a2

Poezia lui Aurel Pantea

Iulian Chivu

        Într-un Recviem pentru tăceri şi nimiciri (Ed. Tipomoldova, 2013), publicat sub genericul colecţiei „Opera omnia“, Aurel Pantea notează la subsolul unui poem care:

face parte dintr-o carte la care lucrez. Aş dori să se numească „Nimicitorul orbeşte“. Nimicitorul vrea să numească, aici, un stadiu al negaţiei la care a ajuns imaginaţia mea poetică. Relaţia gândirii poetice cu ceea ce nimiceşte a fost prezentată în cartea mea de debut. Avatarii acestei relaţii se găsesc în celelalte cărţi pe care le-am publicat. Până la această carte la care lucrez, nimicirea era percepută ca o consecinţă a unei activităţi pe care imaginaţia o recepta şi o exprima (p. 394).

Era în 1993 (Negru pe negru), când poetul anunţa deja volumul Nimicitorul (2012) şi când orbirea înseamnă tocmai trecerea de la apofatic la catafatic, o trecere nu oricum, ci una imanentă negaţiei; negaţia în fond consistă afirmaţiei – nu poate fi negat decât ceea ce în prealabil a fost afirmat. O chestiune simplă de apriorism. Poetul însă face simultan o trimitere relevantă spre volumul de debut (Casa cu retori, 1980), piatra de întemeiere optzecistă, pe care se ridică întregul edificiu, şi avatarii unei relaţii consecvente care totuşi are un orizont metafizic negat chiar înainte de a fi căutat, dar care se descoperă tot în chip apofatic, aşa cum vom putea citi după mai mulţi ani chiar în volumul anunţat de poet. Aurel Pantea, cu discreţie, avertiza printr-un motto asupra primului său volum: „Există ceva pentru a denumi în înaltul/ acestei sumbre/ masculinităţi“ (tălmăcire după Herberto Helder). Este un semnal care nu trebuie trecut cu vederea, tot ca şi dedicarea volumului „Domnului Ion Pop pentru prelegerile câţiva ani audiate, din propriul său manual oral «Ars Poetarum»“, un fel de „Practică a literaturii“ a lui Raymond Jean, de pildă. Aceste lucruri deloc întâmplătoare nu pot fi scăpate din atenţie, tot aşa cum titlurile din sumarul volumului se aşază, la fel de discret, ele însele într-un suprapoem: …Pentru că sunt preţiosSimţuri în moină/ Înot prin epiderme subţiri/ Lentă îngropare a morţilor/ Ca o limbă/ Rana incurabilă/ Flori de măr sau fluturi/ Poem cu Omul-Decor/ O să revăd animale sfielnice/ Până când o lungă/ Înşiruire de şişuri etc., lucru care, coincidenţă sau nu, se întâmplă şi în volumul Persoana de după-amiază, din 1983, şi mai puţin în cele care vor urma, ale căror titluri stau parcă mai mult sub semnul unei picturi suprarealiste (Lagune; Un peisaj, iarnă, afară; Pivniţe; Valuri; Ogor în zori etc.).
După prima lectură a cărţii (Recviem pentru tăceri şi nimiciri), fie şi un cititor mai puţin avizat observă că Aurel Pantea îşi întemeiază originalitatea în consecvenţa cu care vede lumea şi o reproduce după propria percepţie conceptualizată, după o filosofie crispată, a angoaselor, a deziluziilor care nu ating tensiunea dezamăgirii sau a disperării. Totul este sumbru, dar nu atinge lugubrul, iar protestul poetului este transferat în natura atee a lucrurilor, în mineralul lor mereu împins la limita disoluţiei: „Carne uscată în bolţi abia concepute, ce personaj/ pitoresc pentru suburbia intimă a poemului, hai să/ începem naraţia…“ (p. 12), sau „Când va apare heraldul, fluturele cap de mort cu secetă/ şi inutilitate, senile vor fi contrastele, vor fugi esteţii/ în haite frumoase cu retorii, ce plăcere/ simţită în mod elegant pentru destrămarea unor asemenea/ existenţe…“ (p. 19; trimiterile se fac la volumul Recviem pentru tăceri şi nimiciri). Viaţa este dusă până în numele lucrurilor ei, la modurile nepersonale ale existenţei, adică la întemeiere şi deconstrucţie, iar acolo nicio flacără nu se mai aprinde din verb, ci doar un Hesperus „prezidează corporalitatea“ doar ca pe o aspiraţie a materiei spre identitate, spre individuaţie. Arta poetică se conturează la acest nivel: „A expune ruinele. A bara cu viaţa anterioară clipa de-acum/ rana cu sute de muguri. A riposta rădăcinilor ei încă fragile în/ sfârşit a fi întrutotul nepersonal vorbind despre aşa ceva, a-ţi/ găsi astfel un culoar ocrotit“ (p. 21). Rostirea poetică se face prin „secte lexicale“ şi sentimente până când se atinge sartrian metafora, ce nu se anunţă un scop în sine: „Puterea de a-mi aduce oasele/ până la capătul poemului/ să construiesc/ un zid/ pentru minotaur“ (p. 25). Se pare că poetul preferă absenţa din lumea comunicării şi se situează atent în lumea contemplaţiei profunde, cauzale, analitice deci. Dacă spaţiile opace, carnalul (inclusiv cărnuri ale himerelor; luciditate a cărnii; carnea fără spirit etc.), draperiile de sânge, levitaţia sunt obsesive în primul volum, multe vor reveni şi în volumele următoare consecvent în acelaşi registru grav al sensurilor. Şi tot în primul volum, poetul trece dincolo de mineral, fiindcă altfel universul reflectării ar fi fost incomplet, ajunge în spaţiile mitice (Orfeu, p. 62) şi numai întâmplător se intersectează cu elementul creştin (ridicarea lui Lazăr, p. 32). Cantonarea în om şi umanitate nu ca idei, ci ca sociologii sui-generis (Poem cu Omul-Decor, p. 39), duce la o restructurare gnostică a inventarului liric. Poetul nu găseşte doar nişte măşti ale cărnii, ci o ontologie a ei: Omul-Decor e genericul, genul am putea spune, iar Omul-Peisagiu şi chiar Omul-Ambianţă sunt specii ale acestui gen: „… el/ Omul-Decor, antropomorfizantul, poligamul însurat cu/ imagini/ din lumi pitoreşti,/ din inima lui solitară lasă să cadă/ verde covor, veninos de verde în ierburi, animale, valori,/ coasta lui pe toate le-nfăşoară…“ (p. 40) – vagă trimitere la Geneza biblică, am putea crede, dar confirmările vor veni abia peste ani, odată cu Nimicitorul (2012).
Între cele două repere ale poeziei lui Pantea, misterul, în epistemica lui originală, nu întrevede deconstrucţia edificiului şi continuă în aceeaşi notă de reflexivitate: „… într-o toamnă, o femeie cu priviri în care irecuperabilul/ are corp şi promite,/ trăieşte, însă, trăieşte,/ mizeria inteligenţei în mijlocul primăverilor/ persoanei noastre ascunse, printre izbucniri…“ (vol. Persoana de după-amiază, p. 73). Lumea poeziei lui Pantea se conturează parcă dincolo de spaţiotemporalitatea comună, într-o antropologie nefirească. Oamenii se conţin ca în basmul fantastic: „Să-l urmăreşti pe unul de afară. Îl prindem/ şi ne uităm în el./ Un hooooooool./ Şi intrăm acolo şi ne dăm seama că mulţi trăiesc în el/ şi sunt prizonieri…“ (p. 81). Poetul insistă în această idee soresciană (biblică în definitiv), exploatând-o în chip variat: „Negru aburind, dimineaţa,/ ca o arătură, lipit/ de tine, trup în trup, ai lăsat afară/ toate mefienţele, însuţi cu tine însuţi…“ (p. 84). Realul risipit în realităţi, disimulat când este vorba despre titluri (Ce zi stâlcită de sintaxă, Frica de trup etc.), se decantează, se defineşte determinat de definitoriu doar sub impulsiile existenţei, ale evidenţei, venind dinspre punctul cel mai dulce al cărnii (p. 106) şi traversând toate opacităţile lucrurilor. Pantea promovează ferecvent o gândire de tip heideggerian (das Nachdenken), în sensul de a veni în urma a ceva: „imaginea unei camere/ în care nu s-a intrat demult şi în care au lucrat/ intens lentorile“ (p. 115), sau „Se împlinesc ani, funingini/ pe vechi reprezentări, luceşte/ noiembrie al lucrurilor din tuful/ unde trupurile noastre n-au reuşit/ să dispară…“ (p. 170), deşi uneori, prin modul propriu de a fi când în opoziţie cu lucrurile, când în disjuncţie, când în intricaţie cu ele („o autentică dezlipire/ de un eu planturos crescut ca un polip/ în fiecare perete al casei“ – p. 115; „Eu vin după aceea ca un postulat/ al stărilor confuze…“ – p. 208; „balastul nocturn, perdeaua de humus din noi interpusă“ – 132), este pascalian, în sensul că omul este o fiinţă contradictorie: totul în raport cu neantul şi nimic în raport cu infinitul („praf, pustiu şi obiectivitate“ – p. 196; „… lumea ca trup, cu măruntaiele pline/ de verbe/ scânceşte printre substituţi igienici“ – p. 249). Jocul cu categoriile e o capcană, ca în cazul timpului – văzut în metafizica unor aporii lipsite de apofantica omogenităţii: „să nu fixezi timpul să nu te orbească/ balastul din expoziţii nocturne…“ (p. 132); „uneori/ învie în scene vivante/ timpul camuflat/ de figuri, muşchi, priviri, faţade…“ (p. 166). Limanul metafizic, nu în sensul de început sau sfârşit, ci ca orizont, ca deschidere, este amânat şi nu se poate atinge logic din motive de non sequitur. Devenirea este rareori „Exactitate la toate nivelele, de la sentimente/ la starea conştiinţei [găuri peste tot]/ spasmele/ sunt înregistrate. Ai grijă de suflet,/ s-au înmulţit ochii ce nu privesc, ochii/ ce devoră…“ – p. 222. Ochii ce devoră ameninţă frecvent Eul prin deconstrucţie: „Azi niciun prilej de groază, inşii/ se uită normal unii la alţii, fiecare verifică/ în viaţa altuia limitele unui lucru/ ce dispare lent şi/ pe toţi îi interesează…“ – p. 209, sau „gârbovit, un bătrân cu paşi printre vocale, bălţi subţiri într-un limbaj extenuat…“ – p. 131. De aici se atinge dimensiunea sociologică a reprezentării între cunoaşterea realităţii („pătrund în liniştea băltită lângă simţuri,/ mă umplu de realitate mai mult decât aş citi/ cartea morţilor într-o piramidă“ – p. 198) şi contestarea ei („… cum de i se permite/ unei asemenea stări să se facă om“ – p. 230, ori „ca un popor/ ce nu poate exista/ decât secretându-şi/ dictatorii“ – p. 223).
Citind cu atenţie poezia lui Aurel Pantea, ne reconfirmăm teza lui Paul Ricœur potrivit căreia, dacă este abolită prin ficţiune o referinţă de prim rang, se eliberează automat una de rang secund şi înţelegem de ce se recurge frecvent la ambiguitatea tăcerii, dacă nu chiar la ipoteza lui Searle şi la refugiul în metaforă (Oboseala îşi priveşte părinţii; anatomia unui mister; mama – o pruncie a gândirii etc.). Vorbim totuşi cu multă certitudine despre o metafizică a reprezentărilor în poezia lui Aurel Pantea fiindcă acceptăm că universalul există aici predilect in multiplicitatem şi prin genus naturale, nicidecum ante multitudinem, ca la V. Voiculescu, Costache Ioanid şi alţii. Acceptată în sens aristotelic, metafizica are în centrul atenţiei fiinţa ca atare în sens ontologic, iar poezia lui Aurel Pantea este o poezie a onticului, a fiinţei ca actualizare sau posibilitate şi mai puţin a fiinţei ca accident ori ca adevăr. Altfel nu ar fi verosimil nimic şi s-ar trece în lumea fantasticului. Poetul însă urcă treptele adevărului parcă în controversă cu Rudolf Steiner, deşi se cantonează irevocabil în propriul Eu ca referent. Şi totuşi, Aurel Pantea atinge Logosul descoperind începutul şi sfârşitul, existenţa şi transcendentul în chip obversiv, venind dinspre un dat abductiv şi compulsiv totodată. El refuză coerenţele egosintonice ale unei axiologii comode şi trece spre ceea ce nu este încă gândit (das Bedenkliste) doar din cutezanţa gândului, şi ea ca poezie inclusiv când e vorba de trăiri: „Mila era, pluti/ pe stradă şi se lăsă terciuită/ pe asfalt. Se scurse printr-o gură/ de canal şi noi revenirăm/ ţinându-ne de mâini, mângâindu-ne cu tandreţe […] Amândoi simţeam cum creşte, dinlăuntru,/ îngheţul“ (p. 191). Sau compulsiuni amânate, exprimate retoric: „Ce există deasupra şi ce/ există dedesubt,/ deasupra este strada cu inşi/ ce se ţin cât pot,/ dedesubt e râul negru/ al celor nereţinuţi/ de nicio memorie.“ (p. 206) – o geografie în care fiinţa nu îşi excede fiindcă nu reuşeşte să treacă din intra – spre trans – neavând încă toate determinările nici pentru o soluţie ezoterică, nici pentru un suport luminos, coerent în conexiuni. Desigur, limanul metafizic nu se întrezăreşte în efectivitate şi nici în ecstază fără a trece în orizontul comprehensiunii. Cu o fiinţare care constă doar în Eu şi non-Eu, poetul oscilează între res cogitans şi res extensa până şi atunci când admite decorativ detaliul numinos, fără ca acesta să conducă la o conexiune de tip special: „Demonul serii/ stăruie pentru mine lângă uşi mate“ (p. 377); „Doamne, ca într-o gură de câine stăm,/singurătăţile se uzează…“ (p. 305), sau „trup al anotimpurilor, mater/ a rădăcinilor, surdă ca o navă împlâclită/ în propriile-i mări. Oglinzile lor/ trebuie să focalizeze mântuitorul./ Până atunci scriu“ (p. 199). Mântuitorul are încă un sens profan, e o decompensare, şi nu o ecstază: „Doamne, e ziua în amiaza mare şi constat că nimic nu se/ transformă/ în interiorul acestui raport“ (p. 133). Non-Eul se defineşte abia mai târziu în natura lui sacră: „M-am dezbrăcat în faţa Domnului/ şi-am văzut că sunt mort“ (p. 302) – respectiv o ne-naştere, nu o moarte. Nici simpla reflecţie cu argument creştin nu este determinantă încă nici când sunt preluate expresii evanghelice („de o parte şi de alta, în case/ e scrâşnirea dinţilor timpului, acolo…“ – p. 197), nici când se preiau simboluri consacrate de aceeaşi religie creştină(„Într-o casă unsprezece foarte palpabili/ în timpul friguros al divinizaţiei/ şi Toma/ A pune mâna […] / înseamnă a trăi ceasul Tomii“ – p. 106). La Aurel Pantea avem mai degrabă o încercare a fiinţei de a ieşi din minorat, ca la Immanuel Kant (Sapere aude), dar cum nu are pe unde, se lasă copleşită în cercurile vicioase ale fiindului şi în cele din urmă îşi găseşte direcţia („găseşte-ţi direcţia, pentru Dumnezeu, găseşte-ţi direcţia“ – p. 268, sau „Se produc treceri, substanţa circulă/ prin mormane, părţi ale ei/ întârzie fascinate de partea din noi/ care se roagă…“ – p. 186). Rugăciunea poetului nu instituie nici căinţa şi nici smerenia („rugăciunea mea, ca un şiş împlântat în limbaj,/ atinge morfemele pure ale morţii“ – p. 377). Frica de moarte nu îmblânzeşte cutezanţa răzvrătită fiindcă rămâne încă reflexivă şi înfruntă mitul: „… cu frica de/ Domnul, lângă moarte, lângă moartea cuiva se întâlnesc/ spaime străvechi…“ – p. 393). În Nimicitorul (2012), poetul devine mult mai explicit, orizontul metafizic se conturează tranşant, chiar dacă tot ca o nimicire (nimic – cu sensul de întoarcere la începuturi, la nebuloasa preexistenţei, şi nu nimicire – în sens distructiv). O anumită anxietate epistemică îl duce pe poet la nevoia spovedaniei; hăituit de răzvrătirea întru sine, se vede învins de atâta contestare. „Nu mai ştiu, Doamne, de unde să încep, ce pot să-ţi spun,/ mesaje ştiute, păcate, n-am proiecte, Doamne, am păcate…“ (p. 421), recunoaşte poetul sau numai se constată în prizonierat într-o lume asfixiată de comunicare, de mesaje: bestia învingătoare. În cele din urmă, el însuşi se găseşte crescând prin vorbele lui în acelaşi hău: „Doamne, de vorbărie, îmi port trupul ca şi cum propria-mi/ groapă/ aş purta-o, în el, limbajul se întâlneşte cu sine şi înnebuneşte“ (p. 422). Dumnezeu însă i se ascunde, Dumnezeul din prima ipostază nu este nici măcar asertotic fiindcă este lăsat să stagneze în apofatic, în concept, în afara tridimensionalităţii lui factuale (omniprezenţă, omniscienţă, omnipotenţă). Dumnezeul poetului „e un/ Dumnezeu mai greu de îndurat, pentru că, uneori, pute,/ şi în plus are mulţi morţi pe conştiinţa Sa mare, şi nu toţi sunt/ împăcaţi,/ Dumnezeul meu îmi seamănă, poate fi urât şi agresiv, şi chiar/ este violent/ vorbind de el, eu îl fac asemenea mie, o fi fiind păcat,/ dar/ aşa îl simt mai aproape…“ (p. 426).
Şi, în cele din urmă, Dumnezeul dogmatic, al tuturor, sau Dumnezeul fiecăruia? Limanul este tocmai ieşirea din abstract, Dumnezeu-Fiul: „Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: «Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L»“ (Matei, 17.5). Nimicirea rămâne esenţială, ostensivă, şi în circumstanţele fiinţei categoriale, nu neapărat înfruntând ordinea transcendentală, poetul depăşeşte statutul sartrian al fiinţei ca domeniu fără codomeniu în dumnezeire, din moment ce în bună parte rămâne un homo religiosus: „Sunt sediul Tău precar,/ Mântuitorule, păcatul a construit în mine multe/ fortăreţe, în fiecare din acestea eu sunt soldat împotriva Ta,/ în fiecare voi muri luptând cu Tine, nu întreb,/ dar îmi pun problema nimicirii, ce se va întâmpla, Doamne,/ cu partea din mine, care Te iubeşte şi va cunoaşte nimicirea,/ şi totul mi-e foarte aproape…“ (p. 438). Aşadar, dinspre tremendum-ul rudolfian spre catafaticul patristic şi ecstaza metafizică, din nevoia decelării şi salvării imperisabilului în desăvârşire, ca în mozartianul Requiem aeternam.