a9

Sfericitate critică

Ovidiu Pecican

          În exegeza teatrală actuală, gruparea clujeană de studioşi ocupă un rol aparte, ca una formată în cadre instituţionale solide, pe lângă Facultatea de Teatru şi de Televiziune formată în ambianţa Universităţii „Babeş Bolyai“, la începutul perioadei postcomuniste. În sfertul de secol care a trecut de la întemeierea nucleului didactic ce o animă, preocupările din domeniu au cristalizat, iar performanţele nu au întârziat să apară. Regizori, actori, experţi în tehnicile media şi cercetători ai literaturii dramatice au izbutit să se impună atenţiei publice prin realizări consistente. Din rândul celor care structurează şi dau consistenţă acestui grup efervescent face parte şi Anca Măniuţiu, a cărei formaţie profesională de filolog francofon o recomanda drept una dintre vocile potenţial importante. Angajarea unui şantier doctoral de lucru care l a adus în centrul atenţiei pe Michel de Ghelderode a prilejuit apariţia, după un deceniu de aprofundări, a volumelor Carnavalul şi ciuma: Poetici teatrale în oglindă (2003), Michel de Ghelderode în căutarea unui teatru teatral (2004) şi Spectacolul morţii în teatrul lui Michel de Ghelderode (2007), toate trei reprezentând reluări şi dezvoltări ale unei părţi din teza susţinută în limba franceză în 1999. Reelaborarea întregului în limba română a impus noi ani de muncă prin extinderea comparatistă a cercetării şi prin contextualizarea operei în relaţia ei cu practicile şi poeticile teatrale ale secolului al XX lea. Totodată, s a configurat acum comprehensiv şi modelul de dramaturgie în care se integrează contribuţia preţioasă a lui Michel de Ghelderode. Procesul subsumării părţilor unui nou proces de înţelegere a însemnat elaborarea unui nou ansamblu, grupat în jurul sublinierii modelului dramaturgic identificat, structurat în jurul conceptelor de „carnaval ireversibil“ şi, respectiv, de „carnaval perpetuu“. Fiecare dintre acestea, spune autoarea, reprezintă un palier diferit al operei ghelderodiene. După cum se observă, în această lectură dramaturgia autorului flamand configurează şi exprimă o ebuliţie a sărbătorii, într o scurgere univocă, însă perpetuă. Este poate un mod de a spune că Ghelderode înţelege să facă din scrisul lui dramaturgic o celebrare a creaţiei ca expresie a cornucopiei, dar şi ca înscriere într un timp fără de întoarcere, infinit. Dacă este aşa, atunci în termeni religioşi viziunea în cauză trebuie subsumată înţelegerii naturii lumii ca emanaţie a generozităţii divine şi ca o curgere, o revărsare abundentă şi colorată, plină de configurări particulare spectaculare, poetice, fantaste în bună măsură tocmai pentru că în esenţa lor ele nu aparţin unei ordini dezvrăjite şi lipsite de transcendenţă şi metafizică, ci uneia de factură sacră, bogată, ordonată prin cronologie, dar liberă să se dezvolte în jerbe, varietate şi opulenţă.
După propria mărturisire, pe Anca Măniuţiu a frapat o dintru început „un scriitor a cărui operă era incitantă ca formă şi derutantă ca mesaj“ (p. 8), „un autor care, pentru că este el însuşi inconsecvent cu sine şi cu opţiunile sale estetice, îngăduie abordări surprinzătoare, scenarii caleidoscopice […] căutând să şi creeze propria lume, să tulbure spectatorul şi să i vorbească despre angoasele şi neliniştile lui dintotdeauna“ (p. 10). Este aici o mărturisire articulată a unei afinităţi – nebănuite la început, dar devenind pe parcursul travaliului distinctă – între două spirite rezonante. La urma urmei, aceasta rămâne una dintre modalităţile privilegiate în care poate fi configurată relaţia dintre autor şi exeget, căci dorinţa de a înţelege întemeiată pe empatie pare să placheze cu mai multă putere de a descifra şi de a pătrunde cu gândul decât strădania de a surprinde slăbiciunile unui autor, prin disocierea atentă şi descompunerea întregului în componentele sale. Fără a face rabat de la luciditatea critică, reconstrucţia poate astfel însemna un tip de descifrare care subîntinde vizibilul operei, în loc să o descompună, lăsându i expuse viscerele fără a o reintegra şi a o face din nou vie, îmbogăţind o.
Unul dintre lucrurile care impresionează pe parcursul lecturii exemplarei monografii este ştiinţa refacerii unui tumult de tendinţe printre care dramaturgia lui Ghelderode a navigat şi de la care a ştiut să îşi tragă sevele. Sub impulsul acestui tip de demers, ceea ce poate părea de un relief estompat dobândeşte contururi spectaculare, aşezând nu numai piesele în context biografic, ci şi biografia scriitorului comentat într o anumită ambianţă istorică efervescentă. Procedând astfel, exegeta descoperă un alt mod al avangardelor din prima parte a sec. al XX lea, rămase pentru mulţi în zona explorărilor stărilor de conştiinţă tulburi şi aleatoriului sintactic. Regândirea raportului dintre text şi spectacol, sugestiile provenite dinspre circ şi music hall au remodelat sensibilitatea artistică şi estetica receptării într un moment istoric coincident cu tinereţea şi cu maturitatea lui Ghelderode într un dialog efervescent plin de consecinţe. Cu toate aceste propuneri Ghelderode vine la întâlnire animat de propria fantasmatică. Cel puţin pe una dintre coordonatele ei, aceasta se exprimă în consonanţă cu o anumită tradiţie culturală flamandă, prezentă şi în spaţiul pictural medieval, amprentat cu o puternică tuşă de nume precum Bosch, cei doi Brueghel ş.a. Tocmai pornind de aici, de la evidenţa acestei opulente afirmări a vieţii în ipostaza ei dezlănţuită, scutită de oprelişti, experimental dezinhibată, vede exegeta româncă una dintre emblemele talentului ghelderodian de a se situa pe o linie de continuitate, inovând în interiorul ei şi rămânând, în pofida originalităţii personale, fidel marilor locuri culturale pe care spiritul flamand le a pus cu strălucire în circulaţie, revelându le universalitatea. Aparent, suntem martorii unei oximoronii care adună laolaltă spiritul medieval şi pe cel insurgent al începutului sec. al XX lea. În fapt, tensiunile fiecăruia dintre cei doi poli, cel medieval şi cel al revoltei împotriva modernităţii, etalează şi o faţetă armonioasă, de compatibilitate, căci ceea ce reprezenta carnavalul în raport cu rigoarea austeră religioasă a postului este creuzetul de tendinţe şi de forme din care au crescut majoritatea filoanelor avangardei teatrale cu care Ghelderode a dialogat (circ, music hall, spectacol teatral, şi nu teatru de text etc.).
Prin astfel de convergenţe, cercetarea Ancăi Măniuţiu depăşeşte interesul expres îndreptat către înţelegerea operei dramatice a lui Michel de Ghelderode şi chiar pe cel care aşază această contribuţie în relaţie cu biografia autorului şi cu timpurile trăite de el. Se ajunge mult mai departe, către explorarea – directă sau indirectă, după caz – a unora dintre izvoarele modernităţii şi, totodată, ale negării ei; la posibilitatea de a stabili genealogii ale curentelor de gândire şi artistice, dincolo de genuri, şi de a observa turnúrile pe care asemenea evoluţii le pot lua. Dintr un astfel de unghi, creaţia unui artist se poate recomanda atenţiei ca fiind un creuzet în care se amestecă, expresiv şi personalizat, diverse linii de înaintare estetică şi ideologică, în dozări unice, o intersecţie fertilă, luminând până la distanţă.
Nici Michel de Ghelderode nu face excepţie de la această stare de fapt. Meritul de a fi subliniat importanţa lui particulară ca martor şi ca participant la o epocă de intense revoluţii în materie de artă aparţine Comitetului Nobel, care i a decernat celebrul premiu cu puţin înainte ca artistul să părăsească lumea viilor. Adevărata punere în lumină, meticuloasă şi precaut reconstituită, a strălucirii operei îi revine însă criticii şi istoriei literare. Prin intermediul aplecării benedictine asupra moştenirii ghelderodiene, Anca Măniuţiu se înscrie în şirul exegeţilor de mare vocaţie şi talent care au decis să se aplece asupra operei dramaturgului flamand de valoare internaţională, inaugurând la Cluj un nucleu de cunoaştere şi de studiu al viziunii acestuia, asumat şi de mai tânăra ei colegă Ştefania Pop Curşeu. Nu este de mirare că acest opus magnum al autoarei e dedicat celui mai devotat expert în scrisul lui Michel de Ghelderode, Roland Beyen, artizanul editării aproape complete a autorului îndrăgit. Faptul mai dă o pistă de descifrare posibilă: în fapt, monografia Ancăi Măniuţiu este, înainte de toate, o elegantă profesiune de credinţă referitoare la anvergura şi la altitudinea şi adâncimea criticii de teatru. Din acest punct de vedere, Carnavalul şi ciuma este o operă rotundă, ambiţioasă şi fermă; un manifest necesar.