a3
Despre Cioran
Ciprian Vălcan în dialog cu Jacques Le Rider
Cum aţi descoperit opera lui Cioran?
Era în 1980 sau 1981. Îmi terminam primul doctorat, care se numea, la vremea aceea, De al treilea ciclu, consacrat lui Otto Weininger, şi strângeam documentaţia imensă despre receptarea volumului Sexe et caractère începând de la publicarea sa, în 1903. Roland Jaccard, care se interesa de tema mea de cercetare şi care-mi propusese să-mi public doctoratul în colecţia sa Perspectives critiques la Presses universitaires de France, mi-a atras atenţia asupra lui Cioran, cititor precoce al lui Weininger. Datorită medierii prieteneşti a lui Roland Jaccard, am putut să iau legătura cu Cioran şi să-l întâlnesc pentru un dialog despre Weininger.
L-aţi cunoscut personal pe Cioran. Cum era omul Cioran?
Îmi amintesc un om încîntător, foarte prietenos din momentul în care se simţea în siguranţă.
Cum interpretaţi opera lui Cioran?
Eu văd în el un faimos ars pe rug al istoriei României şi Europei Centrale din secolul al XX-lea, care a mers până la capătul absurdităţilor monstruoase ale naţionalismului şi care a consacrat noua sa viaţă franceză, după al Doilea Război Mondial, acelei via purgativa a deziluziei.
Ce aspecte ale operei lui Cioran v-au atras mai întâi atenţia şi pe care dintre acestea le consideraţi importante şi astăzi?
Mi se pare că Cioran este, în limba franceză, continuatorul unei tradiţii intelectuale pentru care gândirea şi scriitura sunt indisociabile. După epoca lui Wolff, discipolul lui Leibniz, filosofia europeană s-a transformat într-o specialitate tehnică şi s-a rupt de literatură în măsura în care expresia „asta-i literatură“ este cu precădere peiorativă în franceză. Se cunoaşte rezultatul acestei evoluţii, pe care Thomas Bernhard a criticat-o strălucitor: pretinzându-se aproape de Hölderlin şi de Trakl, Heidegger a împins filosofia în jargonul cel mai abrupt şi este şi mai rău în traducere. Cioran, dimpotrivă, reînnoadă cu tradiţia moraliştilor francezi clasici, cu Schopenhauer şi cu Nietzsche, care considerau că gândirea începe tocmai prin scrierea bună.
Ce scriitor al secolului XX ar putea fi comparat cu Cioran în privinţa temelor de reflecţie şi a stilului?
Comparaţia nu este o dovadă. Atunci, fără teamă de arbitrar, aş spune că Jorge Luis Borges îmi vine în minte. Nu datorită temelor, ci pentru întâlnirile sale politice adesea periculos de compromiţătoare şi pentru căutarea unei arte de a scrie care să fie şi o artă de a gândi.
Consideraţi corectă opinia acelor exegeţi care consideră că Cioran este principalul continuator al lui Nietzsche în secolul XX?
Este, bineînţeles, o exagerare, căci numele lui Nietzsche desemnează un continent imens al gândirii europene şi nu cred că este corect să-l situăm pe Cioran la acelaşi nivel. Acestea fiind spuse, există multe puncte care îl apropie pe Cioran de Nietzsche: scriitura aforistică, prezenţa lui Schopenhauer, foarte puternică la Nietzsche până la perioada rupturii sale cu Wagner, referirea la moraliştii francezi, orientarea „antimodernă“ a criticii valorilor, a culturii şi a politicii.
Cum este receptată acum opera lui Cioran în Franţa?
Situaţia prezentă în Franţa, aşa, subiectiv, cum o văd eu prin lentilele mele, este caracterizată de o confuzie fără limite: pierderea reperelor, absenţa oricărui „canon“, dominarea de către un sistem mediatic care este singurul deţinător al autorităţii capabile să spună: asta este important, asta nu este, dar care este atât de prins în efemer, încât nu mai face nicio distincţie între modă şi ceea ce se numea odinioară tradiţie, clasici, marii autori (lucruri considerate ca ridicole, odioase şi reacţionare). Deci suntem toţi în ceaţă şi reduşi la înregistrarea tendinţelor sistemului mediatic. Când un volum Cioran este publicat în Bibliothèque de la Pléiade, este un „eveniment“ şi toată lumea vorbeşte despre asta. Şase luni mai târziu, alte „evenimente“ te fac să le uiţi pe precedentele. Receptarea savantă, în mediu universitar, nu are practic niciun raport cu sistemul mediatic. Acum, în Franţa, universitatea are atât de puţină prezenţă mediatică precum biserica şi nu există altă prezenţă în această ţară decât cea mediatică. În plus, în microcosmosul universitar, îmi pare că „literaţii“ au tendinţa să-l considere pe Cioran puţin prea filosofic, în timp ce filosofii ezită să-i acorde o valoare teoretică. Disciplinele sunt din nou atât de separate (odinioară se conta pe interdisciplinaritate, astăzi este luată drept amatorism), încât nu se ştie cum să fie clasificat Cioran.
Traducere din limba franceză de Alina Manea