a19

Quid secretum et mirabile

Alexander Baumgarten

          Există o anumită căldură particulară care traversează Antichităţile noastre, cea mai recentă carte a Ioanei Costa (Oradea: Editura Ratio et Revelatio, 2013). Această căldură aparţine unui om care îşi invită cititorul să îi arate ceva tainic şi frumos, ascuns şi nerostit în spatele unei ocazii accidentale. Gestul se repetă de mai multe zeci de ori în cartea compusă din recenzii la volume din domeniul filologiei clasice. Acest „ceva tainic şi frumos“ stă în spatele ocaziilor, deoarece cartea anunţă, discută, apreciază, expune, întreabă, gândeşte, glumeşte şi se bucură pe seama unor volume dedicate literaturii latine sau greceşti din ultimii ani. Ce este însă acest ceva tainic şi frumos, menit să uimească şi să atragă în spatele unui grup de recenzii, unindu-le într-o carte? Încerc să mă apropii în trei feluri pentru a rosti de-nerostitul acestei cărţi.
Mai întâi, este o tacită pledoarie pentru universalitate. Cred că este un exemplu foarte rar de volum care reuneşte discuţii de filologie clasică în cultura română fără să se limiteze la limba română. Fie că scrie despre volumul dedicat lui Seneca în 2007 de Giuseppe Scarpat, la Brescia, despre traducerea Mihaelei Paraschiv din Georges Dumézil din 2002, la Iaşi, sau despre exegeza triremelor greceşti de dinaintea războiului cu perşii, a lui R. T. Wallinga din 1993, de la Leiden, Ioana Costa spune fără să spună că există o ipostază posibilă, dar nevehiculată a culturii române: aceea de a putea fi notabilă fără a fi autoreflexivă, ci fiind pur şi simplu gazdă. Dacă „filologia este arta de a citi încet“, cum spune autoarea, cultura recenziei practicată în această carte atrage atenţia naturii de gazdă a recenzentului şi a limbii sale. A scrie despre ce spun „alţii“ înseamnă a le diminua alteritatea; iar aici gestul presupune o legitimitate: universalitatea surselor şi limbilor clasice. E ca şi cum ar spune tacit autoarea: nu studiem limbile clasice doar pentru că ne-ar da identitate, locală sau regională, sau pentru că sunt venerabile, sau pentru că ne clarifică gândirea, sau pentru că ne ritmează disciplina, ci pentru că ele pot satura o practică a universalităţii pentru care avem încă foarte puţin curaj.
Apoi, este permanent o meditaţie asupra sensului prezent. Dacă „Antichitatea ne este contemporană“, sensul sec al afirmaţiei, repetată în sinonimii multiple de-a lungul cărţii, ne face să medităm asupra unei asumpţii istorice în care uitarea, eliminarea treptată din programele de învăţământ şi universala omitere a identităţii între limbile clasice şi accesul la universal inundă tacit întreaga carte. Fie că Ioana Costa scrie despre muzeul de antichităţi deschis de fondatorul berii Carlsberg sau despre dicţionarele de mitologie greco-romană traduse în română în anii recenţi, textele sunt străbătute de tema interioară, îngrijorată, a destinului culturii care uită, pune deoparte, păstrează în presupusul ei neinvestigat originea sa clasică: „ce se va întâmpla cu noi, dacă vom uita, pentru că nu mai cultivăm ceea ce e de cultivat din propria noastră fiinţă culturală?“ par să ne spună texte reunite în această carte.
Apoi, este talentul narativ care însoţeşte meditaţiile asupra diferitelor ocurenţe ale studiilor clasice. Niciodată volumul nu spune nimic imperios despre nevoia acestor studii, niciodată el nu reclamă o identitate locală sau regională, niciodată nu simţim tonul celui care îşi reclamă domeniul „fără de care nu“. Dimpotrivă, fiecare carte care stă ca subiect al unei recenzii de aici este doar materialul disponibil pentru a fi convertit în gestul personal al autoarei, care indică un quid secretum et mirabile: când scrie despre studiile reunite în 2001 de Antonio Martina despre Seneca şi creştini, de pildă, Ioana Costa nu ne explică gradul măsurabil cu cât au progresat cercetările privind apocriful corespondenţei dintre Seneca şi Pavel, ci ia ca prilej această carte pentru a spune cât de frumoasă este istoria perplexităţilor exegezei creştine, care înţelegea şi vroia dovezi privind misterioasa apropiere între creştini şi mesajul stoicismului roman. O asemenea metodă, de regăsit de la un text la altul, este propriul autoarei. Îmi aduce aminte de un teolog din secolul al XIV-lea, Godescalp de Nepomuk, care face o splendidă teorie a frumosului: simţurile noastre pot vedea obiecte şi aprecia ulterior că sunt frumoase, dar mintea noastră vede frumosul chiar mai înainte de a vedea că lucrurile sunt. Teribilă prioritate a esteticii, chiar în faţa doctrinei transcendentaliilor, despre care încă sunt multe de spus. Şi putem începe să ne gândim la această teorie începând cu studiul atent al stilului admirabil al Ioanei Costa.