a17

Percepţii ale exilului

George Neagoe

Iniţiativa lui Dumitru Dobre de a publica O istorie în date a exilului şi emigraţiei româneşti (1949-1989), la Ed. Militară, 2013, este un eveniment excepţional. Am aflat despre această apariţie dintr o notă de subsol, citind Grigore Gafencu şi moştenirea sa: Documente din Arhivele Securităţii (Ed. Muzeul Literaturii Române, 2013). E de notorietate circulaţia deficitară a cărţii academice. Titluri cu profil socioumanist, de interes interdisciplinar stringent, nu beneficiază de mediatizare. Nu mă refer neapărat la promovarea în presă, ci la absenţa din marile biblioteci. Adaug numai că un astfel de instrument indispensabil de cercetare, care completează fertil Enciclopedia exilului literar românesc. 1945–1989 (Florin Manolescu, ed. a 2 a, Ed. Compania, 2010), poate fi achiziţionat de către oricine.
Pe lângă datele întinse, precise şi lămuritoare (despre 28 de ţări de pe cinci continente), extrase dintr o mulţime de arhive, cronologia include şi două anexe indispensabile. Una priveşte Organizaţii ale exilului şi emigraţiei româneşti, iar cealaltă – Presa exilului şi emigraţiei româneşti. Ambele scot în evidenţă şi structurile care au funcţionat pe post de cai troieni sau de tribune făţiş procomuniste. Listele întocmite atenţionează şi asupra unei posibile strategii iniţiate de U.R.S.S. şi aplicate de statele satelit. A existat un circuit financiar Moscova Bucureşti exil pentru întreţinerea patosului şi a etosului antistalinist şi anticeauşist? Tema trebuie scrutată iute, cu riscul de a deziluziona. Cortina de Fier a însemnat şi un văl al indolenţei, nu doar o graniţă limpede între propagandă şi libertatea de expresie, între dezinformare şi corectitudine. Către asemenea judecăţi ne îndreaptă situarea publicaţiei Glasul Patriei (Berlin, Republica Democrată Germană) în grupul ţintă al emigraţiei artificiale, întreţinute de C.C. al P.M.R./P.C.R.
Dumitru Dobre reliefează şi alte accente litigioase, preferând să nu distingă, după al Doilea Război Mondial, între exil şi emigraţia românească. De altfel, în Cuvântul înainte, Dinu Zamfirescu – preşedinte de onoare al Consiliului ştiinţific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc – pare că nu împărtăşeşte această opţiune de administrare a materialului:

De fapt, conceptul de emigrant include şi pe cel de exilat. Emigranţii, în general, îşi caută propăşirea în altă ţară, preocupaţi fiind să se integreze cât mai bine în societăţile de adopţie. Exilaţii, deşi vor căuta posibilităţi de integrare supravieţuire în cadrul altor state, rămân cu procupare unei activităţi şi acţiuni politice evidenţiate în legătură cu ţara de baştină.
Dumitru Dobre a ales opţiunea de a îngemăna activităţile celor două categorii de care aminteam mai înainte. (p. 7 8)

Ar fi fost util ca Dumitru Dobre să şi justifice alegerea într un text de escortă, fiindcă, în opinia mea, există un argument care impune ca, după 1944, emigraţia să reprezinte o realitate absorbită sau măcar asimilată de exil. Argumentul se conturează dacă mutăm centrul de greutate dinspre atitudinea românilor din străinătate către puterea din România. Ar fi necesar să rafinăm cadrele comunismului, acceptând că ideologia oficială stabilea univoc raporturile cu populaţia propriului stat. În viziunea totalitarismului, cine pleca peste hotare devenea „transfug“, adică dezertor militar, ceea ce corespundea tezei centrale a protejării cetăţii asediate de duşmanii din exterior. Mai mult, cine avea rude sau cunoştinţe în străinătate era bănuit de complicitate cu „inamicul“. Nu cuprindeau formularele de eliberare a paşapoartelor rubrici specifice despre legăturile cu Occidentul? De asemenea, dosarele Securităţii menţionau, ca informaţii de integritate naţională, relaţiile de amiciţie cu cetăţeni din lumea capitalistă.
Conducerea de la Bucureşti nu distingea între emigraţie şi exil. Orice manifestare cu potenţial vătămător pentru regim, menită să scoată la iveală lucruri ocultate, era interpretată ca agresiune împotriva ordinii sociale. În consecinţă, agenţii din exteriorul României comuniste erau trataţi cu aceeaşi măsură, dacă obiectul disputei leza istoriografia oficială şi diplomaţia cu Uniunea Sovietică. Simultan, unii români plecaţi se considerau prigoniţi de dictatură, chiar dacă părăsiseră ţara înainte de 23 august 1944:

[1956] Colonia română din Toronto sărbătoreşte, la sediul Casei Naţionale, Unirea Principatelor Române. Te Deum ul este oficiat de preotul Nicolae Zelea. Vasile Posteucă citeşte o moţiune, protestând împotriva campaniei duse pentru înapoierea, în România, a refugiaţilor.
[1956] Comunitatea românească din Toronto sărbătoreşte unirea Basarabiei cu România. (p. 65)

Dacă despre Cuza şi Moldova până la Prut se putea discuta în presa din România, omiţându se că, la 24 ianuarie 1859, Principatele încorporau trei judeţe din Basarabia (Cahul, Ismail, Bolgrad), despre celălalt eveniment nu se pomenea nicio vorbă. Până în 1989, Unirea de la 1918 a avut un referent precis: Transilvania. Cum am precizat, aniversarea lui 27 martie 1918 era tabu şi nu conta că organizatorii aveau scopuri politice declarate (v. demonstraţiile de la New York, din 31 martie 1979, desfăşurate sub egida Comitetului „Adevărul pentru România“, p. 258) sau se alăturau mişcărilor de dezvăluire a abuzurilor (v. protestele românilor de la New York, din 27 martie 1982, „în faţa sediului delegaţiei sovietice la O.N.U.“, p. 261). Politicul îşi asuma fiecare gest.
Datele culese de Dumitru Dobre marchează şi un aspect îngrijorător. Unitatea exilului s a exprimat mai degrabă la nivel discursiv, fiind recuperată ca nostalgie a rezistenţei împotriva represiunii comuniste. Rolul coeziv l a îndeplinit regalitatea, omagiată constant de 10 mai, în fiecare colţ, atât ca recunoaştere a suveranului, cât şi ca simbol al democraţiei şi al independenţei. Precizările despre Comitetul Naţional Român – înfiinţat (1949) în ipostaza de guvern din exil – arată că acesta s a scindat după un an şi că membrii au înţeles că le lipseşte obiectul luptei, dat fiind că Statele Unite ale Americii nu intenţionau să pornească o nouă conflagraţie, aşa cum insista propaganda prosovietică, erijată în bastion al păcii şi al dezarmării nucleare. După trei decenii, regele Mihai încerca să mobilizeze forţele, adresându se însă Asociaţiei Culturale a Românilor din Anglia (p. 33). Titulatura celui din urmă for semnalează şi marea deficienţă a exilului – prevalarea caracterului intelectual, ideologic şi livresc asupra celui activist. Colocviul a fost preferat în detrimentul ieşirii în stradă. Perspectiva lui Dumitru Dobre îi cam dezamăgeşte pe istoricii literari. Emisiunile Radio „Europa Liberă“ sunt consemnate rareori, având ca obiect fie scrieri despre experienţe carcerale (lipseşte totuşi un element obligatoriu: faptul că Ion Ioanid a citit fragmente din Închisoarea noastră cea de toate zilele), fie mesaje care criticau explicit comunismul:

[1988] În cadrul emisiunii „Actualitatea culturală românească“, la postul de radio „Europa Liberă“, Gelu Ionescu prezintă declaraţia de protest a 50 de scriitori români din exil, faţă de situaţia din România“. (p. 175)

Să se reducă la atât contribuţia scriitorilor români din exil? Poate acum, când Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului a achiziţionat înregistrări ale emisiunilor din intervalul 1956-1991, trebuie să verificăm aceste limite sau prejudecăţi. Prima care mă preocupă este ce volume au apărut sub îngrijirea Fundaţiei Regale Universitare „Carol I“. În Controlul cărţii (Cartea Românească, 2013, p. 135), Liliana Corobca oferă ceva clarificări despre soarta câtorva exemplare din Româneşte, culegerea de articole ţepoase semnate de Virgil Ierunca.
O istorie în date a exilului şi emigraţiei româneşti (1949 1989) este o probă de devotament pentru cercetare. În plus, acumulează un potenţial anecdotic pe care sinteze similare le ignoră. Mă gândesc la fostul comandant legionar, Horaţiu Comăniciu. Recuperat de istoriografia Institutului de pe lângă C.C. al P.C.R., acesta a fost portretizat, ca Horia Baniciu, interpretat de Victor Rebengiuc, în trei filme de propagandă: Conspiraţia, Departe de Tipperary şi Capcana. În primul apăreau lozinci promonarhiste, portretul regelui Mihai I şi imnul compus de V. Alecsandri. Lucrurile se amestecau imprevizibil şi în România comunistă.