Femeia care se luptă cu Dumnezeu
Szabó T. Anna
La noi, la Răsărit de Eden, încă se mai pune adeseori întrebarea dacă apartenenţa biologică a unui scriitor este importantă sau, altfel spus, dacă femeile sînt altfel decât scriitorii bărbaţi. De parcă ar exista cîte-un limbaj aparte pentru femei şi bărbaţi. De parcă poezia ar fi ca activitatea casnică sau ca lucrul manual: calmă, sîrguincioasă, modestă şi, mai presus de toate, delicată ca dantela. De parcă bărbaţii ar scrie poezie cu sângele propriilor inimi, iar femeile cu pielea şi uterul lor, şi n-ar fi interesate de altceva decât de corp şi de dragoste. (Această percepţie este atît de adînc înrădăcinată, încât însuşi Weöres Sándor, „inventatorul“ celei mai interesante poete a literaturii maghiare vechi, a emis, într-un text critic timpuriu, o asemenea părere.)
Desigur, corp şi dragoste există din belşug şi la poeţi (de sex masculin), dar asta nu contrariază pe nimeni. Poate că se întîmplă aşa din simplul motiv că de la femei se aşteaptă în continuare pudoare. Adică, se aşteaptă ca aceea care este tratată doar drept corp să se comporte ca şi cum n-ar avea unul. Este nevoie de-o putere şi de-un intelect temerare pentru ca cineva să se confrunte cu această situaţie umilitoare, cel puţin în literaturile noastre, unde autorii-femei încă sînt întâmpinaţi cu o obligatorie consternare.
Marta Petreu este o poetă cu mintea limpede şi cu un curaj deosebit – iar curajul ei nu seamănă a provocare, nici a declaraţie de intenţie sau de război, ci ni se înfăţişează ca un simplu fapt, ca un gest firesc al unei atitudini poetice fără niciun compromis.
Iar eu: nu mint spunînd că scriu cu sînge
şi neuroni ce se-ard la mine-n creier ca nişte biete becuri prăpădite
supuse
unui voltaj insuportabil,
scrie ea despre bărbaţi şi adresându-li-se, într-o poezie în care enumeră iubirile din viaţa ei. În poem, ea îşi aliniază bărbaţii în şir milităresc şi, aşezată în faţa lor ca un comandant în fruntea oştirii, îi numeşte:
Voi. Mercenari semeţi plătiţi cu versuri
soldaţi ai mei. Trufaşa mea falangă,
plătindu-le serviciile doar cu făgăduiala imortalizării în poezie. Fireşte, acest gest nu ar fi surprinzător din cealaltă perspectivă – sunt bine-cunoscute versurile din literatura maghiară: „Prin mine eşti, căci ochii-mi te văzură“ (poezia Dorit mesaj pentru eliberare de Ady Endre, trad. Tudor George) sau „Nu-mi aparţii de tot până când eşti a ta“ (poezia Totul pentru nimic de Szabó Lørinc) –, totuşi, din partea unei femei, fie ea din literatura maghiară sau română, o asemenea libertate de expresie este cel puţin ciudată.
De regulă, comentatorii subliniază mai întîi de toate faptul că poemele Martei Petreu, chiar şi poemele ei de dragoste, nu vorbesc despre corp, ci despre creier. Pentru ea, creierul este un organ al simţurilor, mai mult, un organ senzual, care topeşte dihotomia masculin-feminin, deschide porţile dureroase ale temniţei subiectivităţii şi face accesibilă, şi pentru noi, descrierea experienţelor individuale. Profesiunea civilă a Martei Petreu este acea de profesor universitar de filosofie („citesc tratate despre culoarea gri a dictatorilor/ redactez Mizeria filosofiei“), în consecinţă gândirea nu este doar pasiunea, ci chiar meseria ei. Cu toate acestea, creierul şi corpul nu se exclud, ci se condiţionează reciproc – şi din această dublă legătură încearcă, disperat, să se elibereze sufletul.
În poezia Martei Petreu, corpul/trupul are, de altfel, un rol major şi din alte cauze decât în operele considerate feminine. Ea îl vede drept obiect şi simbol al degradării, al efemerităţii, al distrugerii, al suferinţei de pe pământ, mai mult, îl consideră cauza suferinţei psihice: căci groaza şi chinul corpului – fie acesta chinul propriu sau trăirea durerii altcuiva – subminează în mod constant credinţa în bunătatea lui Dumnezeu. Bunătate, am spus, pentru că de existenţa Lui nu se îndoieşte, mai mult, se gândeşte la El în mod continuu, I se adresează – iar prin asta se dovedeşte a fi descendenta directă a misticilor. Dacă din epocile trecute putem enumera prea puţine poete mari, în schimb tradiţia excepţionalelor femei mistice este deosebit de puternică. Şi ele aveau o relaţie similară cu corpul, mai mult, multe dintre ele au fost ispitite de demonul revoltei, al împotrivirii, al disperării.
Marta Petreu, de asemenea, scrie pe un ton zbuciumat şi îndurerat: „Plină de sarcasme“, „inima de veninuri“ în nopţile insomniace, creierul ei „neadormit“ este răvăşit de gânduri sălbatice: „te gîndeşti adesea/ nu continuu/ la moarte“, scrie despre sine, „Mă bîntuie-n somn şi mă bîntuie ziua“. Asemenea lui Iona, timp de o mie de ani se zvârcoleşte în măruntaiele morţii, fără tihnă şi fără uşurare. În această durere Îl vede pe Dumnezeu drept călău, drept cel care aduce moartea, care aduce nimicul. Astfel, trebuie să se confrunte nu numai cu Dumnezeu, ci şi cu vidul: „Singur stau şi aştept/ înserarea spaima îngerul beznele“.
De altfel, ea a divulgat într-un interviu experienţa de la care i-a provenit conştientizarea constantă a morţii şi a evocat această amintire şi într-o poezie: era copil când tatăl ei i-a citit Apocalipsa, iar cuvintele i s-au întipărit pentru totdeauna în minte: „oamenii îşi vor căuta moartea şi n-o vor afla/ vor dori să moară şi moartea va fugi de ei“. În această experienţă, gravă, îşi are originea cântecul ei de leagăn repetat noapte de noapte, adică viziunea unei mîini care ţine o armă care-o împuşcă în cap, arma putînd să fie în propria mână sau în mâna lui Dumnezeu, dar în cele din urmă împingînd-o spre gîndul sinuciderii, ca mijloc de-a opri odată durerea constantă şi crescândă.
Tensiunea teribilă din poeme însă nu îşi are originea în resemnarea în faţa dorinţei de moarte, ci în împotrivirea continuă. Omul se împotriveşte dorinţei de moarte, se luptă cu îngerul, cu Dumnezeul său – „Ne privim pe viaţă şi pe moarte/ ne luptăm/ sprijinindu-ne unul de altul cum se sprijină în iubire un bărbat şi-o femeie“ – ori cu amintirea tatălui care-i citea Apocalipsa:
… o carte
pe care astăzi nimeni n-o mai citeşte
pe care o citea tatăl meu Augustin
şi mi-a lăsat-o
împreună cu spaima de viaţă şi dorul de
moarte
[…]
şi gîndind că viaţa poate fi la ceva
şi ea bună
şi că tatăl meu m-a-nvăţat atît de
greşit.
„Tu: cel ce eşti cel ce nu eşti/ mă învîrt în viaţa mea vrînd să fiu fericită/ ca un pui de lup în capcană“ – se plânge ea lui Dumnezeu, dezvăluind, prin chiar faptul că I se adresează, că-I recunoaşte existenţa. Căci dorinţa de fericire şi experienţa ocazională a fericirii, dizolvarea în splendoare – care poate fi „gîndul visul dorinţa“, la fel de bine cum poate fi „iubirea cu duhoarea ei dulce-animală de carne de durere/ de sînge“ – există în ea, şi chiar asta face să ne fie atât de apropiată şi umană lumea ei dureroasă, viziunea ei întunecată, în care Dumnezeu păşeşte în ceruri cu bocanci înstelaţi, în care inimile oamenilor sînt strivite ca nişte cochilii de melc, în care viaţa este doar o picătură de apă care seacă, în care „O haită de javre nocturne dă tîrcoale“ omului, iar acesta latră la cer împreună cu îngerii ucigaşi. Aşa cum nu se uită viziunile sfinţilor şi ale prorocilor, cititorul nu va uita niciodată imaginile din viziunile Martei.
Dumnezeu totuşi trebuie căutat şi urmat, deoarece nu este altul, el este Singurul; trebuie slujit, aşa cum Marta biblică slujea pe Cristos; dar cine se aşază la picioarele lui Dumnezeu va atinge un corp, un corp trecător şi înspăimântător, şi va simţi în nări vulnerabilitatea cărnii umane:
Ce eşti tu, Domine? întreb
şi tremur de furie şi greaţă. De la o poştă
labele tale duhnesc
a ustensile de tortură a subterană. Ce eşti tu, Domine? Mi-e silă.
Este clar însă că nu numai ea simte aversiune faţă de corpul lui Dumnezeu, ci că, de asemenea, şi Dumnezeu simte aversiune faţă de materia vie, chiar dacă materia vie este totodată şi corpul Lui. În poemul care a dat titlul volumului, ea, atingând cizma cu pinteni a lui Dumnezeu, simte mirosul teribil al corpului. Într-un alt poem spune însă despre sine că, „încălţată în cisme roşii cu pinteni/ pot mărşălui noaptea pe cerul de martie/ cum aş bate pas de paradă pe străzi de granit“. Din şirul poemelor se dezvăluie faptul că Dumnezeul şi omul sînt interschimbabili; prin gestul vorbirii, gura urât mirositoare a lui Dumnezeu şi gura spurcată a omului sînt aceeaşi; de când s-a întrupat în această lume, Dumnezeu şi omul au în comun corpul (şi aici chiar este indiferent dacă acel corp aparţine unui bărbat sau unei femei). Dumnezeu şi om se privesc încrucişat tot timpul, asemenea oglinzii şi reflexiei din oglindă, iar omul, hulindu-l pe Dumnezeu, se ocăreşte pe sine: „Sîntem amîndoi ţintuiţi în aceeaşi căldură animală/ în aceeaşi celulă canceroasă ce se înmulţeşte rapid“, şi „Sîntem amîndoi prizonieri Preaînalte/ Nu-ncăpem unul de altul/ ca doi răstigniţi cu aceleaşi piroane pe o singură cruce/ ca doi gemeni într-un uter prea strîmt/ Da. Locuim împreună în aceeaşi cămaşă de forţă/ ne frecăm aşadar unul de altul în aceeaşi cătuşă“. Dacă dorinţa cuiva „străpunge trupul tău Domine“ ca o armă, „ca o lamă subţire/ ca un ciob de obuz“, atunci el trebuie să ştie că se răneşte pe sine.
Este o lume crudă, timpul ei „Nesfîrşit de limpede şi întru totul neîndurător“ este noaptea, glasul ei este asemenea unei forţe a naturii:
Tată din cer
mamă ţărînă :
sînt aproape asemenea vouă
şi ca o haină lucrată cu stele mă-nveşmîntă cruzimea.
Poeţii nu pot fi feminini şi gingaşi, căci acela care nu se minte trebuie să ştie că este doar „carnea de tun“ în „războiul surd“ dintre Dumnezeu şi om, în timp ce în jurul său este Apocalipsa – nu doar bibliotecile ard, moare şi pământul, distrugerea devenind definitivă.
Până atunci însă, ca urmare a analogiei Dumnezeu-om, poetul este capabil să repete, prin cuvinte, gestul creaţiei – scrie poezii:
Creştea lumina
cînd Dumnezeu – adică poetul – şoptea în joacă un cuvînt
spunea un vers – isca planetele
pămîntul cu toate cele de trebuinţă: inclusiv pătrunjelul
dintr-un poem perfect crea rotundul da sferele mari
şi axul înclinat galactic.
Dar oare lumea făurită în scris este tot atât de puternică ca lumea creată? Şi este mai fericită? Poemul însuşi devine rugăminte şi rugăciune:
Fă Doamne o lume care acceptă să existe
Fă Doamne o lume mulţumită să existe.
Din acest volum excepţional (Marta Petreu, Márta jelenései, Budapest: Palamart kiadó, 2014, traducere de Németi Rudolf, prefaţă de Szabó T. Anna, redactor de carte Farkas Jenø), ce conţine o selecţie aparte din creaţia poetică a Martei Petreu, şi pe care un alt poet a tradus-o în mod strălucit în limba maghiară, nu am aflat clar din câte semne se compune disperarea sau tandreţea, dar am putut afla miraculoasa forţă a poemelor. Nu este important dacă a fost bărbat sau femeie sau dacă a fost înger sau poet cine le-a scris: singura certitudine este că, chiar într-un poem din două rânduri, este creată o asemenea tensiune, încât nu reuşim să ne hotărîm dacă am citit un poem religios sau unul de dragoste, o rugăciune sau un vers dureros, care ne însoţeşte în moarte sau în viaţa veşnică. Putem doar să ne şoptim în sinea noastră, ca pe o rugăciune, al cărei înţeles o să ne fie dezvăluit mai târziu:
Cu o floare dacă mă atingi
mă umplu de clopote.
Prefaţă la volumul Marta Petreu, Márta jelenései
Traducere de LUKÁCS JÓZSEF