a20

Tablourile lui Nicolae Maniu

Mihai Tropa

Privirea care se opreşte pentru prima dată asupra unuia din tablourile lui Nicolae Maniu trăieşte spontan o stare asemănătoare conversaţiei, de data aceasta-n registru vizual: nu eşti preocupat doar de ceea ce vine înspre tine, ci doreşti şi tu să oferi înţelesuri, să comentezi mental evenimentul întîlnirii. Simţi această nevoie deoarece ai percepţia limpede că te afli într-o situaţie deosebită, că ţi se-ntîmplă ceva important şi ai aflat abia acum ceva hotărîtor despre lucruri care te interesau dintotdeauna.
Maniu sună adunarea în istoria picturii cu dezinvoltura unui regizor experimentat, obişnuit să convoace personaje, obiecte şi perspective pentru a da chip unui gînd plastic viu. De multe ori ţi se pare că te afli doar în faţa unui instantaneu, a unei secvenţe dintr-o desfăşurare mai amplă, cuprinsă în încheieturile secrete ale tabloului – loc din care pătrund în spaţiul vizibil doar acele prezenţe ce sînt necesare momentului. Eşti tot mai conştient că ai luat contact cu o gîndire fundamentală privitoare la rostul imaginii şi la capacitatea acesteia de a porunci cu voce tare în cultura contemporană, dar te bucuri de tonul discret al acestei gîndiri, care-ţi oferă mai întîi prilejul de a privi, mereu şi mereu din nou, aşa cum nu ai privit niciodată: ochiul se ia la-ntrecere cu linia şi cu suprafaţa, intră-n joc, presimte posibilitatea extazului şi se lasă-ndrumat într-un curs practic de filosofie plastică. Părăseşti spaţiul fizic obişnuit şi intri-n spaţiul multiplu şi viu al amintirilor, viziunilor şi magiei momentului privirii. Întîlneşti aici o imagine ca un vîrtej suprasaturat, ce-şi creează propria energie abordînd istoria picturii drept teren omogen, generativ. Perspectiva istorică este dizolvată şi transformată-n viziune personală, cu identitate morală şi marcă filosofică. Un atare gest plastic devine masiv în timp, întemeiat pe independenţa unei viziuni cu marcă unică. Nicolae Maniu pare să stăpînească secretul vederii fizice şi oferă o cale graţie căreia percepţia vizuală, acutizată şi extinsă, se înnobilează şi dobîndeşte capacitate stilistică: e un prilej de educare a percepţiei în sensul eliberării acesteia. Chiar dacă o tratare a elementelor de limbaj plastic ar depăşi cadrul firesc al acestui text, trebuie amintită aici folia metalizată, a cărei prezenţă potenţează atît lumina, cît şi opacitatea. Folia înveleşte, dar şi expune contrastiv, reprezintă emblematic derizoriul consumului, dar şi subliniază dramatic situaţii ale compoziţiei. Calitatea ei plastică e o efigie a setei de vizual: vreme de secole, proba virtuozităţii picturale putea fi reproducerea faldurilor şi cutelor complexe ale ţesăturilor fine. Timpul actual cere însă curajul unor reflexii noi, dacă vreţi chiar şi-n sens figurat.
Cînd începi să dezvălui realul ca imagine, fantezia nu mai este îndeajuns, ci e necesar să te-ndrepţi spre un domeniu angajat mai profund în fiinţă, cel al imaginaţiei vii: aceasta depăşeşte resursele fanteziei şi ancorează procesul creator în firescul relaţiei noastre cu realitatea. Imaginaţia vie e capabilă de adevăr şi se mişcă după legile firii, pe cînd imaginaţia fantastică vibrează adesea captivă în extremele trăirii. Nicolae Maniu adaugă acestui aspect al imaginaţiei puterea de a schimba mereu paradigma plastică, evitînd, aşadar, maniera căutării de sine prin continuu foc creativ. Rezultatul e o operă nereţinută, liberă de orice ataşament şi liberă în vederea ordinii pe care o poate aduce pictura în lume – în sensul desăvîrşirii acesteia –, fiind însoţită constant de un efect estetic covîrşitor. Imaginile poartă discret această amprentă a libertăţii, care acţionează subtil în privitor şi prilejuieşte un moment aparte de conştienţă. Nicolae Maniu reuşeşte astfel să vindece obsesia patriarhală, pleziristă a artei, aducînd pictura în situaţia ei originară, aceea de punte între două lumi, între lumea realităţii vii şi lumea imaginaţiei vii. Lucrările sale surprind acest spaţiu de fiecare dată din alt unghi făcînd un raport vizual amănunţit al mişcărilor şi stărilor dintre lumea aşa-zis reală, în măsura ei iluzorie, şi lumea aşa-zis a iluziei, în măsura intensităţii acesteia. Temele propriu-zise ale tablourilor sînt clipele de fuziune dintre aceste tărîmuri, cînd improbabilul se materializează devenind vizibil, cu transparenţă şi claritate de vis lucid. Sînt mereu prezente elemente transfigurante, care permit această transcendere, adeseori grupate sau puse în relaţie cu prezenţa feminină în multiplele ei variante, ca nişte înfăţişări ale Zeiţei în drumul ei plin de pasiune către lumea noastră. Iată că nu densitatea tehnicii picturale duse pînă dincolo de măiestrie îl face pe Nicolae Maniu distinct ca artist, ci abordarea filosofică a imaginii în forme ce amintesc de parabolă, pildă sau enigmă, sporind astfel prin prezenţa ei misterul lumii, asemenea metaforelor revelatorii definite de Lucian Blaga. Cu această angajare, pictura sa devine demers de cunoaştere şi face un pas către înţelegerea ordinii în devenire a lucrurilor, trecînd mereu prin ochiul uman, pînă la eliberarea acestuia de clişeele percepţiei pasive. Regula e voluptatea şi pasiunea, răsplata e nobleţea imaginii, luxul ei limpede şi viu, oferit ca opţiune estetică în manifestare intensă.
O sursă capabilă să susţină în subîntindere evoluţia de ansamblu a creaţiei pictorului Maniu ar putea fi tensiunea generoasă şi amplă a priveliştii dealurilor din jurul Clujului, chiar dacă această tematică apare doar la începuturile evoluţiei sale artistice, pe cînd privirea-i era dedicată universului rural românesc – într-o vreme cînd luminozitatea acestuia purta încă marca unei autenticităţi de dincolo de timp. Într-unul dintre interviuri, artistul îşi aminteşte că iubitorii de artă din oraş obişnuiau să spună „iată un peisaj ca un tablou de Maniu“, ceea ce-n sine e semnul unei comuniuni inefabile de energii cu spaţiul matern al dealurilor transilvane – acolo unde eşti mereu în pericol să invadeze eternitatea în privirea ta. În aceste lucrări, prin variaţii continue de intensitate şi structură, spaţiul devine sonor, iar ochiul urmăreşte jocul perspectivelor aşa cum ar urmări o dansatoare. Abordarea întinderilor are un caracter viril, cuprinzător, care ancorează lumina din tării în formele terestre, în timp ce între departe şi aproape se ţese misterul. Există zone de suprafeţe vibrante, surprinse cu o clipă înainte de destrămare, înainte de momentul cînd prin ele s-ar fi putut dezvălui o altă lume. Spaţiul lucrărilor nu este dat, ci creat încontinuu, viu, prin fiecare mişcare.
Imaginile lui Nicolae Maniu tind spre orizontul clasic şi trezesc interesul iubitorilor de artă provenind din cele mai diverse culturi. Pictorul trăieşte adesea situaţii în care lucrările lui creează un efect de dragoste la prima vedere, fiind cumpărate cu pasiune spontană de colecţionari care se îndreaptă întîi spre imaginea fascinantă, pentru a descoperi abia ulterior autorul şi bogăţia creaţiei sale. Avem de-a face aici cu o dimensiune universală concretă, nemijlocită, care trece dincolo de mode şi elucubraţii teoretice, susţinîndu-se prin valoare estetică intrinsecă.
Totuşi, o întrebare stăruie-n gînd, atunci cînd te dedici legăturii vizibile, aproape palpabile, dintre artist şi spaţiul său originar: e românească sau universală pictura lui Nicolae Maniu? Un prim răspuns ar fi că aceasta e cu precădere personală, în mod intens şi aprofundat, dar e dusă prin geniu şi-n situaţia de-a fi-n măsură să pună întrebări serioase legate de evoluţia culturii vizuale autohtone de-a lungul ultimelor decenii. Opera sa oferă de-acum prilejul unui nou nivel de dialog cu formele plasticii contemporane, dăruind vocea şi modulaţiile necesare unei atari întreprinderi. Identitatea sa ca artist, marcată de seninătatea şi forţa singulară a perimetrului valorilor clasice, confirmă un paradox al spaţiului de cultură românesc, a cărui şansă de metamorfoză e determinată cu precădere prin creatori care mai întîi au devenit universali.