Pachet D. D. Roşca
Ovidiu Pecican
O primă retrospectivă a operei filosofice a lui D. D. Roşca a întreprins profesorul universitar Vasile Muscă, adunând în două volume ansamblul emblematic al contribuţiilor specializate ale gânditorului. Contribuţia editorului, dezvăluită în nota asupra ediţiei, se referă la coroborarea versiunilor foarte puţin diferite, de la o ediţie la alta, din Existenţa tragică, sinteza de căpătâi a fostului studios vienez şi parizian. Din păcate, intenţia mărturisită de a însoţi ediţia printr o postfaţă care să elucideze chestiunea diferenţelor textuale şi a naturii lor nu s a mai materializat. Totodată, notabil rămâne şi faptul că lucrarea din 1943, Puncte de sprijin, nicicând reeditată anterior, vede din nou lumina tiparului la peste şapte decenii de la încheierea ei.
Concepţia asupra dispunerii textelor merită şi ea semnalată, căci Vasile Muscă le ordonează, după câte se pot înţelege, nu neapărat cronologic, ci, aşa cum se poate observa clar în cel de al doilea volum al ediţiei, în ordinea importanţei, prima fiind sinteza deja amintită şi continuând cu volumele din 1943, Linii şi figuri şi, respectiv, Puncte de sprijin. Coincidenţa momentului tipăririi acestora din urmă în acelaşi an (marcând un eveniment unicat în biografia autorului: maxima publicistică, două cărţi în acelaşi an) sugerează că, în alte condiţii istorice, fără instaurarea dogmatismului ideologic după războiul mondial secund, D. D. Roşca ar fi fost mult mai prolific, articulând cu hărnicie un profil filosofic mai bogat ilustrat şi mai nuanţat. Se mai constată şi că, de fapt, volumele de eseuri menţionate sunt solidare în formă şi în fond, reprezentând aceeaşi etapă de creativitate auctorială, plural desfăşurată în direcţii diverse. Etalând o galerie de chipuri şi stabilind o serie de repere filosofice personale, culegerile respective pot fi înţelese ca elemente ale autodefinirii gânditorului în epoca afirmării nestingherite a talentului său reflexiv. Rod al colaborării cu unele dintre publicaţiile culturale ale vremii, textele acestea permit înţelegerea paşilor şi a direcţiilor urmate de D. D. Roşca după publicarea în 1934 a sintezei lui originale. Zece ani după acest moment major, autorul îşi fixa opţiunile pe o suprafaţă care includea atât valorizarea moştenirilor mai vechi (Minune greacă), cât şi ecouri ale unor tendinţe strict contemporane (Neotomism şi neotomişti). Între acestea, popasul la efigiile unor gânditori raţionalişti – Descartes, Pascal, Hegel – şi ale unor critici francezi importanţi (Taine şi Faguet) – indică neechivoc preferinţele filosofului român. Chiar dacă în Puncte de sprijin dezbaterea unor idei (utilitarismul, valorile veşnice, fundamentele ideii naţionale, idealul de viaţă etc.) prevalează, nu lipsesc de aici accentele polemice. Elaborarea unei exegeze care să îl aibă în vedere pe D. D. Roşca polemistul devine astfel posibilă abia de aici înainte, cu toate materialele majore pe masă; dar şi cu seria interviurilor, publicată în volum separat cu două decenii în urmă, şi care merita să facă obiectul unui volum terţ, ca unele ce nu sunt cu nimic mai puţin reprezentative filosofic decât scrierile din primele două volume ale colecţiei.
Este clar că după 1945 şi, mai abitir, după 1947, când regimul de emanaţie sovietică s a instalat pe deplin în România, în viaţa şi creaţia lui D. D. Roşca un anume context istoric radical modificat de intrarea sub ocupaţie sovietică, indiferent cum am numi o eufemistic, şi de instaurarea totalitarismului roşu în România a însemnat finalul unei cariere prea riscante pentru noile vremuri, anume aceea de filosof original. Noul context a creat un alt… D. D. Roşca. Universitarul care a trebuit să se conformeze cotiturii istorice conturate acum este reprezentat, în volumul secund, numai prin Însemnări despre Hegel (1967), eseuri desprinse din atelierul de traducător asiduu al celui care l a adus pe autorul Fenomenologiei spiritului printre români. Dar acest volum urmează, în ediţia Muscă, în virtutea înrudirii tematice, şi, de astă dată, cronologic, tezei doctorale de odinioară, Influenţa lui Hegel asupra lui Taine, teoretician al cunoaşterii şi al artei. Vasile Muscă a ales să reia aici versiunea românească a doctoratului sorbonard, şi nu textul original, în franceză. (Este drept, versiunea românească a fost, şi ea, în anii târzii ai vieţii doctorului sorbonard de odinioară, supervizată chiar de el. Într o ediţie critică însă, alăturarea originalului francez şi a transpunerii româneşti ulterioare ar fi permis restituirea bilingvismului şi a dimensiunii europene nemediate a filosofiei semnate de înzestratul săliştean.) Editorul menţionează deplasarea de accent şi urmele pe care le lasă în formula filosofică a lui D. D. Roşca: Însemnări despre Hegel „reflectă un alt moment din evoluţia lui D. D. Roşca, [unul – n. O. P.] de după întâlnirea cu filosofia marxistă, când, fără ca liniile mari ale exegezei hegeliene să sufere vreo deplasare importantă, ea se resimte în câteva din detaliile sale de influenţa noului climat ideologic în care se afla atunci cultura românească“ (II, p. 5). Poate că însă aceste deplasări contează mai puţin decât faptul – constatabil şi în legătură cu lecturile hegeliene ale lui C. Noica din Povestiri despre om – că în România posterioară primului stalinism, dar aflată tot în comunism, fie şi într un interludiu ceva mai relaxat ideologic, cu deschideri bine strunite către Occident, se producea, prin evenimentul traducerii masive a lui Hegel, o revenire oficial tolerată la frecventarea idealismului printr unul dintre marii lui reprezentanţi germani. Ar fi, desigur, de văzut cât anume din „amendările“ marxizante la adresa hegelianismului sunt în textele însemnărilor simple dovezi de conformism ori reprezintă întâmpinări datorate spiritului critic al exegetului şi traducătorului român. Iată un motiv în plus de a regreta abandonarea proiectului de a însoţi ediţia lui Vasile Muscă printr un comentariu comprehensiv şi, totodată, analitic explicativ.
Intitulându se modest Opere filosofice, culegerea de faţă nici nu ambiţionează la mai mult decât spune, nici prin cuprindere, nici la nivelul scrupulului editorial. Desigur, nu sunt de aşteptat numai ediţii exhaustive şi saturate de erudiţie, la urma urmei, din niciun autor. Cu adevărat importantă pare readucerea în actualitatea dezbaterilor a celor mai importante dintre contribuţiile filosofice ale lui D. D. Roşca. Se poate spune, aşadar, că, prin cele cinci volume aglutinate în cuprinsul celor două de opere, D. D. Roşca găseşte drum către cititorul român de astăzi într o ediţie la jumătatea drumului dintre corpusul academic, tratat cu ambiţii critice de mare rigoare, şi o ediţie de popularizare şi de mare accesibilitate. Faţă de penuria de texte semnate D. D. Roşca de pe piaţa noastră culturală actuală, bucuria reeditării autorului prevalează asupra rezervelor create de absenţa instrumentarului celui mai adecvat pentru descifrarea textuală cea mai adecvată.
Imaginea filosofului se rotunjeşte din acest ansamblu ca fiind a unui existenţialist bine temperat în expresie, scutit de patetismele explicite ale altor confraţi de opţiune, concis şi aparent accesibil prin recursul la un stil atic de mare forţă, raţionalist şi preocupat de idealismul obiectiv hegelian, ca şi de refutarea anumitor direcţii, precum – printre altele – pozitivismul. Confruntând filosofia lui Taine cu cea hegeliană şi pe ambele cu cea a lui A. Comte, gânditorul a dovedit încă din tinereţe o capacitate comparatistă redutabilă pe tărâmul filosofiei occidentale, demonstrând că originalitatea unei gândiri româneşti nu exclude dialogul critic cu curentele dominante ale gândirii moderne şi contemporane de percutanţă universală. Experienţa citirii corpusului – nu prea întins – dederoşcan nu poate fi înlocuită de lectura secvenţială şi nici de plonjeurile în adâncimile câte unui fragment izolat.
Din motive greu de înţeles, Vasile Muscă nu a inclus niciunul dintre preţioasele auxiliare prin care restituirea operei lui D. D. Roşca ar fi putut beneficia de o cunoaştere mai adecvată. Lipsesc notele de subsol ale editorului, indicii şi, cum am arătat deja, postfaţa promisă. Un tabel cronologic ar fi permis cititorului să reconstituie mai puţin aproximativ etapele vieţii şi pe cele ale creaţiei acestui filosof. O ediţie viitoare nu va putea evita acest necesar travaliu suplimentar.