a6

Poeme de Mircea Măluţ

prefaţă

aşa ne-a fost dat nouă
să ne naştem între două căderi
aflaţi totdeauna în dosarele călăilor
victimele necesare echilibrului

visurile noastre
sunt insomniile gropii

umbra îngerului
şi confidenţii negaţiei suntem
de la o vreme numai asfinţituri

prezenţi la ora aceea
când se toarnă moartea în lucruri

o durere cu degetele-nfipte în ziua de mâine
                                                                                                călătorul (7,7)

cu asedii prelungi mă-ntâmpină viitorul
ştiu că demult marginile mă aşteaptă flămânde
şi fac obositoare şi complicate calcule
pentru fârâmitura de echilibru

liniştea mea
pribeaga imperiului plecată-n exil

pârâie obosite temeliile povestite
de cronicarii retraşi pe ascuns
pentru cel venit în numele treimii
e o tulbure vânătoare-n imperiu vă spun

cerul şi-a luat câmpiile-napoi
iau drumul în spate şi-apun
în durerea cu degetele-nfipte
în ziua de mâine

două praguri două răni
                                                       scribul (11, 53)

nu mai ninge cu mănăstiri prietene
nu mai ninge deloc
şi noi vom scrie rândul acesta
totdeauna rănit

două praguri două răni
şi e destul pentru a fi târziu

dacă mi-ai spune unde se completează
o naştere o dacă ai recunoaşte
că o rană se conjugă
la toate timpurile

cu un şanţ şi un val de pământ în braţe suntem gata
                                                                                          călătorul (9,21)

suntem ecoul acestei mici erori imperiale
şi se desfoliază frica în fâşii lungi
când se toarnă seara în azimi

nu mai măsuraţi morţii
când clipa îngenunchează-n înserarea aripii
nu ne mai putem împotrivi
semnului celui plecat

împrumutaţi-ne un clopot de drum
lăsăm descântecul despicat în ţărână
cu un şanţ şi un val de pământ
în braţe suntem gata

între două verticale de întuneric
                                                                 martorul (9,19)

oricum ai merge
tot pe-o margine te afli
între două verticale de întuneric

îţi zici un ecou frânt îşi aduce aminte
ce gândesc oare umbrele despre lucruri
într-o noapte ca asta ce se lasă
peste lume ca o groapă comună

îţi aşezi pedeapsa alături
ca pe un vechi şi bun vecin
lângă zestrea resturilor

stai într-o provincie tristă a imperiului
priveşti cum vine noaptea
ca o taină medievală
şi ştii că undeva ei
privesc în calendarele tale
ce n-au sărbători

restul din rest
                                           martorul (19, 1)

cu un gest umed ia el în mâini
restul din rest
cum să-ţi închipui o armă în afara stării
de veghe întreabă

ce să-i răspunzi aripii ăsteia
ce mărturiseşte fără ocol
că în zbor îi e frig

cine să cântărească seceta cumplită
a liniei drepte
cine să cântărească lacrima vărsată pe ascuns
de o rădăcină

ce poate visa un cuţit
într-o casă cu pereţii vătuiţi de spaimă

cu un gest umed ia el în mâini
restul din rest
dar lor le place să creadă că lumina
stă totdeauna în picioare
nu ştiu că urletul are braţele lungi

cum să priveşti
o sămânţă căzută pe gânduri