a8

Adevărul de care e nevoie

Ovidiu Pecican

          Cu volumul Fals tratat de manipulare (Bucureşti: Ed. Humanitas, 2013, 482 p.), Ana Blandiana surprinde nu atât prin rememorările din aceste pagini de memorialistică – de mare interes, şi ele, ca documente istorice şi psihologice –, cât prin tonalitatea întregului. Alegând ca temă centrală manipularea, un concept modern, caracteristic pentru evoluţiile neinocente din sfera relaţiilor interumane, scriitoarea şi militanta civică afirmată atâta timp printr-o poezie ingenuă şi senzuală, în descendenţă blagiană, permite publicului să constate că raportarea ei la lume a intrat în era suspiciunii, lăsând în urmă vârsta inocenţei. Căci, deşi din stirpea scriitorilor ardeleni, „serioşi“, care spun ce cred şi cred ce spun, Ana Blandiana a păşit definitiv, parcă, în lumea descrisă magistral, în anumite mecanisme ale ei, de Machiavelli şi trecută prin ciurul şi dârmonul freudianismului. Ceea ce selectează în mod declarat şi deplin asumat memoria autoarei pentru a fi pus în pagină sunt situaţii, persoane şi timpi ai manipulării. Caracteristicile universului social în care evoluează, din adolescenţă încoace, sunt masificarea, disimularea, dublul limbaj, scopurile ascunse, discriminarea şi dispreţul faţă de celălalt, încercarea de a-l domina şi de a-l reifica, transformându-l în cu totul altceva decât este. Ar fi, într-adevăr, vorba despre un tratat dacă tonul volumului ar fi unul didactic, convenţia în care e scris nu ar fi cea narativă, iar materialul care alimentează paginile nu ar fi recoltat din propria memorie traumatizată. Căci Ana Blandiana povesteşte nu doar despre felul cum a fost manipulată, în felurite împrejurări ale vieţii, ci şi de modurile cum, pentru a se apăra, a trebuit să manipuleze ea însăşi.
La vârsta recapitulărilor, poeta se alege pe sine ca subiect al contemplării, chemând cititorul la evaluări. Ea se aşază benevol sub necruţătoarea lumină a reflectoarelor, înfăţişându-se, după caz, drept victimă a istoriei, personaj antrenat în acţiuni care i-au scăpat de sub control în pofida bunelor intenţii şi chiar a realizărilor parţiale, cal de bătaie politic, scriitoare tratată incorect de unii colegi de vocaţie şi de profesie, siluetă feminină demnă, dar brutalizată grobian de comilitoni şi de emisari anonimizaţi ai mulţimii hâde şi diforme, asmuţite dibaci de organisme bine pitite în umbră. Datorită acestei situaţii, cartea s-ar fi putut chema, la fel de bine, „Despre modurile infinite de a fi batjocorit şi mortificat“.
Să fim sinceri: cine s-ar fi aşteptat ca Ana Blandiana, cu candorile ei ce răzbat până şi din voce, să ajungă să scrie astfel despre lumea prin care a trecut, fiind deplin lucidă şi corectă cu vremurile şi oamenii pe care îi pomeneşte? Eu, cu siguranţă, nu. Într-o scriitură limpidă, transparentă, fără retorici de operetă, ţintind exact ceea ce doreşte să spună şi neabătându-se printre păpădii, însumarea de pagini a scriitoarei nu pare dispusă nici să se ascundă, nici să cruţe. Cu cine seamănă, cu ce aduce?, m-am întrebat.
Fiindcă, ce citesc în Fals tratat de manipulare?

Îmi amintesc încă mirarea mea aproape amuzată de la începutul anului ̓90, când au apărut primele calomnii şi insulte. În mod absurd, dădeam mai multă importanţă insultelor personale […] decât celor publice, deşi primele nu făceau valuri decât în sufletul meu, în timp ce celelalte se reverberau, se multiplicau la nivelul societăţii. Articolele, oricât de violente, din presă mă lăsau aproape indiferentă, în timp ce cărţile mele cu pagini mototolite şi acoperite de blesteme aruncate în curte, ca şi persoanele necunoscute insultându-mă pe stradă în timpul Pieţei Universităţii mă atingeau într-un mod mai direct şi mă tulburau. (p. 334)

Un sunet cunoscut, distinct… Unde am mai întâlnit „asta“?!
Câteva căutări prin bibliotecă pe urma unor amintiri şi iată:

Ajuns om liber, mă bucuram de libertate stând mai mult acasă, căci pe stradă nu puteam să ies decât însoţit de guvernanta mea, aşa-i ziceam în glumă soţiei mele, care îmi lua apărarea când vreunul dintre patrioţii plini de-nsufleţire îşi uşura inima suduindu-mă ori voind să-mi tragă câteva.

Cel care vorbeşte aici se numeşte Ioan Slavici, iar textul provine din amintirile grupate sub titlul Închisorile mele(1921).
Şi mai departe, altă voce:

… eram şi am rămas, până azi, un „corp străin“, profund antipatizat. Şi această antipatie a devenit cu atât mai profundă, cu cât în timp, în urma unor realizări, nu eram, bineînţeles, simpatizat, asimilat, integrat, acceptat, dar nu mai puteam fi nici total desfiinţat dintr-o trăsătură de condei. De unde o ostilitate surdă, apăsătoare, care izbucnea imprevizibil, cu primul prilej. Ea m-a urmărit şi mă urmăreşte mereu. (p. 114)

 Cel care se simte aici atât de apăsat se numeşte Adrian Marino, iar fragmentul aparţine Vieţii unui om singur (2010).
Astfel, Falsul tratat – în felul lui, peste timpi şi moduri, tot de… vânătoare, precum al Odobescului – se înscrie în seria de evocări datorate autorilor amari, sumbri, traumatizaţi, care descriu şi circumscriu un acasă ostil, un iad cotidian. Nici Slavici, nici Adrian Marino – şi nici Paul Goma, care aparţine aceleiaşi umori sceptice şi înnegurate – nu vorbesc despre vremuri de război şi nici despre străini dominatori şi ostili, ci despre un spaţiu şi un timp pe care obişnuim să le numim „acasă“. Despre această proximitate în principiu amniotică şi protectivă este vorba şi în paginile Anei Blandiana. Numai că aceasta funcţionează tocmai pe dos decât în aşteptările noastre, colorând cu afecte negative, la nivel macrosocial, ca şi în cercul intimilor, cel mai adesea, experienţele eroinei. Scriind calm, infinit mai puţin pasional şi nervos decât Marino şi Goma, mai aproape, poate, temperamental de paşnicul clasic de la Şiria, abia întors din detenţiile de după Marele Război, Ana Blandiana aşterne în faţa ochilor celor care vor să vadă un covor de inacceptabile conduite, de presiuni şi de abjecţii. Cei care le pun în aplicare nu sunt întotdeauna din categoria celor pe care i-ai califica drept mârşavi. Uneori ei au numai o viziune prea relaxată şi incoerentă asupra limitelor acţiunii şi gesticulaţiei etice. Se întâmplă ca ei să se poată număra chiar printre inşii exponenţiali ai epocii, fiind scriitori sau cărturari ajunşi profiluri publice de relief necontestat. De aici şi perplexitatea în faţa unora dintre flash-urile aduse în prim-plan, stupoarea şi dezamăgirea.
De mare interes este şi personajul care vorbeşte. Aici dubletul livresc al poetei sacrifică fără milă imaginea-clişeu care o însoţea pe cea care semnează. Câştigul este însă un portret de mai mare maturitate şi complexitate, parcă; o fiinţă întreagă, cu aspiraţiile, cu traumele, cu dezamăgirile şi cu victoriile ei.
Va fi important de observat cum va scrie Ana Blandiana după această apariţie. Va regăsi, oare, calea spre seninătatea acum adumbrită ori, beneficiind de nou-mărturisita cunoaştere de sine şi de ceilalţi, va continua în nota grundurilor flamande? Dezamăgirile de odinioară faţă de „poporul vegetal“ au avut, paradoxal, la vremea respectivă, efectul unei încurajări, stârnind adeziuni pe cât de secrete, pe atât de populare. Ce se va întâmpla însă acum, când sunt aduse la judecata publică figuri şi fapte dintr-o istorie atât de recentă încât este încă departe de a se fi încheiat? Probabil că urmarea cea mai profitabilă ar fi deschiderea, din nou, a dezbaterii – ajunse deja rutiniere prin repetitiva temă a dosarelor Securităţii (de parcă acestea ar epuiza tot marasmul moral prin care am trecut şi mai trecem) – pe seama firii noastre, a mutaţiilor de sensibilitate şi de valori româneşti, a dreptăţii şi nedreptăţii, a drepturilor oricărui ins la demnitate şi la viaţă personală. Se poate însă şi să nu se întâmple nimic, în eterna goană după beneficii şi recunoaştere, la care asistăm tot mai dezabuzaţi… Chiar şi aşa însă, mărturia Anei Blandiana rămâne în raftul cu pagini substanţiale şi dincolo de echilibrul stilistic al cărora se poate descifra fără dificultate jarul arzător al ţipătului după restaurarea onoarei şi a demnităţii în istoria trăită.