a8

Genul proxim al criticării lui Marx

Alexander Baumgarten

          Cea mai recentă carte a lui Nicolae Turcan anunţă, prin titlul ei, studiul unui raport între Marx şi religie: Marx şi religia: O introducere, Cluj Napoca: Eikon, 2013. Totuşi, ea nu este doar aşa ceva. Dimpotrivă, volumul de 162 de pagini este, într un sens, mai mult decât atât: el tratează, în maniera unor clarificări conceptuale, principalele concepte ale marxismului, supuse unei contextualizări în filosofia secolului al XIX lea şi unui criteriu genetic în evoluţia gândirii lui Marx. În acest sens, prezentarea atentă, cu o bună bibliografie şi cu o arhitectură a definiţiilor uşor de urmărit şi precise, a unor concepte precum sursele (în principiu Hegel şi Feuerbach), clarificarea hărţii conceptuale a teoriei alienării, cu ponderea ei discutabilă în geneza teoriei marxiste, precum şi a diferitelor tipuri de materialism, cu evaluarea efectelor acestor idei în utopiile comuniste, fac din primele patru capitole ale cărţii un manual al problematicii marxiste. El poate fi citit ca atare, iar înţelegerea conceptelor din această perspectivă este numai debutul unei judecăţi pe care autorul o rezervă ultimei părţi a cărţii sale.
În celălalt sens, volumul nu este un manual, ci o luare de poziţie a autorului. El argumentează împotriva marxismului asumând puncte de vedere relativ cunoscute, pentru a conchide în cele din urmă asupra naturii criminale a acestei luări de poziţie contra lui Hegel cu o uluitoare şi diversificată carieră în secolul XX. Argumentele lui sunt preponderent ex parte effectus: teoria marxistă a produs criză, sărăcie, crimă, secularizare, minciună şi ideologie, deci este eronată. Puţine argumente îşi propun să treacă peste acest nivel al infirmării unei teorii, căutând sesizarea unei contradicţii interne a teoriei sau eventuala ei inconsistenţă prin copierea mascată şi incompletă a unui model originar. Totuşi un argument al cărţii lui Nicolae Turcan din această ultimă categorie face osatura principală a cărţii sale: el este un argument cunoscut, căruia autorul îi reface atent genealogia şi potrivit căruia avem în marxism o formă mascată şi denaturată a profetismului iudaic, în care toate elementele etosului religios sunt prezente, dar raportate exclusiv la mundaneitate. Ideea marxismului ca religie secularizată, care suprimă transcendentul, este una dintre lecturile majore care i s au propus deja în secolul trecut: cartea lui Nicolae Turcan reformulează această teză, conducând o spre o demonstraţie necesară, cu care cititorul care închide cartea citită poate respira satisfăcut şi edificat: am înţeles, marxismul e rău, iată consecinţele, iată statutul de copie deturnată, pot deduce certificatul de fals şi pot rămâne cu arătătorul spre marxism spunând „iată răul“.
Abia în acest punct mi se trezeşte însă o irezistibilă poftă de a judeca lucrurile mergând mai departe şi ţesând următoarea argumentare: Nicolae Turcan se fereşte cu inteligenţă de a l scuza pe Marx că ar fi criticat religia „timpului său“, arătându l drept un critic al religiosului în sensul fundamental al termenului. De acord cu teza, dar ea abia deschide o nouă întrebare, privind nota proprie a lui Marx în critica religiosului, oricât de universal considerat. Constă ea în negarea orientării spre transcendent a omului şi negarea transcendenţei înseşi? Constă ea în dezvoltarea particulară a doctrinei Dumnezeului proiecţie umană a lui Feuerbach? Constă ea în întemeierea tuturor faptelor omului pe raportul economic, în condiţiile negării unui „deja dat“ al raportului cu transcendenţa? Răspunsul „de şcoală“ la aceste întrebări este afirmativ, dar ceea ce nu se vede cu uşurinţă este faptul că aceste întrebări trimit la un gen comun: negarea orientării transcendente, inventarea pesudotranscendenţelor, negarea „datului“ în raport cu Dumnezeu ţin în comun de ideea unui subiect care decide în sens universal, având la dispoziţie doar un „dat“ lipsit absolut de logos (ceea ce la Marx ia chipul materiei epicureice). Or, ideea acestui subiect este produsul modernităţii ca fenomen general, iar Marx o ramură a ei. Din această perspectivă, critica pe care o aduce Nicolae Turcan subminării marxiste a religiosului are toate atributele necesare descrierii corecte a marxismului, dacă acceptăm că aceste atribute sunt specifice, dar niciuna nu indică genul comun, care este cel al fenomenului lumii moderne. Privind din această perspectivă, argumentele cărţii se pot reorienta, eventual, într o viitoare analiză: dacă e adevărat că marxismul este unul dintre fenomenele lumii moderne ale subiectului constituit în afara logos ului dat, atunci critica însăşi a marxismului poate debuta de la modul în care Marx gândeşte subiectul însuşi. Or, el îl gândeşte unitar după criteriul posesiei, pentru că în lumea acestui filosof al secolului al XIX lea mereu unii au, dar nu dau, şi alţii n au, dar au nevoie. Modelul subiectului – imanent sau transcendent deopotrivă – care depăşeşte alternativa este al celui care dă, sau chiar se dă pe sine, pentru că el scapă descrierilor lui Marx. Dar, aşa cum filosoful şi teologul Nicolae Turcan o ştie foarte bine, acesta nu este deloc un subiect al lumii moderne.