeauna la Ion Vartic a fost ludicul nativ şi stihial. Acest soi de ludic cu ramificaţii într un singur show omenesc (complicat, fiindcă, pe lângă latura lui vădit ironică, Ion Vartic este, în felul său, şi un kafkian prin adopţie) m a făcut adesea să ştiu, să pricep, să constat şi să propovăduiesc că nu doar dacă dragoste nu e, nimic nu e, ci şi că dacă joacă nu e, nimic nu e! Cu un Magister ludi precum Johannes Wartik nu există plictiseală, nici fanare, nici lâncezeală mentală, nici uitare, ci, în chip constant, doar povestăşie, plăcere epică şi intelectuală, pitoresc, şarm şi vrăjitorie. Uneori, melancolia ne încearcă pe toţi, dar, oare, nu este ea tocmai atuul ludicilor care ştiu că râsul este graniţa muncită şi mată a unei lumi în care, altfel, făpturile umane se plictisesc şi uită că au gura folositoare pentru râs, nu doar pentru mâncat şi înghiţit. De aceea, aş râvni să fie mereu vii şi aproape de noi cei care sunt jucăuşi, şugubeţi, hâtri, mai ales când hoarda lor se cheamă Ion
(Johannes) Vartic (Wartik)!

Post scriptum (niscaiva sms uri voioase şi franţuzite între un Magister şi o Vrăjitoare şefă)

Nu mă aşteptam sa va faceti ca nu ma vedeti in jardin! Cioran.

Mon dieu – signee cantatrice chauve.  bisou. Capitanul de pompieri elizeu va saluta si el din concordie.
Si eu va salut, stind la o masuta de pe trotuar de la Cafe de Cluny!

Daca messirele e prin zona atunci e poftit marti la cina picnicata pe canalul saint martin la brinzeturi si vin plus mousse au chocolat . Tocmai v am zarit pe Somes domnule Noica .

Poate la Ibiza. Tocmai am aterizat la Madrid. Altfel negresit veneam la mousse au chocolat!

Entonces a vernos como madrilenos .

/……………………………………………………../

Cantareata pletoasa si pompierul oniric tocmai au aterizat la Cluny si va asteapta maine la mousse au choc .

„Soirs de Paris ivres du gin“… Vin la cina! Comandorul

„Tan largo me lo fiais!“ 

Aha, Tirso insusi! „Graciosa burla sera!“ Pina atunci, nu uitati: „Sous le pont Mirabeau
coule la Seine“, ce bafta pe voi! 

 (To be continued)