a13

Jules Isaac, Alexandru Şafran şi dialogul iudeo creştin

Carol Iancu

Introducere

Pe istoricul Jules Isaac nu l am cunoscut, însă peste două decenii am fost secretarul Asociaţiei Prietenilor lui Jules Isaac, lucru care mi a permis să cunosc toată arhiva sa personală. Pe regretatul mare-rabin Alexandru Şafran am avut onoarea să l cunosc îndeaproape şi să petrec multe momente privilegiate cu ocazia pregătirii monografiei pe care i am consacrat o. Aceste două personalităţi au fost cu adevărat artizanii apropierii iudeo creştine din secolul trecut, viaţa şi opera lor merită să fie cunoscute de publicul cel mai larg. În prezenta comunicare îmi propun să răspund la două întrebări principale:
– Care a fost itinerarul acestor două personalităţi şi în ce constă importanţa operelor lor?
– Care a fost implicarea lor personală în dialogul iudeo creştin?

1. Jules Isaac, un istoric şi pedagog marcat de afacerea Dreyfus, de Marele Război şi de tragedia Şoahului

Jules Isaac s a născut în 1877, în oraşul Rennes din nordul Franţei, unde tatăl său ofiţer se afla în garnizoană, dar în realitate el este un om din Est, mama sa s a născut la Strasbourg, tatăl său la Metz, amândoi evrei aşkenazi. La 13 ani devine orfan, pierzând în aceeaşi săptămână ambii părinţi. Elev în liceul parizian Lakanal, apoi la Henri IV, tinereţea sa a fost marcată de întâlnirea cu viitorul poet catolic Charles Péguy, cu patru ani mai mare. Spre deosebire de acesta, care de la început a fost un luptător în prima linie pentru apărarea căpitanului Dreyfus, acuzat pe nedrept de a fi trădat, nu acesta a fost cazul lui Jules Isaac. El avansează, în cartea sa de amintiri dedicată prietenului său şi care poartă frumosul titlu Expériences de ma vie. Péguy (1959), trei motive principale: memoria părintelui său care era ofiţer, originea sa evreiască şi necunoaşterea puterii nefaste a antisemitismului:

Fiu de ofiţer, plin de respect pentru memoria părintelui meu, mi se părea imposibil de admis că, în unanimitate, şase ofiţeri ar fi putut, fără probe zdrobitoare, să fi sortit unul dintre ai lor dezonoarei unei astfel de condamnări, cea mai degradantă dintre toate. Cealaltă cauză? Eram evreu, şi dintr o reacţie de onestitate, faţă de mine însumi, contra oricărui reflex de solidaritate evreiască, hotărât de a nu mă pronunţa decât cu bună ştiinţă şi totală cunoaştere a cauzei. Trebuie să spun de asemenea, că în această epocă eram ignorant faţă de unele realităţi, acelea care riscau să mi fie cele mai contrare şi nocive, astfel antisemitismul în virulenţa sa.

În afara erorii judiciare, această nedreptate particulară faţă de o singură persoană – căpitanul Dreyfus –, Jules Isaac descoperă şi o injustiţie colectivă, pasiunea antisemită, şi exacerbarea ei de către „buna presă“ catolică. El recunoaşte că, la început, nu a cunoscut limbajul odios al cotidianului francez La Croix, nici gazeta romană a iezuiţilor, Civiltà Cattolica, limbaj rezultat al unei tradiţii creştine seculare. Datorită afacerii Dreyfus, el se va angaja în lupta contra antisemitismului în perspectiva a două idei scumpe lui Charles Péguy: adevăr şi dreptate. În numele aceloraşi idei, Isaac, numit profesor de istorie şi geografie într un prim post în 1902 la Liceul din Nisa, după studii strălucite la Sorbona, s a investit în multiplele sale articole publicate în 1909 1910 în Loire républicaine. În acest ziar, el privilegiază trei teme: relaţiile cu Germania, lumea colonială şi chestiunile religioase privind intoleranţa religioasă. După Saint-Etienne şi Lyon, Isaac este numit profesor la Paris în iulie 1914, dar o lună mai târziu este mobilizat şi timp de trei ani luptă în tranşee ca simplu soldat; rănit la Verdun, el este decorat cu Crucea de Război.
Revenit la viaţa civilă, cariera sa se desfăşoară în învăţământul secundar, profesor la Liceul Saint Louis din Paris, el devine inspector general în anul 1936. Experienţa sa personală din Marele Război l a incitat, ca şi pe maestrul său, celebrul Thucydide, să studieze originile conflagraţiei mondiale în două cărţi: Joffre et Lanrézac: Étude critique des témoignages sur le rôle de la Ve armée (août 1914) (Chiron, 1922) şi Un débat historique, 1914: Le problème des origines de la guerre (Rieder, 1933). În primul volum el face dreptate lui Lanrézac, care a fost concediat pe nedrept de către Joffre în august 1914, pentru greşeli pe care nu le a comis. În al doilea, el constată o împărţire inegală a responsabilităţilor privind declanşarea ostilităţilor. În tezele dezvoltate în aceste cărţi, găsim acelaşi spirit critic prezent în cursul său de istorie – Cours d’Histoire – din celebra colecţie „Malet et Isaac“ publicată de Hachette (1923 1930), operă pedagogică care i a adus imediat un mare renume, precum şi în eseul Paradoxe sur la science homicide et autres hérésies (Rieder, 1935), care va fi distrus de nazişti după invadarea Franţei. Angajat în lupta pentru pace, el a animat câteva reuniuni cu profesori germani şi italieni pentru a obţine suprimarea din manualele şcolare a tuturor germenilor de ură. El nu a încetat să denunţe extremismele care s au manifestat în Europa după urcarea la putere a lui Hitler în 1933. Şapte ani mai târziu, după înfrângerea Franţei, regimul de la Vichy, devansând exigenţele invadatorilor, promulgă un statut antievreiesc la 3 octombrie 1940. Deşi fost combatant rănit la Verdun, Jules Isaac este scos din învăţământ şi devine, prin această legislaţie arbitrară şi samavolnică, un paria al societăţii. El va mărturisi mai târziu (Survol, Esquisse bibliographique, 1964): „Chiar dacă numai din cauza persecuţiei suferite şi permanent agravate, chestiunea evreiască se impunea spiritului meu, solidaritatea evreiască inimii şi conştiinţei mele. Din acest Israel urât, calomniat, dispreţuit făceam parte; în faţa persecutorilor eu acceptam din plin să fac parte“.
Refugiat la Aix en Provence, unde a fost primit de un vechi prieten, decanul Bourrilly, el reacţionează scriind Les Oligarques – essai d’histoire partiale (apărută doar în 1945, sub pseudonimul Junius), despre prăbuşirea Atenei, de fapt un imn admirabil pentru Franţa liberă. Tiranii care au trădat Atena pentru Sparta amintesc oligarhii contemporani, pentru care menţinerea privilegiilor este mai importantă decât independenţa ţării. Acest strigăt contra umilirii patriei sale este urmat imediat de începutul unei noi scrieri, în condiţiile extrem de dificile. În 1942, ocuparea zonei de sud de către armata nazistă îl obligă pe Jules Isaac să părăsească refugiul provensal şi să caute să se ascundă în regiunea protestantă Les Cévennes. Datorită unui ultim text scris de Jules Isaac, pe care l am descoperit şi publicat, în 1981, 1943. Les heures noires – Expériences IV, ne sunt cunoscute circumstanţele exacte ale teribilei nenorociri care l a lovit în toamna anului 1943, când fiica sa, ginerele său şi unul dintre fiii săi, Jean-Claude (devenit după război pictor sub numele de Jean Claude Janet) au fost arestaţi de Gestapo, şi cum dintr o fericită întâmplare (se afla atunci la un coafor), el a scăpat. Din primăvara aceluiaşi an, deci înainte de arestarea familiei sale, datează primele pagini pe care le a consacrat relaţiilor iudeo creştine, un vast şi riguros studiu despre originile antisemitismului, terminat în 1946 şi publicat numai în 1948 sub titlul Jésus et Israël, cu această dedicaţie tulburătoare:
„Soţiei mele, fiicei mele, martire, omorâte de naziştii lui Hitler, doar pentru că se numeau Isaac“.
Este deci fals să se afirme că Jules Isaac s a aplecat asupra acestui subiect arzător din cauza calvarului său personal, cât ar fi el de dureros; putem însă afirma că eseul îşi are obârşia într o reflecţie, într o cugetare matură întreţinută de ravagiile antisemitismului. În „noaptea şi ceaţa“ din această epocă, au fost oameni omenoşi care l au ascuns şi protejat, care i au permis astfel să supravieţuiască.
În Jésus et Israël, autorul subliniază că religia creştină este fiica religiei evreieşti, „că Noul Testament s a edificat pe baza Vechiului Testament evreiesc şi că, chiar numai din acest punct de vedere, iudaismul trebuie să inspire respect“. Mai multe capitole sunt consacrate lui Isus Cristos, autorul abordând diferite aspecte pentru a evidenţia iudaitatea fondatorului religiei creştine. El începe demonstraţia sa prin afirmaţia că Isus, aşa cum apare în evanghelii, „fiul unic şi incarnarea lui Dumnezeu pentru creştini, a fost în viaţa umană un simplu artizan evreu. Acest lucru niciun creştin nu trebuie să l ignore“
Tot evangheliile ne arată că mama sa Maria era evreică şi că toată familia sa era compusă din evrei. „A te declara antisemit şi creştin înseamnă să vrei să împreunezi insulta cu veneraţia.“ Amintind de un rit esenţial care există in iudaism, autorul subliniază că în ziua de Anul Nou, Biserica comemorează circumcizia copilului Isus şi că numai după multe ezitări şi dezbateri, creştinismul primitiv a renunţat la acest rit consacrat de Vechiul Testament. Privitor la numele Isus Cristos, autorul afirmă pe bună dreptate că el este esenţial semitic, chiar dacă de formulare greacă. Isus este de fapt un nume evreiesc grecizat, iar Cristos este echivalentul grec al termenului Mesia (în ebraică Meşiah). În ceea ce priveşte limba vorbită de Isus Cristos, aramaica, ea este limba vorbită de toţi evreii contemporani din ţara Israelului, şi, pe bună dreptate, autorul afirmă: „Noul Testament este scris în greceşte. Biserica Catolică îl citează în latină. Dar Isus, ca toţi evreii cărora li se adresa, vorbea o limbă semitică, foarte apropiată de ebraică, aramaica“. Un loc important îl ocupă refutaţia mitului după care iudaismul ar fi fost în plină decadenţă la apariţia lui Isus, prezenţa diferitelor curente politico religioase – saducheii, fariseii, esenienii şi zeloţii (şi nu secte, termen inexact, care din păcate este încă utilizat de unii biblişti) – demonstrează, din contra, efervescenţa spirituală din sânul iudaismului antic. „În pofida legalismului evreiesc şi a exceselor sale, totul în această epocă atestă intensitatea şi profunzimea vieţii religioase în Israel.“ Învăţământul lui Isus s a desfăşurat în cadrul tradiţional al iudaismului şi, ca urmare, al unei tradiţii evreieşti foarte liberale, el a putut vorbi şi predica în sinagogi şi chiar în Templul de la Ierusalim. Născut sub legea evreiască, Isus a trăit în legea evreiască; a vrut oare el să abroge această lege?, se întreabă Jules Isaac, înainte de a răspunde că mulţi autori afirmă acest lucru, dar afirmaţiile lor debordează şi deformează textele evanghelice esenţiale. Iată de ce, menţionează autorul, nimic nu este mai zadarnic decât să opui Evanghelia iudaismului, adevărul fiind că, prin toate rădăcinile sale, Evanghelia este strâns legată de tradiţia evreiască.
Un alt aspect examinat este diaspora evreiască, prezentată de unii autori creştini ca o „pedeapsă“, deoarece majoritatea evreilor nu l au urmat pe Isus Cristos. Aceşti autori uită în mod voluntar, remarcă Jules Isaac, că, în vremea lui Isus, diaspora evreiască era un fapt împlinit de multe secole, iar majoritatea evreilor nu mai locuiau în ţara lor de origine. Iată de ce „nu avem dreptul de a afirma că poporul evreu «în masa sa» l a respins pe Isus, este mult mai probabil că poporul evreu «în masa sa» nici măcar nu l a cunoscut“. De asemenea, „nu avem dreptul de a afirma că poporul evreu l a respins pe Isus ca Mesia, înainte de a dovedi că Isus s a revelat ca atare poporului evreu «în masa sa». Or, evangheliile, continuă el, ne oferă multiple argumente care pun la îndoială acest lucru“. Acuzarea de deicid constituie ultima parte a cărţii, căreia autorul îi consacră un examen atent şi riguros. În toată creştinătatea, notează el, timp de optsprezece secole s a perpetuat ideea că poporul evreu ar fi responsabil de crucificarea lui Isus, că ar fi comis crima neexpiabilă de deicid. Acest mit, care a făcut să curgă mult sânge nevinovat, este refutat prin citarea textelor evanghelice în care Isus desemnează el însuşi pe autorii Patimilor: pontifi şi notabili care se regăsesc în toate naţiile. De asemenea, Isaac compară procesul lui Isus cu procesul Ioanei d’Arc, care a fost condamnată de un tribunal de mari preoţi şi scribi care nu erau evrei, dar după un proces al cărui text autentic şi complet noi îl posedăm. Spre deosebire de cazul Ioanei d’Arc, procesul lui Isus, expediat în câteva ore, ne este cunoscut numai din auzite, niciun text oficial, nicio mărturie contemporană a evenimentului nu ne au parvenit. Autorul critică interpretările tendenţioase tradiţionale şi pune în evidenţă că procesul a fost efectuat de romani, că pedeapsa condamnării la moarte şi metoda utilizată – crucificarea – au emanat tot de la romani. El conclude analiza extrem de minuţioasă privind Israelul antic şi începuturile creştinismului remarcând că „poporul evreu este pe deplin inocent de crimele de care este acuzat de tradiţia creştină“.
În Isus şi Israel, acest opus magnum, autorul denunţă deja L’enseignement du mépris – „Învăţământul dispreţului“ –, expresie devenită clasică, dar care îi aparţine şi care este şi titlul unei cărţi apărute în 1962, după publicarea volumelor Genèse de l’antisémitisme (1956) şi L’Antisémitisme a t il des racines chrétiennes? (1960).
Om al condeiului, Jules Isaac s a dovedit şi un om de acţiune în privinţa relaţiilor iudeo creştine. Pentru a ameliora aceste relaţii, el s a implicat pe deplin în dialogul iudeo creştin, în ultima perioadă a vieţii sale, de la terminarea războiului până la decesul său la Aix en Provence în 1963. Prima sa intervenţie de anvergură a avut loc în Elveţia, la Conferinţa de la Seelisberg din 1947, unde l a întâlnit pe Alexandru Şafran. Înainte de a prezenta care au fost acţiunile acestor două personalităţi în progresul dialogului iudeo creştin, este necesar de evocat acum destinul lui Alexandru Şafran.

2. Alexandru Şafran, un evreu băcăuan devenit şef-rabin al României şi mare-rabin al Genevei, marcat de tragedia Şoahului

Născut pe data de 12 septembrie 1910, descendent dintr o străveche familie rabinică, el este fiul şi discipolul lui Beţalel Zeev Şafran, prim rabin al comunităţii evreilor din Bacău, care a fost până la moartea sa, în 1929, cea mai importantă autoritate din România în domeniul halahei (jurisprudenţa religioasă). Copilăria lui Alexandru Şafran a fost marcată de studii intensive sub îndrumarea părintelui său: la vârsta de 11 ani, devine „secretarul“ şi colaboratorul lui intim în opera sa ştiinţific rabinică, redactându i lucrările. După studii strălucite la Liceul „Ferdinand I“ din Bacău şi obţinerea bacalaureatului, pleacă la Viena, unde studiază din 1930 până în 1934 la Institutul de Înalte Studii Rabinice (Seminarul rabinic) şi la Facultatea de Filozofie a Universităţii din capitala Austriei. La Seminarul rabinic atrage atenţia profesorilor, prin pregătirea sa temeinică şi vastele sale cunoştinţe iudaice. De asemenea, la universitate, unde a fost remarcat de personalităţi de seamă, printre care monseniorul Seipel, fost cancelar al Austriei, şi Sigmund Freud, cu care a avut numeroase convorbiri. În timpul vacanţelor, Alexandru Şafran a pronunţat conferinţe la invitaţia celor mai de seamă instituţii culturale evreieşti din Germania.
În 1934, încununat cu titlurile de rabin şi doctor în filozofie, deşi chemat la posturi înalte rabinice în străinătate (printre altele, mare rabin al Bruxelles ului), el preferă să se reîntoarcă în România, unde devine prim rabin al comunităţii din oraşul său natal, succedând părintelui său, aşa cum acesta îşi exprimase dorinţa. La Bacău, păstrător al vechii tradiţii rabinice, Alexandru Şafran aduce un suflu modern în viaţa spirituală a obştii evreieşti, preocupându se în special de educaţia tineretului şcolar.
În 1936 se căsătoreşte cu Sarah Reinharz, fiica lui Iacob şi Estera din Iaşi, crescută într o familie impregnată de o profundă credinţă. Dotată în materiile artistice, Sarah a studiat la Universitatea şi la Academia de Belearte din capitala Moldovei. Din această căsătorie fericită se vor naşte doi copii, Esther, la Bacău, în 1938 (astăzi profesoară emerită de filozofie la Universitatea din Geneva), şi Avinoam Bezalel, la Bucureşti, în 1945 (în prezent profesor de oftalmologie la universităţile din Geneva şi Paris).
Alexandru Şafran a fost numit de Ministerul Cultelor membru în Comisia de examinare a rabinilor, în locul tatălui său, şi a funcţionat în această calitate alături de şef rabinul Iacob Niemirower. Tânărul rabin se face repede cunoscut prin numeroase conferinţe şi prelegeri ţinute în diferite oraşe şi se distinge în mod deosebit la diferitele congrese ale comunităţilor evreieşti din ţară şi la congresele sioniste mondiale din Zürich (1937) şi Geneva (1939), unde a participat ca reprezentant al mişcării sioniste religioase Mizrahi. Înainte de anul 1940, a publicat zeci de articole în limba română în diferite reviste (Tribuna evreiască, Renaşterea noastră, Curierul israelit, Hasmonaea, Adam, Ştiri din lumea evreiască, Cultura). Printre subiectele abordate, menţionăm: personaje biblice, semnificaţia sărbătorilor religioase, lideri ai mişcării sioniste, figuri de intelectuali, personalităţi creştine prieteni ai evreilor etc. De asemenea, a publicat studii de exegeză religioasă în periodicele de limbă ebraică Darkenu [Drumul nostru], care apărea la Cernăuţi, şi Ha Hed [Ecoul] din Ierusalim.
La data de 4 februarie 1940, în urma decesului marelui rabin Iacob Niemirower şi a alegerilor care au avut loc după dispariţia sa, Alexandru Şafran a fost numit şef rabin al României. La numai 29 de ani, el devine şeful spiritual al celei care a fost atunci, din punct de vedere demografic, a treia din Europa şi a patra comunitate evreiască din lume. Tânărul mare rabin a fost instalat la 3 martie 1940, de ministrul cultelor şi de înalţi demnitari ai statului, în prezenţa delegaţiilor comunităţilor evreieşti din ţară. După instalarea sa, şef rabinul a fost numit, în virtutea legii, senator de drept, fiind singurul reprezentant al celor aproximativ 800.000 de evrei din ţară. Până la desfiinţarea Senatului, el a ştiut să apere cu mult curaj comunitatea sa lovită de numeroase legi discriminatorii. Antisemitismul dezlănţuit de efemerul guvern Goga-Cuza (decembrie 1937-ianuarie 1938) ajunge la paroxism cu instaurarea dictaturii lui Ion Antonescu (14 septembrie 1940 23 august 1944), al cărui guvern pronazist îşi împarte puterea în primele şase luni cu sinistra Gardă de Fier. Între septembrie 1940 şi ianuarie 1941, a fost instaurat un adevărat regim de teroare faţă de populaţia evreiască: măsurilor de excludere din toate sectoarele vieţii publice li s au adăugat agresiunile şi molestările poliţiei legionare, care a efectuat sistematic spolierea magazinelor şi proprietăţilor evreieşti. Alexandru Şafran intervine de nenumărate ori pentru a opri samavolniciile legionarilor, arestările arbitrare, cel mai adesea fără a obţine rezultate, uneori însă intervenţiile sale reuşeau. Astfel, el a împiedicat închiderea tuturor sinagogilor şi a cimitirelor evreieşti ordonată de ministrul legionar Radu Budişteanu.
În 1942, după ce Uniunea Comunităţilor Evreieşti a fost interzisă prin lege, Alexandru Şafran a creat un consiliu evreiesc clandestin, care îşi avea sediul chiar în locuinţa sa. Şafran împreună cu Wilhelm Filderman, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, şi cu alţi lideri evrei, prin multiple demersuri pe lângă personalităţi politice şi religioase, a reuşit să obţină neaplicarea planului „soluţiei finale“ de lichidare a întregii populaţii evreieşti din Romania (v. Carol Iancu, Alexandre Safran et la Shoah inachevée en Roumanie: Recueil de documents (1940 1944), avant propos d’Aurel Vainer, préface d’Andrei Marga, Bucarest: Hasefer, 2010, volum apărut şi în limba română: Alexandru Şafran şi Şoahul neterminat în România: Culegere de documente, Bucureşti: Hasefer, 2010). Datorită intervenţiilor lor, procesul de nimicire a evreilor din România, început mai devreme ca în alte ţări, s a oprit mai devreme. Într adevăr, el a debutat încă din vara anului 1941, cu primul mare pogrom din al Doilea Război Mondial, care a avut loc la Iaşi, unde jumătate din populaţie era evreiască, şi a continuat cu masacre gigantice în Basarabia, Bucovina şi Transnistria, locul de deportare şi cimitirul fără pietre funerare al unui sfert de milion de evrei români şi ucraineni. El a fost întrerupt în toamna anului 1942, când guvernul lui Antonescu a renunţat să aplice propria sa funestă decizie luată în 1941, la cererea Germaniei naziste, şi a anulat deportarea evreilor din Transilvania de Sud şi din Regat, prevăzută în lagărul de exterminare de la Belzec, în Polonia (Carol Iancu, La Shoah en Roumanie: Les Juifs sous le régime d’Antonescu (1940 1944). Documents diplomatiques français inédits, Montpellier: Université Paul Valéry, ed. a doua, revăzută şi adăugită, 2000, volum apărut şi în româneşte: Shoah în România: Evreii în timpul regimului Antonescu (1940 1944), Iaşi: Polirom, 2001). Din nenorocire, evreii din Transilvania de Nord, ocupată atunci de Ungaria, au fost în imensa lor majoritate deportaţi şi omorâţi la Auschwitz.
Deşi declarat primul ostatic al populaţiei evreieşti, Alexandru Şafran s a investit într o exemplară activitate de salvare, obţinând ajutor din partea diverselor personalităţi, printre care regina mamă Elena (căreia i s a decernat post mortem în 1993, de către instituţia Yad Vashem din Ierusalim, titlul de „Dreaptă între Popoare“) şi regele Mihai. La cererea lui Alexandru Şafran, buna regină a obţinut în decembrie 1941 aprobarea lui Mihai Antonescu pentru a se trimite ajutoare coreligionarilor în obidă deportaţi în Transnistria. Charismatic şi convingător, tânărul mare rabin a reuşit prin puterea cuvântului să i facă să intervină în favoarea evreilor din Romania pe cei mai înalţi demnitari ecleziastici creştini din ţară. Căzând în genunchi în faţa patriarhului Nicodim şi a mitropolitului Bălan, el nu s a mulţumit să ceară milă pentru coreligionarii săi. El nu a ezitat să îi declare responsabili în faţa justiţiei divine ca potenţiali complici la asasinatul atâtor vieţi nevinovate. Dacă prin Tit Simedria, mitropolitul Bucovinei, el a reuşit oprirea „evacuărilor“ a aproape 20.000 de evrei din Cernăuţi în Transnistria (salvându le astfel viaţa), cu ajutorul mitropolitului Bălan al Transilvaniei, el a împiedicat deportările în Polonia (au avut loc atunci şi alte demersuri pe lângă dictatorul Antonescu, din partea altor lideri evrei).
Printre personalităţile străine care şi au acordat sprijinul, trebuie amintit în primul rând nunţiul apostolic Andrea Cassulo, care la cererea lui Alexandru Şafran a plecat la Roma, de unde a revenit cu un mesaj destinat celor doi Antoneşti, iar apoi s a deplasat în Transnistria, aducând ajutoare evreilor deportaţi acolo. De asemenea, Şafran a găsit o ureche atentă la delegaţii Comitetului Internaţional al Crucii Roşii, Charles Kolb şi Vladimir von Steiger, la ambasadorii Elveţiei şi Suediei, René de Weck şi Rentersward, şi la reprezentantul Turciei, Sefbrati Istinyel. În timpul pogromului din ianuarie 1941, efectuat de Garda de Fier, soţia marelui rabin a fost arestată, dar şi ea a ştiut, tot prin puterea cuvântului, să se elibereze, apostrofându i cu vehemenţă pe legionarii torţionari.
Alexandru Şafran, care a avut şansa să nu fie găsit de gardiştii pogromişti şi să scape de asemenea de câteva atentate, întruchipează rezistenţa opusă de evreii din România, care a permis unei jumătăţi a acestei comunităţi (peste 360.000 de suflete) să supravieţuiască. În fruntea Sfatului evreiesc clandestin, el a ştiut să ia toate deciziile utile pentru a i apăra pe fraţii săi persecutaţi, să suprime portul stelei galbene (menţinută totuşi în provinciile orientale), să organizeze şcoli şi licee şi chiar o universitate evreiască (Colegiul Onescu, Colegiul Abason şi Politehnica Bercovici) pentru elevii şi profesorii izgoniţi din învăţământul public, să facă să revină orfanii din Transnistria şi să faciliteze emigrarea lor în ţara Israelului.
El a ştiut să reunească comunitatea sa devastată după război, înainte de a fi alungat din ţară de reprezentanţii noului regim comunist totalitar. Refuzând să colaboreze cu noul regim – printre altele, în ciuda ameninţărilor, el nu a acceptat să semneze documente privind renunţarea, în numele comunităţii, la bunurile acesteia, la fel şi o moţiune care cerea condamnarea la moarte a lui Iuliu Maniu, liderul Partidului Naţional Ţărănesc –, el a fost împiedicat să şi asume funcţia. Expulzarea a intervenit în momentul când se pregătea şi abdicarea regelui Mihai. Alexandru Şafran a fost obligat, împreună cu soţia şi cei doi copii, să părăsească România în 22 decembrie 1947, după ce a trebuit să semneze o scrisoare potrivit căreia declara că pleca în voiaj în Eretz Israel.
Devenit mare rabin al Genevei, el a luptat pentru înapoierea orfanilor evrei ai Şoahului comunităţilor evreieşti, denunţând antisemitismul, reclamând dreptul la emigrare pentru evreii din URSS şi intervenind pentru eliberarea prizonierilor israelieni după războiul de Yom Kipur din 1973. În acelaşi timp, el a avut o susţinută activitate ştiinţifică, scriind peste 250 de articole, publicate în diferite periodice şi volume colective. Profesor la Universitatea din Geneva, el s a făcut cunoscut prin universalitatea cărţilor sale, printre care unele au fost traduse în limba română: Cabala (în colaborare cu fiica sa Esther Starobinki), Israel în timp şi spaţiu (1980), Înţelepciunea Cabalei (1986), Evrei şi creştini: Shoah în moştenire (1996), Schiţa unei etici religioase iudaice (1997), Etica evreiască şi modernitatea (1998), Israel şi rădăcinile sale (2002).
El a continuat să scrie până când a încetat din viaţă la domiciliul său din Geneva, joi, 27 iulie 2006.
În perspectiva subiectului nostru, trebuie să menţionăm că prima sa manifestare publică internaţională importantă a avut loc la Conferinţa de la Seelisberg, în august 1947, aşa cum a fost şi cazul pentru istoricul francez Jules Isaac.

3. Dialogul iudeo creştin: rolul lui Jules Isaac

Încă înainte de publicarea cărţii esenţiale Jésus et Israël, Jules Isaac s a făcut cunoscut prin luări de poziţie răsunătoare faţă de un autor catolic francez, Daniel Rops, apoi în cadrul Conferinţei de la Seelisberg, în constituirea asociaţiei Prietenia Iudeo Creştină din Franţa şi prin intervenţiile sale pe lângă autorităţile pontificale.

a) Scrisoarea către Daniel Rops
În luna februarie 1946, Jules Isaac, care s a stabilit la Aix en Provence după terminarea războiului, a văzut în vitrina unei librării din oraş cartea teologului catolic francez Daniel Rops, Jésus dans son temps [Isus în vremea sa]. Imediat ce a deschis o, ne a mărturisit medicul său personal, François Payré, el a citit un text sacrilegiu, în care autorul justifica pogromurile şi ororile suferite de evrei prin oroarea crucificării lui Isus Cristos. Imediat Isaac a redactat un răspuns vehement, dar, considerat prea impulsiv, a renunţat să l trimită. El a redactat o nouă versiune la 21 aprilie 1946, în noaptea de Paşte, intitulată „Lettre à Daniel Rops“, care a apărut în revista Europe în iulie 1946, sub titlul „Comment on écrit l’histoire (sainte): Jules Isaac à Daniel Rops“ [Cum se scrie istoria (sfântă): Jules Isaac lui Daniel Rops]. Jules Isaac se ridică împotriva nocivităţii cărţii Isus în vremea sa, printr o critică precisă a afirmaţiilor eronate, tendenţioase şi ipocrite ale autorului. Apropo de Patimile lui Isus, Isaac protestează cu următoarele cuvinte:

Dv., Daniel Rops, nu vă daţi seama că reînnoiţi gestul lui Ponţiu Pilat şi că, după formula psalmistului, „vă spălaţi mâinile în inocenţă“, în inocenţa sângelui milioanelor de martiri evrei asasinaţi la Auschwitz şi în alte locuri de oroare, uniţi frăţeşte în moarte cu milioane de martiri creştini. Eu nu mă opun creştinismului, departe de mine o asemenea idee, ci mă opun Dv., mă opun unui anumit fariseism creştin pe care Dv. nu aveţi curajul de a l repudia şi a cărui tradiţie ucigătoare Dv. o perpetuaţi, da, ucigătoare, căci eu v o spun deschis: ea conduce la Auschwitz.

Isaac conchide insistând asupra faptului că religia creştină nu reclamă „această barbară concepţie a Justiţiei lui Dumnezeu, această negare a valorii universale a misterului Crucii şi a Izbăvirii“. Găsim în scrisoarea lui Jules Isaac principalele idei dezvoltate în Jésus et Israël: Isus, evreu „după trup“, a trăit „sub legea“ evreiască „în cadrul ţării Israelului, unde a propovăduit evanghelia sa evreilor, printre care el a găsit discipoli, simpatizanţi, indiferenţi, adversari, duşmani, cu toţii evrei…“ El termină elocventa sa demonstraţie citându l pe Péguy, care spunea: „Nu evreii l au crucificat pe Isus, ci păcatele noastre ale tuturor…“ „Iată, continuă Isaac, cum vorbeşte un adevărat creştin. Sub semnul lui Péguy, prietenia noastră s a înfiripat odinioară, tot sub semnul lui Péguy o desfac astăzi.“

b) De la cele Optsprezece propuneri ale lui Jules Isaac la cele Zece puncte ale Conferinţei de la Seelisberg
La cererea lui Pierrre Visseur, secretarul general de la Geneva al Asociaţiei International Council of Christianand Jews, creată în 1931, şi al cărei scop era lupta comună contra antisemitismului, Jules Isaac a pregătit, în iunie 1947, un document care trebuia supus unei conferinţe internaţionale din Elveţia. Ea a avut loc în orăşelul Seelisberg, între 30 iulie şi 5 august, reunind şaptezeci de personalităţi (28 de evrei, 23 de protestanţi, nouă catolici şi doi ortodocşi greci) din 18 ţări. Unul dintre cele mai importante subiecte abordate a fost locul iudaismului şi al lui Israel în învăţătura religioasă creştină, şi în acest cadru se înscrie documentul redactat de Jules Isaac, un memorandum intitulat De l’antisémitisme chrétien et des moyens d’y remédier par un redressement de l’enseignement chrétien [Despre antisemitismul creştin şi mijloacele de a l remedia printr o redresare a învăţământului creştin]. Obiectivul acestuia era simplu: redresarea poziţiilor doctrinale ale creştinismului privind poporul evreu. Capitolul 4 al memorandului cuprinde Optsprezece propuneri, bazate pe cele douăzeci şi unu de capitole ale lucrării Jésus et Israël, terminată cu puţin timp înainte. Participanţii au examinat atât acest memorandum, cât şi un alt document, Considérations sur l’enseignement religieux [Consideraţii asupra învăţământului religios], al cărui autor era şef rabinul Alexandru Şafran. Într o mărturie cu privire la această conferinţă, Alexandru Şafran insistă asupra faptului că Jules Isaac s a făcut remarcat „în primul rând“: „El a denunţat neobosit, dar nepătimaş, gravele responsabilităţi ale Bisericii, care întotdeauna, prin doctrina sa şi foarte adesea prin practica sa, a pregătit vreme de secole catastrofa pe care a suferit o iudaismul european“. Ideile lui Jules Isaac nu s au impus cu uşurinţă, cum menţionează el însuşi într o scrisoare trimisă medicului său personal la data de 9 august, în care el afirmă că reprezentanţii bisericilor – catolici şi protestanţi – nu au avut curajul unui franc „mea culpa“. Totuşi la această conferinţă, considerată în mai multe rânduri, cu severitate, de Jules Isaac, cele Optsprezece propuneri au fost luate în considerare. Într adevăr, ca urmare a unor vii şi lungi dezbateri, conferinţa s a încheiat cu o declaraţie cunoscută sub numele de Carta de la Seelisberg sau cele „Zece puncte de la Seelisberg“, care reiau ideile expuse de Jules Isaac. Documentul final de la Seelisberg cuprinde dispoziţii date celor care predau creştinilor catehismul, pentru a prezenta iudaismul dintr o perspectivă nouă şi pentru a reaminti preceptul fundamental că Isus, născut dintr o mamă evreică, provine din poporul lui Israel; că trebuie evitată deprecierea iudaismului biblic şi postbiblic în scopul de a exalta creştinismul; că trebuie evitată, în sfârşit, acreditarea opiniei nelegiuite că poporul evreu este condamnat, blestemat…

c) Înfiinţarea asociaţiei Prietenia Iudeo Creştină
Controversa cu Daniel Rops, care a pus în lumină persistenţa prejudecăţilor antievreieşti existând în mediile creştine, mai ales intelectuale şi mai ales catolice, doi ani după Şoah, n a făcut decât să întărească determinarea lui Jules Isaac de a continua angajamentul său în dialogul iudeo creştin. În acest scop, Jules Isaac proiectează crearea unei organizaţii reunind creştini şi evrei, vizând nu numai combaterea antisemitismului, dar şi, mai ales, apropierea, înţelegerea şi prietenia între creştini şi evrei, aşa cum reiese dintr o scrisoare din 8 martie 1947, adresată medicului său personal. Iată de ce el întâlneşte, mai ales în 1947, o serie de personalităţi, creştini şi evrei, cea mai importanta reuniune având loc la Paris, la data de 9 aprilie 1948, pentru a discuta statutele viitoarei asociaţii. Eforturile lui Jules Isaac au fost încununate de succes: statutele Amitiés judéo chrétienne sunt adoptate la Paris, la 6 mai 1948, la Nisa în decembrie 1948, la Montpellier şi Nîmes în martie 1949, la Lyon în mai 1948 şi la Lille în ianuarie 1950. Prietenia iudeo creştină a cunoscut un constant progres în Franţa: astfel, în anul 1967 sunt menţionate şase grupuri la Paris şi şaptesprezece în provincie. În Italia, l’Amicizia ebraico cristiana a fost fondată la Florenţa în septembrie 1949. Prin crearea acestei importante asociaţii, Jules Isaac se află în prima linie a dialogului iudeo creştin, el intervine de fiecare dată când apropierea între evrei şi creştini este susceptibilă de a fi pusă în cauză. Aşa a fost cazul în afacerea Finaly, când doi copii evrei orfani, ai căror părinţi au murit la Auschwitz, au fost botezaţi de persoana care i a ascuns şi protejat şi care a refuzat să îi restituie restului familiei care a supravieţuit şi emigrat în Israel. El a intervenit, ca preşedinte al Prieteniei Iudeo Creştine din Aix en Provence, publicând o broşură intitulată: L’Affaire Finaly. Signification. Enseignements, în care a denunţat principiul dreptului canonic care prevedea că „orice botez, chiar ilicit, este valabil“, declarând că „un copil necatolic nu trebuie, sub pretext de botez, să fie smuls familiei naturale şi legitime“. Luarea de poziţie a lui Jules Isaac a încurajat numeroşi responsabili creştini să reacţioneze, ceea ce a permis un deznodămând favorabil, cei doi copii fiind eliberaţi şi trimişi familiei lor din Israel.

d) Demersurile la Vatican şi reacţiile papilor Pius XII şi Ioan XXIII
Afacerea Finaly (1945 1953) a demonstrat pentru Jules Isaac urgenţa unei acţiuni constante şi perseverente pentru a îndrepta învăţământul creştin privind iudaismul. Iată de ce el a acceptat, urmând sfatul părintelui Marie-Benoît, cunoscut prin activităţile sale de salvare a evreilor în timpul ocupaţiei Franţei, să-l întâlnească pe papa Pius XII la Castel Gandolfo. Întâlnirea a avut loc la 16 octombrie 1949, şi în timpul celor şapte minute de audienţă publică care i au fost acordate, Jules Isaac, prezentându se ca necatolic, i a explicat obiectivul intervenţiei sale: ameliorarea învăţământului creştin privind Israelul. El i a transmis cele „Zece puncte de la Seelisberg“, pe care papa nu le cunoştea, cerându i să le recomande şi să le difuzeze la catolicii din lumea întreagă. A doua cerere era relativă la forma şi la conţinutul rugăciunii catolice Pro Judaeis, pronunţată în fiecare an în ziua de Vinerea Sfântă. Această rugăciune conţinea expresia perfidis Iudaeis, care se traducea în mod abuziv prin „evreii perfizi“, şi a sfârşit prin a fi amendată în 1948 printr un act apostolic stabilind noua formulă, „evrei necredincioşi“ sau „neîncrezători“. Papa Pius XII a acceptat peste câţiva ani (în 1955) restabilirea îngenuncherii catolicilor în momentul acestei rugăciuni (suprimată la sfârşitul secolului VIII). Papa Ioan XXIII va merge mai departe şi în aprilie 1958 va suprima pur şi simplu termenii perfidis şi perfidiam din rugăciunea din Vinerea Sfântă. În sfârşit, acelaşi papă (în august 1959) va suprima, în actul de sfinţire a lui Cristos Rege, fraza: „Priviţi în sfârşit cu milostivie pe fiii acestui popor care fu altădată preferatul vostru. Coboară se asupra lui, astăzi însă în botez al vieţii şi al mântuirii, sângele pe care altădată îl chemau asupra capetelor lor“.
Jules Isaac a întreprins o călătorie importantă la Roma între 8 şi 17 iunie 1960, pentru a l întâlni pe papa Ioan XXIII. Acest voiaj s a efectuat la iniţiativa lui Cletta Mayer, soţia fostului ministru francez Daniel Mayer, evreică originară din România, şi a lui Jean Pierre Bloch, ambii responsabili ai unui centru creat în 1955, pentru combaterea antisemitismului şi intitulat Centrul de Studiere a Problemelor Actuale. Denunţarea antisemitismului creştin, cu trăsăturile sale esenţiale – acuzaţia de deicid, „învăţătura dispreţului“ şi „sistemul de înjosire“ –, a constituit miezul conversaţiilor pe care le a avut cu suveranul pontif în timpul celor 28 de minute de audienţă privată, dar şi cu înalţi demnitari ai Bisericii Catolice. Papa l a însărcinat pe cardinalul de origine germană Bea să ia cererea şi dosarul lui Jules Isaac în cadrul secretariatului său, pentru a le examina. Două zile mai târziu, pe 15 iunie 1960, Isaac s a întâlnit cu cardinalul Bea, care şi a dat consimţământul pentru crearea unei subcomisii având ca misiune abordarea chestiunii antisemitismului creştin în cadrul viitorului conciliu (devenit celebrul Conciliu Vatican II), aşa cum reiese dintr o scrisoare trimisă scriitorului André Chouraqui (10 octombrie 1960). Dar nu i a fost dat curajosului istoric să şi vadă concretizată acţiunea sa plină de dârzenie: el a decedat la 5 septembrie 1965, la Aix en Provence, puţin înainte de deschiderea celei de a doua sesiuni a conciliului, în timpul căruia o primă redactare a schemei despre ecumenism, „Raporturile catolicilor cu necreştinii şi mai întâi cu evreii“, a fost distribuită prelaţilor.

4. Dialogul iudeo creştin şi rolul lui Alexandru Şafran

a) De la Conferinţa de la Seelisberg la Întâlnirile Internaţionale de la Geneva
După expulzarea sa din Romania de către autorităţile comuniste şi după stabilirea sa la Geneva în calitate de mare rabin, Alexandru Şafran şi a făcut o datorie din a pune în practică hotărârile Conferinţei de la Seelisberg, reluând contactul cu organizatorul acesteia, doctorul Pierre Visseur. El a exprimat explicit acestuia voinţa de a face tot ceea ce îi stătea în puteri pentru a informa mediile creştine din Occident, îndeosebi autorităţile Bisericii Catolice, cu privire la situaţia dificilă în care se aflau comunităţile evreieşti sub noul regim al statelor satelit şi despre eroarea fatală săvârşită, mai ales în unele medii catolice din Răsărit, atunci când acestea identifică iudaismul cu comunismul. De îndată Paul Visseur i a scris, la 27 octombrie 1948, lui Jacques Maritain, în acea vreme profesor la Universitatea din Princeton, cerându i sfatul în această chestiune. Celebrul filozof şi diplomat, ambasador al Franţei la Vatican în momentul Conferinţei de la Seelisberg, trimisese acesteia din urma o scrisoare, avertizându şi coreligionarii şi proclamând că „lupta împotriva antisemitismului este o obligaţie fundamentală pentru conştiinţă şi o datorie primordială de salubritate morală pentru ceea ce ne rămâne din civilizaţie“. Jacques Maritain a încurajat acţiunea marelui rabin în vederea apropierii iudeo creştine şi, pe această cale, un rol important l a îndeplinit prietenul său, abatele (şi viitorul cardinal) Charles Journet. Acesta din urmă, profesor la Grand Séminaire din Fribourg, îl cunoscuse pe Alexandru Şafran la Seelisberg şi păstrase cu el o legătură permanentă, oferindu i scrierile lui Jacques Maritain.
Din 1948, Alexandru Şafran a predat la Facultatea de Litere a Universităţii din Geneva şi a ţinut cursuri la Institutul Ecumenic din Bossey. Un an mai târziu a început să participe la Întâlnirile Internaţionale de la Geneva (Rencontres internationales de Genève), întâlniri de o înaltă ţinută intelectuală şi culturală, care au fost iniţiate după cel de al Doilea Război Mondial, de un grup de personalităţi geneveze, printre care profesori universitari şi oameni de litere. Sesiunile au avut loc în 1946 şi ele au fost prezidate, rând pe rând, de Anthony Babel (1945 1960), Louis Maire (1961 1962), Victor Martin (1963 1964), Jean Starobinski (1965 1996) şi Georges Nivat (din 1996). Aceste întâlniri, loc privilegiat de reflecţie şi de schimb de opinii, au reunit timp de o jumătate de secol peste o mie trei sute de gânditori (savanţi, artişti, filosofi, teologi, scriitori, istorici, sociologi etc.), care au putut dialoga în cadrul a treizeci şi cinci de sesiuni organizate în jurul a numeroase teme. Alexandru Şafran a participat la ele cu regularitate începând din 1945 până în 1975, având o contribuţie remarcată la dezbaterile de idei privind lumea contemporană şi evoluţia cunoaşterii. Aducând de fiecare dată poziţia iudaismului în diferitele probleme abordate, el a făcut să progreseze şi dialogul interreligios.
Este de subliniat că el a continuat un dialog rodnic în special cu Karl Barth, Paul Ricœur, cardinalul Jean Daniélou şi cu părintele Maydieu. El nu a ezitat să denunţe responsabilitatea lumii creştine în manifestările antisemitismului de a lungul istoriei şi, pentru da un singur exemplu, ţin să subliniez via sa reacţie în urma intervenţiei lui Karl Barth, în cadrul unei sesiuni intitulate „Pentru un nou umanism“. Astfel, el l a apostrofat pe pastorul Karl Barth, care declarase că „evreii, ca şi păgânii, ca şi alte categorii de necredincioşi, trăiesc, fără să ştie, prin graţia mesajului creştin“:

Trebuie să recunoaştem că eminentul teolog protestant lasă evreilor, în enumerarea necredincioşilor, un loc superior faţă de păgâni… Cred că domnul pastor Barth şi a spus, în forul său interior, că totuşi evreii l au revelat pe Dumnezeu omenirii şi i au dat Biblia… Dar că ei trăiesc graţie mesajului creştin?! Că ei trăiesc astfel spiritualmente sau materialmente? De când creştinismul şi a găsit un sprijin în puterea temporală, oare persecuţiile, cruciadele, autodafeurile şi pogromurile, dirijate în majoritatea cazurilor de către înseşi Bisericile creştine şi preluate – pentru a actualiza termenii – de camerele de gazare şi crematoriile de mare putere, inventate de o lume care trăieşte sub egida creştinismului, au avut drept ideal să dăruiască viaţă evreilor? Nu vreau să insist asupra faptelor….

În iulie 1949, o altă conferinţă, care s a desfăşurat la Universitatea Catolică din Fribourg, s a încheiat cu o declaraţie publică de importanţă politică, un an după proclamarea Statului Israel (15 mai 1948). Într adevăr, această declaraţie reamintea conştiinţei creştine „că niciun motiv teologic cert, nicio învăţătura biblică incontestabilă nu impune creştinilor o atitudine negativă faţă de o restaurare a statului evreu“. Conferinţa de la Fribourg, precedată de celebrele Zece puncte de la Seelisberg, completate util în 1950 cu Tezele de la Schwalbach, lucrare a unui grup de teologi protestanţi şi catolici care urmau să furnizeze bazele formei învăţământului creştin, răsunetul cărţii lui Jules Isaac, Jésus et Israël (1948), şi crearea Asociaţiei Amitiés judéo chrétienne (1948), în sfârşit primele Întâlniri Internaţionale de la Geneva reprezintă elementele majore ale începutului dialogului iudeo creştin. A doua etapă este constituită din rezultatele reuniunii Vatican II, al cărei iniţiator a fost papa Ioan XXIII.

b) Documentul Nostra Aetate şi aplicarea directivelor sale
Ca şi Jules Isaac, Alexandru Şafran s a întreţinut îndelung cu cardinalul Augustin Bea cu privire la Declaraţia asupra evreilor care se pregătea la Roma, insistând însă asupra argumentelor teologice care trebuiau să i determine pe creştini să respecte o atitudine corectă faţă de evrei, recunoscând în sfârşit şi fără ambiguitate rolul nefast al bisericii în ravagiile provocate de antisemitism. Cardinalul Bea a fost foarte sensibil la această argumentaţie (el şi a exprimat o şi cu ocazia trimiterii cărţii sale Unity in Freedom, cu o frumoasă dedicaţie în onoarea marelui rabin) şi şi a înmulţit intervenţiile pe lângă colegii săi, îndeosebi patriarhi orientali, foarte ostili (unii marcaţi de antiiudaismul tradiţional) în vederea unui rezultat favorabil. Documentul promulgat de papa Paul VI la 28 decembrie 1965, cunoscut sub numele de Nostra Aetate (după un vot definitiv tranşat cu 2.221 pentru şi 88 contra), reprezintă cea de a şaptea şi ultima redactare a Declaraţiei conciliare. Din păcate, din cuvintele liniştitoare rostite în timpul conciliului, nimic nu mai transpare în ultimul document. Cele două puncte esenţiale care se desprind din acesta sunt: încurajarea unui „dialog fratern“ între creştini şi evrei şi dezaprobarea deschisă a antisemitismului, care este „deplâns“ nu din motive politice, ci „prin caritatea religioasă a Evangheliei“. Alexandru Şafran a fost dezamăgit de slăbiciunea textului final adoptat:

Cuprinzând elemente pozitive în ceea ce priveşte iudaismul şi evreii, acest text major purta încă marca tradiţionalei ezitări a Bisericii cu referire la iudaism şi la evrei. Acesta se abţinea să rezolve fără echivoc problema dureroasă a raporturilor dintre Biserici în naşterea şi dezvoltarea antisemitismului; şi – ceea ce pare de neînţeles din punctul de vedere al religiei creştine – el refuza să exprime căinţa Bisericii pentru suferinţele pe care le a cauzat evreilor în decursul secolelor.

Cu toate acestea, Şafran vedea, de asemenea, în text şi o încurajare pentru continuarea eforturilor.
A treia etapă a dialogului iudeo creştin, mai precis iudeo catolic, s a deschis cu o luare de poziţie a episcopilor francezi. La 16 aprilie 1973, Lunea Sfântă pentru creştini, şase episcopi alcătuind Comitetul Episcopal Francez pentru Relaţiile cu Iudaismul au pus în aplicare pentru Franţa directivele declaraţiei Nostra Aetate. Textul publicat reprezintă un mare pas înainte în atitudinea catolicilor faţă de evrei. El cuprinde: o condamnare explicită a acuzaţiei de deicid aduse evreilor; o reamintire a vocaţiei permanente a poporului evreu; o nonvoinţă de prozelitism: „Departe de a urmări dispariţia comunităţii evreieşti, Biserica se recunoaşte a fi în căutarea unei legături vii cu ea“; o proclamaţie de importanţă politică: „Conştiinţa universală nu poate refuza poporului evreu, care a suferit atâtea vicisitudini în decursul istoriei, dreptul şi mijloacele unei existenţe politice proprii printre naţiuni“. Doi ani mai târziu, la 3 ianuarie 1975, Roma se pronunţă printr un document intitulat Orientări şi sugestii pentru aplicarea declaraţiei Nostra Aetate. Pentru prima dată, antisemitismul este condamnat („ca opus însuşi spiritului creştinismului“), dar, şi în pofida unor alte aspecte pozitive (denunţarea opoziţiei mitice între religia justiţiei – Vechiul Testament – şi religia iubirii – Noul Testament), documentul roman a decepţionat. Spre deosebire de Orientările episcopilor francezi, el nu cuprinde nicio afirmare a nonvoinţei de convertire şi nicio frază de importanţă politică. Alexandru Şafran a reacţionat imediat, printr o declaraţie transmisă la radio, în ca-
re, criticând documentul, afirma:

Pentru moment consider că s ar putea vorbi despre o schimbare reală în atitudinea Bisericii Catolice faţă de Israel, cu două condiţii: Biserica, aşa cum i am spus cardinalului Bea, ar trebui să renunţe la acţiunea sa misionară printre evrei; şi ea ar trebui, aşa cum i am spus cardinalului Journet, să recunoască Statul Israel, suprimând discriminarea exercitată faţă de acesta.

Nemulţumirea a fost exprimată şi de alte personalităţi evreieşti; o nouă şi limpede punere la punct devenise necesară: aceasta a avut loc sub pontificatul lui Ioan Paul II, ales la 16 octombrie 1978.