Biopoezia
Alex Ciorogar
Dacă în prelungirile comparatismului tematic francez (Baldensperger, M. Roques) D. Popovici înţelegea evoluţia istorică a literaturii române sub forma unei serii de eliberări, putem spune că derapajul acesteia faţă de forţa centralizantă a imperialismului culturii franceze (de la începutul secolului XX) reprezintă, în realitate, o falsă emancipare, fiindcă odată cu această îndepărtare a avut loc, inevitabil, o nouă apropiere şi, prin urmare, reconstrucţia unui nou model tutelar – cel american (chiar dacă, la rândul lui, inspirat, de cele mai multe ori, din cel francez ori rus, atunci când nu era construit taman pe propria-i tradiţie – de la Eliot la Whitman). De la, să zicem, M. Ivănescu, trecând prin Coşovei, Cărtărescu, Mureşan şi, ceva mai târziu, prin anarhistul Ianuş, ajungând la Sociu ori la mai tânărul Niţescu, cultura americană, în general, şi contracultura, în special, au aluvionat, pe căi şi-n moduri diferite, unul din cotloanele principale (fiindcă puternice) ale literaturii române contemporane şi extrem-contemporane (Ginsberg, Kerouac, O’Hara sau Ashbery – cei mai cunoscuţi). Odată cu procesul de import a avut loc însă şi metamorfoza dimensiunilor specifice literaturii revoltate, anticanonice (antilirice), avangardiste. Astfel, existenţialismul (sartrian) nu mai reprezintă o problemă filosofică, ci una sociologică; pe fond neoromantic (genialoid-eroic), autenticitatea nu mai e o categorie antropologică, ci una a psihologiei individuale, iar, în fine, biografia (re)devine o chestiune dacă nu mai importantă, cel puţin la fel de semnificativă ca însăşi literatura – toate acestea pe backgroundul unei noi republici literare în care literatura nu mai aparţine totuşi naţiunilor, ci unei singure lumi (vezi noţiunile de world lit, global literature). Or, paradoxul a fost, în contextul şi sub presiunea din ce în ce mai mare a unui (la noi) incipient capitalism sălbatic, inteligent fructificat atât prin transformarea „lucrurilor mărunte“ (a loisirului) în obiecte general-umane, cât şi prin redarea nemediată a conştiinţei (a vorbirii – colocvial/cotidiene – şi a gândirii – un soi de experimentalism asociativ à la Lakoff), fiindcă e limpede că, în procesul globalizării (uniformizării), accidentul vine să restructureze întreg demersul liric. Cu toate acestea, departe de minimalism, de mizerabilism ori de fracturism, coexistă şi alte forme (viabile) de manifestare a liricii româneşti, şi nu mă refer aici la falanga ermetic-vizionară, ci, mai degrabă, la celelalte forme ale biografismului, chiar dacă rădăcinile acestora pot fi indentificate, cu siguranţă, şi în alte zone. Ne putem gândi, de pildă, numai la o poetă ca Mălăncioiu pentru a înţelege cum scrierea biografică (autobiografică, -ficţională) poate căpăta accente moral-etice fără ca acestea să afecteze valoarea estetică, ci dimpotrivă. Sau, mai aproape de noi, să realizăm cum transformarea, combinarea elementelor biografice (experienţelor) vin să construiască o viziune şi o poetică specială, cum se întâmplă, printre alţii, în cazul lui Anatol Grosu, Andrei Dósa sau Ştefan Baghiu.
O variantă aparte a poeziei biografice o reprezintă ultimul volum de poezie al Ioanei Nicolaie. Sunt mult mai multe elementele ce o îndepărtează pe poetă de colegii ei, decât acelea care o apropie de aceştia, aşa cum bine notează Marius Chivu pe ultima copertă: „O poetă cu o scriitură singulară la noi“ sau Andrei Bodiu: „o sensibilitate atipică pentru timpurile noastre“. De altfel, ca să rămânem în aceeaşi zonă, Carmen Muşat spune că „Ioana Nicolaie face parte din categoria poeţilor pentru care scrisul este un modus vivendi“.
Formată în cadrul Cenaclului Central şi apoi în cadrul Cenaclului de la Litere (condus de Cărtărescu), poeta debutează în ’91 în revista Contrapunct şi apoi în antologia Tescani 40238. Exerciţiu util, fiindcă scrie, aproape întotdeauna, având în minte un cititor-model: „Cât despre pulberea preţioasă, ea se află în mintea ta, drag cititor, şi sper să o găseşti atunci când vei călători prin această carte“, notează autoarea. De aici şi transparenţa limbajului şi sinceritatea care răzbat din aproape fiecare vers, dar nu în sensul visceral al Marianei Marin ori al Angelei Marinescu, ci în sensul unei cuminţenii sau al unei sfioşenii ce are rolul, cel mai probabil involuntar, de a lumina părţile mai experimentale (reuşite) ale volumului. În contextul în care poezia feminină a ocupat, anul trecut, un loc central în sistemul nostru editorial, departe de exagerarea lui Cezar Paul-Bădescu, cum că Autoimun ar fi cel mai bun volum al anului 2013, trebuie totuşi să insistăm asupra ideii de volum, fiindcă „cartea“ Ioanei Nicolaie funcţionează (atinge efectul scontat) cel mai bine atunci când e citită în integralitatea şi unitatea ei. Altfel spus, există o oarecare coerenţă şi logică empsoniană a întregului (chiar dacă volumul e inegal), în care părţile funcţionează doar în relaţie cu totalitatea şi invers, un soi de, să zicem, Gestalt. Acest organism sinecdocal se organizează, cum s-a tot spus, în jurul unei experienţe liminale – boala şi, mai exact, o boală autoimună. Or, se ştie că boala implică unele din cele mai vaste teme ale literaturii: eros şi thanatos. Printre altele, volumul atinge şi problematica alterităţii, dar ceea ce e cu adevărat relevant (puternic) aici nu e nici discuţia despre anomalii, ci modul în care este transcrisă reacţia personală în faţa unor ciudăţenii, oricât de „organice“. Dat fiind faptul că, în mod surprinzător, poeta pare a primi, cu braţele deschise, această condiţie (ca un dat divin ori ca o simplă etapă a unui destin deja prestabilit), meditaţiile lirico-epice pe care „evenimentul“ le declanşează întrerup ritmul Marelui Mecanism, fiindcă, contemplativ-interogativă ori zen-sceptică, autoarea luptă împotriva normalităţii, împotriva aşteptărilor, menţinând şi, totodată, demolând, în tot acest timp, iluzia unei realităţi deja decise. Realizând că boala-viaţa-moartea reprezintă concertul unui complex de factori, poeta reuşeşte să regândească, în fapt, fragilitatea acestor „construcţii“. Metafora autoimună nu e extinsă, astfel, doar asupra întregului volum, ci asupra întregului univers. Aşa cum, spre exemplu, Eliade sau, mai târziu, Llosa au arătat că poveştile reprezintă un dat inextricabil al naturii umane, Ioana Nicolaie spune şi ea că „Suntem cu toţii fiinţe ale poveştilor“.
Întocmai celorlalte volume, şi Autoimun prezintă, pe prima copertă, o fotografie-portret a autoarei – ceea ce indică, aproape fără rezerve, impulsul dorinţei de autocunoaştere prin poezie, pe de o parte, iar, pe de alta, înţelegerea poeziei ca o prelungire a sinelui. Astfel, volumul nu se defineşte, filosofic, doar ca explorarea unei experienţe-limită, ci şi ca o strategie estetică de exploatare a graniţelor dintre genurile literare. Hibriditatea volumului vine însă şi din includerea unor fragmente de jurnal (sau memorii) ori din transcrierea unor mărturii (mătuşa; Gabriel) şi de ceea ce J. Rancière numeşte „politizarea esteticului“ – procesul figural prin care, în vederea unei egalităţi mai mult sau mai puţin democratice, vocile unor indivizi sunt amplificate. Bref – construirea unei scene publice pe care se poate manifesta ceea ce s-a constituit deja în spaţiul privat. Ceea ce însă nu s-a observat e tehnica folosită (mai ales în ciclul Album) de poetă, tehnică ce, îndrăznesc să spun, e mai degrabă cinematografică decât poetică (o altă coordonată a bicefalităţii) – fractal zoom şi fish-eye shots (vezi Limitless).
Aflându-se într-o zonă neutră (între textualism şi minimalism, între stilisticieni şi mizerabilişti), I. Nicolaie pune în pagină o scriitură genuină, netrucată (cumva târgovişteană) despre tinereţe, despre timp şi memorie. Nu abandonează însă nici teme mai vechi, precum credinţa, teama ori suferinţa, alternând între gravitate şi naivitate. Natura amfibiană îi permite, prin urmare, să folosească detaşarea întocmai unui instrument de analiză, deci de apropiere. Dincolo de suavităţi, crizele dau naştere, finalmente, unor stări şi situaţii blecher-kafkiene. În fond, un volum rezumativ (în sensul rescrierii unor teme deja abordate), dar, tocmai de aceea, reprezentativ.