a15

Dosar: Camil Petrescu

          În această lună se împlinesc 120 de ani de la naşterea lui Camil Petrescu. Prin bunăvoinţa doamnei Florica Ichim, marcăm evenimentul publicând trei articole ale scriitorului, toate trei despre prezenţa feminină, rămase până în momentul de faţă în presa vremii. A.

Greta Garbo şi „moda sufletului“

Negreşit, chiar înainte de Rousseau, erau oameni care „iubeau natura“ şi gustau farmecul unui răsărit de soare. Dar mai nimeni nu se gândea că asta poate face motiv de artă şi că e o fală să te afirmi „sensibil“. Totuşi, pentru că sălbatecul individualist a făcut din problemă o pânză de steag, atâtea contese, baroane, marchise şi ducese şi-au construit „refugii“ poetice în desişuri de parcuri şi Maria Antoaneta se juca de-a ţărăncuţa în parcul Trianonului. Kant însuşi închină pagini multe „sublimului din natură“.
Prin Werther publicat în 1774, Goethe a dezlănţuit o epidemie de sinucideri din dragoste. Pentru că Chateaubriand era tuberculos, timp de un veac aproape, poeţii au simulat tuberculoza, fetele de pension au supt lămâie ca să fie palide şi „burghezii“ s-au ruşinat de prozaismul lor.
Până la Eminescu, dragostea românului era „mândră“, era „angelu radios“, purta „cofiţă pe umeri“, se numea „amoriu“ etc. De la Eminescu încoace românul nu mai iubeşte decât cu complicitatea lunii, pe o bancă sub teii în floare, e pesimist şi se „gândeşte la Dalila“.
Nu ştiu în ce măsură poezia „modernistă“ de după război a modificat această predispoziţie şi estetică amoroasă, dar e neîndoios că masele noastre cărtureşti aici au rămas. Cred că e încă o pildă, prin felul ei osebit poate şi mai expresivă, şi mai doveditoare decât toate. E lupta unei singure femei împotriva semenelor ei de pe tot globul şi, de fapt de necrezut, e biruinţa acestei femei împotriva ritmului întregii vieţi de azi, împotriva modei feminine.
Părea că, după război, trăim sub zodia „femeiuştii“, dacă nu a „garsonei“. Blondă sau brună, fermecătoarea toantă îşi impunea capriciile ei cu un surâs inevitabil ca o reclamă de laxative şi dulce ca un săpun roz. Purta părul scurt, uneori ca un cârlionţ, cu o codiţă de purcel la tâmple, fuma ismenindu-se cu portţigarete de un cot, lua cocaină ca să pară isterică şi dansa isteric, ca să fie bănuită voluptoasă. Era sportivă ca să se spună că e elegantă, bea cocktailuri ca să o înjure lumea că e snoabă. Era ignorantă ca o carte de vizită caligrafiată şi insipidă, poroasă, puhavă şi drăgălaşă ca o mutră de vedetă într-un magazin ilustrat, de tiraj mare. Fie că era „garçonne“, fie că era „flapper“, idealul fetei şi femeii moderne nu depăşea orizontul celor înşirate mai sus.
A venit o actriţă care făcea toate pe dos. Mai întâi nu era decât o interpretă de cinematograf şi până acum trei-patru ani cinematograful nu era socotit, în cercurile mijlocii chiar, drept o artă.
Anatole France mai mult, şi, după el, zeci şi zeci de scriitori vorbeau cu dezgust de această „insultă a bunului-simţ şi a sensibilităţii“ care e cinematograful. (Duhamel şi azi are oroare de film şi sunt destui ca el.) Prin urmare, Greta Garbo nu era decât o actriţă de cinematograf. Nu era nimic în felul ei care să nu atenteze la ceea ce moda oferea ca „distins“, „seducător“ şi „şarmant“. Se purta părul cu cârlionţi lipiţi cu salivă pe frunte şi ea purta o chică blondă, femeiuştile îşi arătau cu orice prilej pulpele şi ea nu purta decât rochii lungi, moda cerea ca o femeie să conducă automobilul, iar Greta Garbo juca mai mult în chaise-longue-uri. Ca femeie nu publica cifrele scrisorilor de dragoste pe care le primea, nu divorţa în fiecare an. Evita lumea, avea oroare de mondenitate, nu se abona la agenţii ca să fie primită cu flori la gară. Nu sta de vorbă cu ziariştii.
În schimb, Greta Garbo surâdea…
Cum a putut să biruie femeia asta e o taină desigur, dar nu e decât taina artei. Un imbecil a încercat să o denunţe presei de pe două continente că e „cea mai proastă femeie din lume“. Adevărul e că rareori, parcă, un artist-actor a fost mai conştient de mijloacele artei ca această stea de film. Intuiţia ei o impinge spre problemele esenţiale ale artei. Nu luptă numai cu moda (pe care a biruit-o atât de strălucitor), ci şi cu elemente, care păreau fixate, în domeniul esteticei. E obsesia urâtului care o chinuie. Acolo încă vrea să învingă prin mijloace excepţionale. Dincolo de „modă“, Greta Garbo atacă datele graţiei şi feminităţii. Publică fotografii neretuşate, părul şi-l lasă lânos, îmbracă haine pocite, merge aproape strâmb. Într-un film se spăla pe cap, altă dată pe picioare, ţinându-le într-un mod care părea un atentat la ideea de graţie.
Dar peste toate se ridică surâsul şi privirea ei, care variind fiecare pe linia lor proprie şi acordându-se, de fiecare dată altfel, dau un număr nesfârşit de nuanţe expresiei. Asemenea ochi şi asemenea surâs cereau o voce interioară gravă, macerată de tristeţe. Şi când a vorbit, aşa i-a fost vocea. (Chiar dacă amestecul regizorului s-a dovedit indiscret uneori.)
Astăzi femeile poartă părul ca actriţa suedeză, rochiile lungi, au părăsit mania sportivă şi locul charlestonului, leagănă orchestrele valsuri. Greta Garbo, remarcă o revistă germană, a readus moda sufletului. Azi, din cauza ei „se poartă sufletul“.
Între toate femeile din lume şi ea, bărbaţii au preferat-o pe ea. Şi femeile au fost nevoite să încerce să-i semene. Legea personalităţii s-a dovedit încă o dată activă.

Rampa, 18 aprilie 1931

Cultul frumuseţii feminine

          Frumuseţea femeii şi mai ales a feminităţii este una dintre caracteristicile civilizaţiei occidentale şi probabil unul dintre motivele adânci ale progreselor pe care această civilizaţie le-a realizat în decurs de câteva mii de ani. Teza aceasta ar putea fi contestată numai de cei care ar mărgini înţelesul frumuseţii femeieşti numai la fizic, dar aceştia comit o greşeală grosolană care trebuie înlăturată din capul locului. Corp femeiesc frumos propriu-zis nu există şi poetul care a exclamat într-o clipă de exasperare „femme, animal trois fois impur“ traduce în expresia lui lapidară o părere care nu e prea departe de realitate. Frumuseţea fizică fără sănătate e de neconceput, iar sănătatea femeii este, de altfel ca a speciei omeneşti în genere, destul de instabilă. „Oră cu oră putrezim“, spunea Shakespeare într-un rol de melancolică filosofie, iar un cunoscător sanscrit cu pretenţii statistice afirma că nu există la un milion de femei decât una singură frumoasă. De altfel, femeile însele ştiau asta şi cele inteligente nu se sfiesc să spună că frumuseţea este o artă, deci, în bună parte, o iluzie, plină de vrajă, dar întreţinută artificial. O sursă reală de frumuseţe fizică este, de altfel, marele progres igienic realizat în ultima vreme, căci nu trebuie să uităm, de pildă, că dentistica este o artă recentă, şi că până acum o sută şi ceva de ani, rare erau femeile trecute de treizeci de ani care mai aveau curajul să râdă în public, mai ales cele cu gură mare. Datorăm dentisticei întorsătura de azi, când o gură mare, carnală, cu o dantură bine întreţinută, a devenit o podoabă a femeii moderne, o actriţă de film ca Joan Crawford făcând din ceea ce era groaza femeilor din veacurile trecute un motiv de seducţie intercontinentală.
Că frumuseţea femeii este relativă, o arată şi faptul că „idealul“ în această privinţă este foarte variabil de-a lungul veacurilor şi de-a latul continentelor. Pentru cele mai multe popoare, din Antichitate până azi, femeia era frumoasă numai dacă era extrem de grasă, îndeosebi în Asia, ca şi în Africa, ori mai târziu în Europa. În istoria plasticii, de la luxurianta Venus a lui Rubens şi până la planturoasele modele ale pictorilor şi sculptorilor moderni (vezi Renoir, Picasso, G. de Chirico, Favory etc.) e necontenit sărbătorită femeia formelor îmbelşugate. Cu o singură condiţie, care e un canon de netrecut: oricât de mari ar fi şoldurile, talia să fie neapărat mai îngustă decât ele, pentru ca femeia să apară ca o varietate de amforă. Femeia slabă a fost, poate cu excepţia vechiului Egipt, întotdeauna socotită drept urâtă, până la revoluţia croitorilor moderni, care declară că nu pot îmbrăca frumos o femeie dacă nu e plată ca o scândură de călcat. Idealul acesta al femeii manechin pe stradă a fost adoptat de femeile de azi, care, toate, cu excepţia lui Mae West, au oroare de rotunjimile accentuate. Se citează nenumărate cazuri de femei care, căutând să slăbească neapărat, au murit de tuberculoză şi grave complicaţii intestinale. Ca să încheiem aceste consideraţii despre relativitatea frumuseţii fizice, rămâne să amintim despre picioarele strivite ale chinezoaicelor, despre imensele buze cu inele ale unor femei africane, despre nenumărate feluri de tatuaje şi amputări, toate acestea fiind, la ele acolo, preferate de bărbaţi, considerate deci ca podoabe. Dacă am adăuga că, odată moda trecută, îmbrăcămintea femeilor, care s-au dorit excesiv atrăgătoare, devine mai totdeauna ridiculă, deşi la vremea lor grădinile de zarzavat şi sburătoarele împăiate, care se numeau pe atunci pălării, vor fi stârnit multe murmure de admiraţie ori de… invidie, apare şi mai reală ca dificultatea de a defini frumosul sobru feminin.
Aşadar, atunci când afirmăm că în miezul civilizaţiei occidentale apare ca unul dintre motivele cele mai adânci de progres frumuseţea feminină, nu la cea fizică, în care vedem numai un accesoriu, ne-am referit, ci la o alta care, gândind mai de aproape, nici nu poate fi definită, ci doar adusă în faţă pentru exemplificare, căci este vorba de un farmec pe care nimeni nu l-a putut arăta cu adevărat în vorbe, deşi toată literatura occidentală, cu extrem de rare excepţii, are ca subiect numai femeia şi iubirea. În acest sens, „idealul“ feminin de-a lungul vremurilor apare întrupat anume în acele neuitate femei care au fost secole întregi şi sunt încă obiect de adoraţie. E frumoasă Mona Lisa cu adevărat? Mie mi se pare că nu, dar zâmbetul acestei femei, care poate nu a existat decât în imaginaţia lui Leonardo da Vinci, a împins în decursul timpurilor nenumăraţi inşi la acte de curată demenţă. De câteva ori, cu toată paza excesivă a Luvrului, pânza a fost furată de câte ori un îndrăgostit care, riscându-şi libertatea, nu voia decât s-o privească zi şi noapte la el acasă, s-o ferească, ros de gelozie, de privirile vizitatorilor.
În sala de jos de la „Neues Museum“ din Berlin veneau vizitatori din lumea întreagă să contemple acea mică minune care este bustul de calcar policromat al reginei Nefertete. Mai mult decât arta sculptorului, motivul admiraţiei unanime este feminitatea fără seamăn a modelului. Se simte din precizia lucidă a modelajului că sculptorul era în adoraţia femeii din faţa sa. Svelteţea de gât de lebădă neagră, orgoliul pasionat şi regal al privirii, puritatea profilului acestei regine, dintr-o epocă aproape preistorică, de acum 3300 de ani, au ceva halucinant de modern, te lasă să ghiceşti o viaţă feminină la fel de intensă ca a marilor figuri idolatrizate din toate timpurile. Este semnul cel mai sigur că adevărata frumuseţe biruie timpurile, nu e în funcţie de modă, e mereu actuală. De altfel, regine Nefertete este, prin linia ei suplă, uimitor de apropiată de moda de azi. Mai apropiată decât toate portretele de femei pe care le cunoaştem.
Până unde este împinsă emoţia în faţa frumuseţii reale o arată, de altfel, permanenta coadă (acesta este cuvântul) care se face în jurul Venerei din Milo, sub cupola rezervată ei în muzeul Luvrului la Paris, această viziune care, dezgropată acum o sută de ani din pământ, apare în albeaţa ei modelată mai vie, mai senzuală ca orice trup de femeie pe o plajă, azi. Ciudat ni se pare, de altfel, insistenţa cu care anumite vedete de azi ale filmului american îşi anunţă identitatea de măsuri a liniilor cu clasica frumuseţe. Trebuie să fie un mister care face ca această statuă să fie transcendentă, chiar în sensualitate, propriei ei materii, căci numai materia se poate măsura cu centimetrul, nu şi frumuseţea.
Pe la începutul acestui secol, medicul legist al „Morgei“ de la Paris era chemat să constate moartea unei tinere de 16-17 ani, al cărui cadavru plutea târât de şuvoaiele Senei. Înmărmurit de atâta frumuseţe, a pus un sculptor să-i ia masca…  şi această mască a devenit încă un ideal de frumuseţe feminină pentru o bună parte din lumea apuseană, L’Inconnue de la Seine (cu numele păstrat astfel în toate limbile europene), ca unicul mijloc de identificare a unui chip femeiesc de o gingăşie care se apropie de cele mai suave madone ale lui Rafael. Puritatea liniilor este desăvârşită, neverosimilă. În studiile care s-au scris despre această „mască“, două întrebări sunt îndeosebi tulburătoare: În clipele morţii, când se schimonoseşte de obicei orice figură omenească, cum a putut să păstreze această făptură nepământescul ei surâs, lumina împăcată cu eternitatea a privirii. A doua întrebare, care frânge în noi orice înţelegere a lumii, este gândul că această fiinţă suavă a suferit atât de mult, că şi-a mistuit făptura în acizii tuturor deziluziilor şi dezgusturilor, în aşa măsură, că la 16-17 ani a preferat să se arunce în ape târâtoare de cadavre ale Senei. Lupta ei din urmă întruchipată este obsesia care a dus la un adevărat cult în lumea occidentală.
Aş vrea să spun aci câteva vorbe despre Divina, care nu poate lipsi dintr-o galerie, oricât de sever triată, a idealului de frumuseţe feminină. Este puţin probabil că din Antichitate până azi o femeie să-şi fi fascinat mai mult contemporanii decât suedeza Greta Garbo. Nu e vorba aci de o modă cinematografică, de una din puzderia de „vedete“ lansate cu aparat publicitar, strălucind isteric pe firmamentul unei actualităţi factice, ca să dispară apoi în doi-trei ani definitiv, în negura uitării. Dimpotrivă, Greta Garbo reprezintă cazul unei lupte hotărâte cu publicitatea, cu moda, cu moravurile unei lumi care nu şovăia să-şi dea poalele peste cap, într-un exhibiţionism intercontinental. A contrazis moda cu totul, şi a sfârşit prin a birui ea singură împotriva tuturor, impunând lumii întregi stilul ei, de la coafură la frazare, de la mers la adâncimea melancolică a privirii, la gravitatea inflexiunilor vocale. Ar fi de alăturat azi, în cuprinsul aceleiaşi pagini, fotografia vreunei „regine a sex-appeal-ului” din acele vremuri zgomotoase, „ultimul cuvânt“ al modei, cum era de pildă „trepidanta“ Clara Bow, cu vreo fotografie din acelaşi timp a „Divinei“ (care în vremea aceea dispreţuia mai mult ca oricând moda) numai pentru comicul unei întâlniri peste douăzeci de ani. Nicio altă actriţă de cinematograf, de la „penturlurlata“ Marlene Dietrich sau isteaţa şi teatrala Bette Davis, care i-au fost socotite adeseori rivale, nu are nici pe departe personalitatea marii suedeze, care alături de Eleonora Duse este probabil cea mai mare artistă dintotdeauna, amândouă creatoare a unui nou stil în interpretare.
De altfel, fireşte, nu putem enumera aci, în cuprinsul unui articol, toate femeile care prin personalitatea lor au depăşit propria lor epocă, fiind adorate peste treptele istorice. Dimpotrivă, am vrea să spunem câteva cuvinte despre ceea ce am numi un „ideal colectiv“ de feminitate, înalt preţuită, cu alte cuvinte de tipuri social valabile de femei superioare. Este de amintit marea stimă de care se bucurau, în timpul republicii, acele mame desăvârşite care erau mamele romane, care au educat generaţii întregi de bărbaţi de caracter şi de voinţă, frumuseţea spiritualizată cu totul a atâtor mari figuri feminine ale Bisericii creştine sau, dimpotrivă, tipul de intelectualitate păgână a câtorva excepţionale femei ale Renaşterii (şi ne gândim îndeosebi la neuitata Isabela d’Este, ducesă de Mantova, sau la cumnata ei Elisabeta Gonzaga, amândouă animatoarele unor mari centre de artă) ori la acele inteligente şi spirituale franţuzoaice din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea, care ştiau să adune în saloanele lor literare toate gloriile timpului. (Marchiza de Rambouillet, cu fiicele ei, ducesa de Maine, Mme de Lambert, Melle de Lespinasse etc.), cum ar fi de amintit marile eroine romantice. Însă tot un ideal de frumuseţe feminină, vai, poate fi considerat şi acel tip de femeie „Fin de Siècle“ gen frou-frou, încorsetată, împopoţonată, care făcea furori la sfârşitul veacului trecut.
Dimpotrivă, cel de al doilea război a creat în zile de sânge şi foc un alt tip de femeie, cu totul opus, femeia luptătoare, plină de fervoare şi entuziasm, gata în orice clipă să-şi sacrifice viaţa. Cred că o explicaţie a eroismului uluitor cu care a luptat armata rusă împotriva invaziei germane vine şi din faptul că în rândurile ostaşilor, în primele rânduri, s-au găsit necontenit femei care, oricât de luptătoare, păstrau desigur o feminitate a cărei frumuseţe, în ceasurile grele, ostaşii o preţuiau şi era desigur un stimulent aşa cum e totdeauna frumuseţea feminină.

Omul liber, rubrica „Între oglinzi paralele“, 1931

Maria Botta

          Timp de şase ani, Mimi Botta a fost una dintre cele mai frumoase actriţe ale Teatrului Naţional. Admirabil proporţionată, cu un cap realizat parcă în pastel, extrem de elegantă şi mai ales frumos coafată, a fost obligată să facă figuraţie în toate piesele de mare lux şi să joace toate cochetele antipatice, care aveau de spus două-trei replici neroade. Dar, într-o zi, această Mimi Botta a devenit ea însăşi cea adevărată, s-a rezolvat în hiperemotiva Maria Botta. Dintr-o frumuseţe elegantă, aşa cum sunt o duzină în teatrul bucureştean, a devenit una dintre cele mai patetice şi mai tulburătoare frumuseţi scenice din câte am cunoscut vreodată în teatrul românesc. Obrajii, în nuditatea lor fără fard, au căpătat o paloare, o stranie oboseală, de parcă ar purta toată durerea neexprimată a lumii, gura dur arcuită spune, prin simpla ei tăcere, mai mult decât zece tirade la un loc, iar frumoşii ochi verzi cu reflexe albăstrii parcă poartă oboseala unor halucinaţii şi, în acelaşi timp, arderea unor năzuinţe irealizabile. După Doamna Bovary, după Ultima noapte, această tânără actriţă a devenit expresia suferinţei torturate de un destin neînduplecat. Din clipa în care intră în scenă, sala întunecată, din care numai privirile lucesc, tresare şi aşteaptă, căci această actriţă este spontaneitatea însăşi. Un avizat critic de teatru făcea odată − surprins − observaţia că Maria Botta e dintre puţinii actori care, în scenă, îţi dau impresia că nu ştii ce urmează, că îşi trăieşte rolul cu toate spaimele şi neprevăzutul lui, ca şi când în fiecare seară şi-ar descoperi porunca soartei întâia dată. Suferinţa însăşi în scenă nu are valoare de artă, dar suferinţa Mariei Botta e numai transfigurare prin lumina unică a privirii albăstrii, prin nobleţea palidă a obrajilor şi prin glasul care trece de la şoapta arzătoare la ţipătul unei viori, căci vocea Mariei Botta se alege din tortura până la deznădejde a întregului trup, cu obsesiile, păcatele şi frumuseţile lui.
Hiperemotivă într-un grad aproape de necrezut, interpreta atâtor victime fascinante suportă însă legea propriului ei temperament. Neliniştea ei aproape bolnăvicioasă (şi neliniştea îşi are insuficienţele ei, ca să zicem aşa) este a tuturor aparatelor hipersensibile, care sunt prea uşor tulburate de mediul înconjurător, şi cele mai ades anulate în funcţia lor delicată.
Asemenea aparate, care tremură ca fiinţele vii, sunt deranjate în exerciţiul lor de jocul temperaturii, de presiunea atmosferică, de interferenţele curenţilor electrici etc. Tot aşa, o ambianţă înţelegătoare e o condiţie liminară pentru această copleşitoare artistă şi orice acroc, orice nepotrivire, orice incident exterior, în desfăşurarea spectacolului, îi desfigurează tot jocul − punând probleme grele direcţiei de scenă − aşa cum o pietricică rătăcită într-un pantof gingaş face să şchioapete silueta cea mai unduioasă.
În asemenea împrejurări, cea mai mare artistă pe care a avut-o lumea − Duse − obişnuia să suspende spectacolul, să anuleze cicluri întregi de spectacole. E aici, cum am spus, legea hiperemotivităţii.
În schimb, cei care au norocul să asiste la clipa fericită când un asemenea interpret simte simpatia intensă care solicită şi i se dăruieşte din sală şi de pe scenă, deopotrivă, atunci el se dizolvă ca un ins de toată ziua şi renaşte ca o flacără, întorcând copleşitor consonanţa spectatorilor.
Din fericire pentru ea şi pentru Teatrul Românesc, Maria Botta îşi are încă de pe acum prietenii, poate puţini dar fanatici, ai jocului ei de floare mistuită şi de obsesie şi vitregia vremii şi o galerie întreagă de victime ilustre ale iubirii, eroine palide şi predestinate o aşteaptă în viitor, de la Julieta tragică din Verona, la „Dama Cameliilor şi a păcatului“.

Revista Fundaţiilor Regale,
anul XIII, nr. 11, noiembrie 1946