a16

Ultima scrutare

Ovidiu Pecican

          Ajuns la vârsta ultimelor retrospective, trecut printr o sincopă ce îi putea aduce sfârşitul, Petru Dumitriu a început să îşi scrie ultima carte, Non credo, oro, premeditată încă din 1987. A scris o în limba engleză, între 1996 şi 2000, cu gândul de a o tipări în spaţiul cultural anglo saxon, probabil în S.U.A., dar apoi, poate pentru că decesul scriitorului a survenit înainte de a şi definitiva proiectul, la 6 aprilie 2002, cartea – terminată în principiu în 23 iunie 2000 – a rămas inedită. Introducerea ei în circuitul cultural românesc – şi, prin aceasta, şi în cel internaţional – s a produs prin ediţia tradusă în limba de origine a autorului, abia în acest an (Iaşi: Polirom, 2014, trad. de Ruxandra Diana Dragolea, prefaţă de Ion Vartic, prefaţă de Marta Petreu).
Surprinzătoare pentru cunoscătorii Cronicii de familie, monografia personală, subiectivă şi ardentă a experienţei lui spirituale îşi găseşte cu greu familia de lucrări în care s ar cuveni integrată. Ea pare apropiată în spirit de predicile lui N. Steinhardt de la Rohia, adunate sub titlul Dăruind vei dobândi. Le uneşte pe toate setea de metafizic, marile întrebări referitoare la existenţa omului pe pământ şi depăşirea orizontului vieţii terestre, setea de credinţă.
Există însă şi note particularizante importante ale cărţii lui Petru Dumitriu. O anume originalitate sui-generis face din Non credo, oro un soi de manifest pascalian şi, fără îndoială, anticartezian. Căci chiar dacă debutează cu un dubito ergo cogito, cartea lui Petru Dumitriu continuă altminteri decât celebrul adagiu al lui René Descartes, părând să spună (tautologic, dar nu şi identic): cogito ergo dubito. Cu alte cuvinte, pentru autor indecizia, nehotărârea referitoare la adresa existenţei lui Dumnezeu rămâne să vertebreze consecvent demersul de explorare a infinitului misterios şi copleşitor care înconjoară metafizic existenţa omului. „Nu pot crede ceea ce nu ştiu, de teamă să nu fac o greşeală, să cred în lucruri care nu există şi să mă trezesc astfel pe marginea abisului nonsensului şi neantului“ (p. 93). Chiar dacă, răsturnând primul principiu al logicii aristotelice – cel al noncontradicţiei, care impune ca într un text un cuvânt să fie de fiecare dată folosit consecvent cu acelaşi înţeles –, Petru Dumitriu vorbeşte despre îndoiala lui referitoare la Dumnezeu, modul în care se îndoieşte la începutul demersului său inchizitiv diferă de cel care transpare din ultima parte a cărţii. Şi asta tocmai pentru că, străduindu se să descifreze şi să explice rostul şi chipul rugăciunii ca exerciţiu spiritual prin mărturisirea propriilor experienţe de viaţă exterioară şi interioară, el parcurge un traseu la capătul căruia lucrurile asupra cărora se pronunţase dubitativ nu mai arată la fel.
Dintru început, Petru Dumitriu îndrăzneşte o definire a lui Dumnezeu înainte de a şti cu siguranţă dacă El există. Cu alte cuvinte, scriitorul încearcă cu ajutorul cuvintelor să repete una dintre performanţele matematicii: să vorbească într un spirit de relativă precizie calitativă, nu cantitativă, despre „ceva“ despre care socoteşte că nu se poate afirma cu certitudine că există. O altă performanţă a definirii la care mă refer este aceea că termenul fundamental în funcţie de care este reperat Zeul suprem monoteist este dincoloul de limită. Exerciţiul peratologic vizează aici nu stabilirea limitei înseşi, care este prin excelenţă dinamică, mişcătoare, ci vizarea unui dincolo de, a unei direcţii de înaintare metafizică prin rugăciune.

Dumnezeu e ceea ce este sau nu este dincolo de toate lucrurile, chiar dincolo de sondarea celor mai îndepărtate şi ultime lucruri şi dincolo de ele. Dincolo de limită. În cea mai apropiată apropiere. Până la limită, dincolo de limită, dincolo de orice limită nouă, mai îndepărtată şi dincolo de orice nouă limită care s ar putea afla dincolo de aceasta.
Limita dată se retrage dincolo de orice. Limita cea mai intimă se retrage şi mai în interior, la nesfârşit
. (p. 76 77)

Nu poate scăpa nimănui că, aducând în pagină atât dincoloul, cât şi dincoacele de subiectivitatea reflexivă, Petru Dumitriu vede în limitele macro  şi microcosmică zona de interes a explorării lui în căutarea divinităţii. Evitând limbajul ultraspecializat al filosofiei, refuzând tacit să menţioneze, aşadar, transcendentul şi transcendentalul, prozatorul convertit în conştiinţă întrebătoare în orizontul religiei şi al filosofiei aduce în planul proximităţii imediate, prin cuvinte simple şi pe înţeles, cea mai amplă şi mai abstractă deschidere cu putinţă, îmbiind la preluarea pe cont propriu a reflecţiei la temă. Locuitor al spaţiului indeciziei de la un capăt la altul al vieţii, Petru Dumitiriu se declară totuşi împotriva relativismului epistemic. Dacă nu este deloc sigur cu privire la existenţa lui Dumnezeu, el pledează totuşi, cu consecvenţă şi apăsat, pentru postularea Lui. Neştiinţa şi neputinţa de a trage concluzii solide cu privire la această chestiune crucială nu ajunge pentru a transforma conştiinţa lui raţională şi inchizitivă într una care îşi sabordează gândirea analitică şi critică, recăzând în iraţionalitate, şi nici nu compromite optimismul lui existenţial, năzuinţa şi speranţa la o urmare, un Dincolo.
Desigur, în această punere în chestiune se recunosc ecouri culturale asimilate. Imposibilitatea de a atinge prin cunoaştere orizontul divin aduce aminte de cenzura transcendentă a lui Lucian Blaga. Ea pare să contrazică, totodată, doctrina creştină a comuniunii cu Dumnezeu, în măsura în care respectiva direcţie afirmă hotărât credinţa în Dumnezeu, în timp ce unghiul din care vorbeşte Petru Dumitriu este cel al unui agnostic care caută şi tinde spre un reper metafizic pe măsura celui afirmat de creştinism, fără a l şi găsi; dar găsindu l, oarecum, în cele din urmă, chiar dacă persistând în lipsa certitudinii. Dumnezeul despre care vorbeşte Petru Dumitriu este unul care nu se revelează direct nici prin voci profetice, nici prin irupţia expresă în cotidian, dar asigură ecoul faptelor şi gândurilor noastre, creându le un context anume şi dând răspunsuri ce pot fi detectate în realitatea din jur cu constelaţiile ei schimbătoare.
De aici derivă justificarea rugăciunii. „Eu vorbesc către“, afirmă cel ce se confesează în carte (p. 82), situându se într un orizont abisal, pe „Direcţia către, nu ajungerea acolo. Nu El, ci pururea către El“ (p. 88); cu glasul şi pe limba copilăriei, căci „limba copilăriei noastre este modul cel mai direct de a ne exprima sentimentele, [cel] care le alterează cel mai puţin“ (p. 84). Să spunem, dar, că demersul de faţă apare ca o pledoarie pentru spaţiul intervalului, intrând într o serie de problematizări din cultura noastră care include şi capitolele finale din Itinerariul spiritual al tânărului Mircea Eliade, şi Minima moralia a lui Andrei Pleşu, chiar dacă acolo cultura era cea văzută ca mediind până la pragul revelaţiei.
În destule privinţe, Non credo, oro arată şi ca o spovedanie ce aminteşte patetismul dostoievskian. „Iertaţi mă, vă rog, pentru că exist şi pentru că sunt aşa de ticălos. (Şi bătrân, pe deasupra.)“, spune, chiar într una dintre primele pagini ale volumului, autorul, adăugând: „Şi vă rog să închideţi această carte“ (p. 71). Iar apoi survine precizarea: „ceea ce scriu aici reprezintă comoara şi inima mea, pe care o ţin în palme şi v o ofer. Vă rog să luaţi asta personal. Chiar dacă nu ne am cunoscut niciodată, sunteţi vizaţi şi vă priveşte în mod personal“ (p. 93). Asemenea adresări directe, chiar somaţii, nu sunt curente în peisajul nostru cultural, atrăgând atenţia asupra intensităţii implicării autorului în proiectul lui, ca şi asupra mizei supreme a verităţii. Dovada este că Petru Dumitriu nu se cruţă la recapitulările autobiografice:

Fugisem din Estul Europei, pe atunci comunist – şi de propria vină de a fi supravieţuit datorită faptului că am fost un complice şi o unealtă (şi, evident, ca toţi ceilalţi, şi o victimă) a celei mai detestabile tiranii de pe tot teritoriul ce se întindea de la Berlinul de Est, Praga şi Zagreb până la Strâmtoarea Bering şi Marea Chinei. (p. 94)

Un alt plan al construcţiei este critica aspră a Occidentului contemporan. El vorbeşte fără ezitări despre „ciocnirea mea spirituală cu lumea crudă şi lipsită de inimă în care căutasem libertatea şi mă lovisem la început de un egoism ucigător, nemilos şi iraţional…“ (p. 73) şi constată că „Nu toate sunt bune în «cultura» noastră vestică. Nu totul e civilizat în civilizaţia noastră vestică“ (p. 102), aducând exemple din sfera proastei înţelegeri a ideii de libertate, acuzând nepăsarea şi abuzurile occidentale.
Emoţionantă, pasionantă, Non credo, oro este confesiunea târzie şi neconsolată a unui spirit augustinian care îşi caută limanul în limitele unui program neechivoc creştin: „Învăţăturile lui Christos stau în faţa şi deasupra mea şi nu pot să îmi întorc faţa de la ele, nici să mi închid ochii, urechile sau mintea faţă de ele“ (p. 105).