a9

Metalica vibrîndă a clopotelor jale“

Gelu Ionescu

          Mărturii despre Eminescu se intitulează antologia de memorialistică privitoare la trecerea prin lume a poetului – texte selectate şi însoţite de un competent aparat critic de Cătălin Cioabă, la Editura Humanitas. Nu ştiu dacă există o altă, precedentă iniţiativă şi realizare editorială cu acelaşi subiect (aşa cum se întîmplă cu Caragiale, căci Ştefan Cazimir a adunat şi pus în valoare acelaşi tip de mărturii într-o nouă, completată şi necenzurată selecţie, şi tot la Humanitas – cea veche datînd din 1972), dar cea de faţă e nu numai foarte importantă (era să zic utilă…), ci şi incitantă la varii, mai ales amare reflecţii. Am citit-o cu o maximă curiozitate; nu m-am ocupat niciodată de Eminescu, am citit (şi oarecum gîndit la) o operă care, chiar dacă nu mi se pare – şi nu mi se pare, în continuare! – expresia unui „om deplin“ al culturii noastre, are dimensiunea inconfundabilă a geniului (na! ai descoperit America!!); a unui geniu care transformă lucrarea anarhică, imprevizibilă, enormă, autodidactă, diletantă, risipitoare a vieţii sale într-o sclipitoare şi devoratoare „iniţiere în absolut“. Cine trece de nivelul şcolar (obligatoriu şi inerent diminuant) al cunoaşterii poeziei şi ajunge la postume şi la publicistica politică începe – aşa cum mi s-a întîmplat şi mie, mai demult, dar şi acum, cu ocazia citirii mărturiilor – să întrezărească o imensă forţă care te face să nu mai ţii seamă de ezitările fulgurante ale „chinului“ poetic sau de absurdul reacţionarism al articolelor politice. Şi, cum vreau să uit şi formularea condamnînd la subdezvoltare de „poet naţional“, precum şi statuia de cimitir al ateilor din faţa Ateneului, am citit (aş zice „pe nerăsuflate“) aceste pagini memorialistice din ce în ce mai convins că ceea ce ne rămîne din ele este mai-mult-decît-puţin şi descurajant de banal; prea puţine observaţii mai adînci, mai reflectate, mai stimulatoare în a-l căuta şi în natura lui secretă, prin „semnele“ în care ceea ce e ascuns e mai important decît aparenţa. Aşa de pildă: nimeni dintre contemporani nu caută un răspuns la întrebarea de ce această curiozitate intelectuală insaţiabilă şi această memorie supranormală a refuzat să se „instituţionalizeze“ într-un act, un titlu, o poziţie sau funcţie socială – sau chiar culturală nesubalternă! De unde vine totala lipsă de ambiţie socială (aş zice chiar un fel mortificare) sau fatala conştiinţă de om pierdut? („Om din mine tot n-o să iasă.“) Parcă vremurile cînd Maiorescu voia să-l facă profesor universitar fără liceu terminat şi bacalaureat erau făcute chiar pentru el… zadarnic! Dar acelaşi Maiorescu, stăpîn pe sine, cum a fost, pecetluieşte că nu putea fi altfel, că geniul a însemnat la Eminescu şi inextricabilă nefericire.
De asemeni, aproape nimeni nu se întreabă care va fi fost resortul prim, fundamental, al românismului său, observat de mai toţi. Slavici îl defineşte, plecînd de la afimaţiile repetate ale poetului, ca venind din sentimentul său aprins că niciun alt popor nu e atît de „închegat“ ca şi cel român – numai că unele „pături suprapuse“ sînt înstrăinate şi-i stau în calea viitorului. Eminescu a ajuns la această concluzie, aşa cum s-a desfăşurat viaţa sa, după ce luase, cît de cît, contact cu specificitatea altor popoare – vecinii sau germanii (Viena şi Berlin). O concluzie fantastă, dacă nu falsă, desigur, dar de la ea purcede cufundarea sa utopică şi radicală într-un trecut inventat, în parte („romantismul întîrziat“), precum şi respingerea prezentului şi a tot ce vine „de aiurea“, din afara mirificului său popor. Presupun o mare frustrare – oare e aceeaşi care va fi dat, peste încă şapte decenii, un efect contrar, adică dispreţul lui Cioran? Sigur, e evidenţa exasperării. În consecinţă, şi comuna lor xenofobie? Aşa ar fi, poate, explicabil şi la acest nivel, pesimismul său (lor) – adică sentimentul eşecului etern…Cum s-ar spune, românismul ar însemna expresia unei crizei identitare: puberul de 14 ani care fuge de tată – ostilitatea e menţionată de mai mulţi intimi – se leagă, îndrăgostit de limba românească clamată, de un teatru rătăcitor prin ţară, e sufleor amorezat şi vrea să fie actor. (Mi se pare important, pentru că, în opinia mea, din teatru vine şi poezia sa, atît de orală…) Pe cît de nesigur de perfecţiunea poeziei sale, pe atît de convins, radical convins îşi apără România sa – şi numai a sa – în toată publicistica. (Sînt aproape convins – şi deci consolat – că aceste întrebări vor mai fi fost puse de nenumărate ori: dacă ele cad şi din condeiul meu, asta înseamnă numai că rămîn inevitabile – cinste celor ce au şi răspunsul!)
Unanim remarcat şi menţionat e zîmbetul său – uneori, zic unii, putea fi şi dispreţuitor. Eu nu prea văd cum s-ar aşeza acest surîs peste paginile poeziei, dacă nu e chiar imaginea melancoliei – căci peste publicistică (şi Scrisori) el devine, cu siguranţă, sarcastic. Oare tot zîmbetul să explice uşurinţa cu care el accepta – sau chiar recomanda în scrisori – posibile, chiar dorite intervenţii ale altora în versurile gata de publicare? Mergea atît de departe nesiguranţa sa, sau obsesia perfecţiunii peste care Maiorescu a trecut pentru a-l face să EXISTE, pur şi simplu? (Maiorescu îi ştia poeziile pe dinafară, aflăm…) Dar nu e, aici, sterilitatea perfecţionismului lui Caragiale, ci acea năpraznică foame de a spune totul – cît mai mult (postumele) – şi deci conştiinţa că ceea ce e spus, e scris, nu e încă… gata!
Importantă e şi observaţia mai multora asupra discreţiei poetului faţă de viaţa sa intimă. Era sfios, cast – patru sînt amorurile sale mărturisite. Mite Kremnitz, într-una dintre cele mai frumoase mărturii, aşa îl arată. Cît priveşte pe Veronica, mai toată lumea doreşte despărţirea, spre a-l „apăra“ pe poet. Ba sînt chiar şi reflecţii de-a dreptul stupide, între care şi ale lui Slavici: Eminescu ar fi avut nevoie de o „femeie devotată“, care să-l îngrijească etc. Ba chiar „ar fi fost un soţ bun“. Oricum, numai de asta nu-l vedem în stare; aceeaşi Mite ni-l prezintă ca fiind cam misogin.
Unanim e văzută surescitarea sa perpetuă, umoarea mereu schimbătoare, boemia incurabilă care-i epuiza viaţa; e interesantă precizarea că „nu minţea niciodată“; sau că somnul era fericirea vieţii sale; că nu suporta muzica, că era superstiţios şi credea în stafii; că avea mîini mici şi o scriere frumoasă, de femeie (e adevărat, nu observasem…). Fleacuri, în fond…
Grav e că nu aflăm de la nimeni dacă el avea sau nu sentimentul geniului său. Dacă succesele sale publice, atîtea cîte au fost, au contat, cît de cît. (Dar, dacă nu aflăm, poate că nici curiozitatea noastră de azi nu se potriveşte acestui destin.) În fine, laşi cartea mărturiilor cu sentimentul că ai citit ceva cam plat despre o inconturnabilă, tragică vocaţie a nefericirii.
Aproape toate scenele în care e relatată nebunia ţin (vai!) cam de penibilă anecdotă şi par oarecum un fel de indiscreţie. E limpede că mai mulţi intimi se aşteptau la catastrofă, dar, probabil, nu chiar la dimensiunile ei. Ultimii ani de viaţă pecetluiesc cruzimea sorţii şi expunerii publice a bolii, de fapt, inevitabilă. Sînt anii milei, ai durerii, ai umilirii.
Cînd totul s-a terminat, înmormîntarea în bine-cunoscutul (şi acum mult, mult prea mult aglomeratul) loc de veci poartă însemnele doliului naţional. Cel adevărat şi sobru. Astăzi – tot din nenoroc – se fac atîtea vulgare parastase pseudocultural-poetice, încît şi fantoma i s-a cam rătăcit prin codri..