GEORGE STATE: O SCHIMBARE DE SUFLU ÎN EXEGEZA CELANIANĂ

Dacă ar fi să răspund astăzi, după cinci decenii de la moartea sa, la întrebarea ce moştenire are Paul Celan la noi, nu aş putea nominaliza, din păcate, un poet român de anvergura lui – poate şi pentru că pe liricii băştinaşi nu-i prea interesează istoria, ei vizează mai curînd anistoricul, eternitatea – şi nu îmi vine în minte vreunul care să fi intrat în dialog cu dînsul. Sigur, există poeţi care „au luat ceva de la el“ – adică au citat, în versurile lor, versuri de Celan: de exemplu, Mircea Ivănescu, un poeta doctus, ori Dan Sociu. Însă aceste împrumuturi, cumva exterioare, rămîn simple reminiscenţe livreşti. Un caz mai special (fiindcă mai experimental) este cel al lui Emilian Galaicu-Păun, care explorează şi exploatează figura lui Celan. Dar probabil că nici nu e nevoie de asta, căci am ajuns, hic et nunc, în situaţia optzecistă imaginată de Mircea Cărtărescu: „pînă şi tractoriştii îl ştiu pe de rost pe Paul Celan“… În cultura română, aşadar, moştenirea celaniană – destul de bogată, de altfel – este cea a comentariului; cîteva nume: Petre Solomon (Paul Celan. Dimensiunea românească, Bucureşti: Kriterion, 1987), George Guţu (Die Lyrik Paul Celans und der geistige Raum Rumäniens, Bucureşti: Tipografia Universităţii din Bucureşti, 1990), Bianca Bican, cadru universitar la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj, autoarea unei teze doctorale intitulate Die Rezeption Paul Celans in Rumänien (Köln/Weimar/Wien: Böhlau Verlag, 2005), Laura Cheie, de la Universitatea de Vest din Timişoara, şi Gabriel H. Decuble, germanist la Universitatea din Bucureşti, cu articole şi intervenţii celanologice pertinente, precum şi (la urmă, dar nu cel din urmă, dimpotrivă) profesorul Andrei Corbea de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.

În anul centenarului naşterii lui Celan, polihistorul ieşean a publicat trei cărţi importante: ediţia comentată Immanuel Weißglas, Gottes Mühlen in Berlin (Aachen: Rimbaud Verlag, 2020) – nu voi insista asupra acestei restituiri, întrucît a beneficiat deja în presa autohtonă de o întîmpinare competentă: Alexandra Pătrău, „«Şi morile Domnului macină încet…»“, Observator cultural, nr. 1026, 13-19 august 2020 –, traducerea revizuită a prozei antume celaniene, Meridianul şi alte proze (Iaşi: Polirom, 2020) – la fel, cei interesaţi pot citi cu folos recenzia lui Ion Pop, „La «meridianul» Celan“, Apostrof, nr. 8 (363), 2020 – şi „nu vrea/ cicatrice“. Studii despre Paul Celan la împlinirea a 100 de ani de la naşterea poetului (Iaşi: Polirom, 2020), volum ce duce mai departe cercetările reunite în Paul Celan şi „meridianul“ său. Repere vechi şi noi pe un atlas central-european (Iaşi: Polirom, 1998), dar mai ales, lărgindu-le şi aprofundîndu-le, pe cele din Paul Celans „unbequemes Zuhause“. Sein erstes Jahrzehnt in Paris (Aachen: Rimbaud Verlag, 2017). Esenţializate în cel mai înalt grad, studiile recente ale lui Corbea ne arată cum anume – după şi-n toiul unei suprainflaţii (cvasi)interpretative la nivel global, care de cele mai multe ori şi-n cel mai bun caz sistematizează, repetînd pe diferite tonuri, lucruri afirmate de cîteva, puţine voci – se mai poate spune astăzi ceva cu adevărat relevant (i.e. original şi inovator) despre Celan.

Noua culegere se deschide cu versiunea adusă la zi a unui eseu din 2001, o analiză clară a primatului hermeneutic al mesajului venit dinspre autor (Flaschenpost) în raport cu sensurile descoperite, inventate de cititorul neavertizat şi neavizat. Este vorba, mai precis, despre întrebarea dacă opera celaniană poate fi citită – şi cu ce preţ – făcînd abstracţie de biografia sa şi de contextul istoric de care este intim legată. Desigur (şi chiar inevitabil), poezia lui Celan a fost şi continuă să fie receptată aşa, deoarece „contextul istoric“ e socotit adesea numai un decor contingent deasupra căruia se înalţă, atemporal, poemul, ignorîndu-se – metodic, principial – tot ceea ce se află în afara textului, prin urmare şi un bagaj informaţional care vine dinspre autor şi apropiaţii lui. Pe scurt, semnificaţiile investite şi încifrate de poet. Este cazul hermeneuticii filozofice a lui Hans-Georg Gadamer, pentru care sensul e anterior operei şi se dezvăluie, se actualizează acolo. Cum s-a şi remarcat (J. M. Coetzee), această orbire voluntară nu duce prea departe: pînă nu o cunoşti (şi nu admiţi că ar putea fi o cheie în decriptarea unui poem celanian), nu poţi şti dacă o anumită informaţie extrinsecă are sau nu o însemnătate secundară. Mai îndreptăţită, argumentează convingător exegetul român, ar fi privilegierea datelor istorico-biografice şi aducerea Evenimentului şi a evenimentelor în interpretare, aşa cum a procedat hermeneutica filologică, iniţiată la începutul anilor ’70 de Peter Szondi, în două texte fundamentale, şi continuată după două decenii de Jean Bollack. „Dată“ şi „eveniment“ nu într-un sens metaforic: Celan însuşi susţinea (în principalul său text poetologic, discursul Meridianul) că în fiecare poem rămîne consemnat propriul 20 ianuarie şi că noutatea poeziei actuale constă în încercarea de a păstra memoria unor asemenea date. Acest studiu despre turnura „biografică“ în cercetarea celaniană este rezumat de un titlu cum nu se poate mai potrivit: „Marfă de contrabandă“.

După ce a fost trasat cadrul conceptual, investigaţiile se vor derula însoţind în linii mari cronologia. „Diaspora literară cernăuţeană de limbă germană la ora 0“ adaugă noi elemente reconstituirii documentare a debutului în spaţiul cultural de limbă germană al lui Celan, care s-a datorat, în bună parte, strădaniilor epistolare ale lui Alfred Margul-Sperber. În scrisorile către Otto Basil, editorul revistei vieneze Plan (unde au şi apărut, în februarie 1948, şaptesprezece poeme ale celui pe care Sperber l-a numit „poetul peisajului nostru occidental-oriental pe care l-am aşteptat o jumătate de viaţă şi care răsplăteşte din plin credinţa mea în apariţia lui“), acesta pleda – trimiţîndu-i lui Basil, în octombrie 1947, un pachet cu 106 poeme ale tînărului originar din Bucovina – pentru publicarea lor în volum: „cea mai importantă carte germană de poezie a ultimelor decenii, singurul pandant liric al operei lui Kafka“ (p. 37). Tot în contextul „lansării“ lui Celan în literatura germană, Corbea prezintă şi corespondenţa cu Ernst Schönweise, editor al revistei Das Silberboot de la Salzburg, dar care, în pofida stăruinţelor lui Sperber, nu se va concretiza în tipărirea protejatului său; epistolarul este completat cu două scrisori către Schönweise (din iunie şi iulie 1947), descoperite în Arhiva Literaturii Austriece de la Viena şi reproduse în traducere românească (p. 40-43). Nu în ultimul rînd pentru că cele douăsprezece studii care alcătuiesc „nu vrea/ cicatrice“ îşi propun să ofere, caleidoscopic, un profil psihologic şi etic al lui Celan, ar mai fi de reţinut aici paginile dedicate relaţiei dintre foştii colegi de liceu, camarazi lirici şi rivali Paul
Antschel şi Immanuel Weissglass. Deportarea în Transnistria, în iunie 1942, unde Leo şi Fritzi Antschel au fost asasinaţi (fiul lor fusese mobilizat, cu un an înainte, lîngă Buzău, în detaşamentele de muncă obligatorie pentru bărbaţii evrei), în timp ce familia Weissglass, părinţii şi cei doi băieţi, au supravieţuit, experienţa „strămutării“ a fost cezura care i-a separat – înstrăinîndu-i în cele din urmă – pe cei doi tineri poeţi. Întoarcerea-acasă a fraţilor Weissglass împreună cu părinţii lor a constituit o motivaţie suplimentară ca Paul Celan să-şi reproşeze că nu i-a însoţit şi protejat pe ai săi, deşi ulterior, probabil şi ca mecanism de apărare, îi va scrie destul de cinic unui amic comun, Gustav Chomed – şi nu e singura judecată nedreaptă despre Weissglass (vezi p. 62) –, că acestuia şi „alor săi“ nu li s-ar fi întîmplat „mare lucru“ în Transnistria (p. 64). Refugiaţi după război la Bucureşti, cei doi încă prieteni au avut strategii diferite: Weissglass, care viza la rîndul său o carieră literară „externă“, intenţiona să fie recunoscut în străinătate drept un scriitor consacrat: astfel, în 1947 a reuşit să publice la Editura Cartea Românească placheta Karie­ra am Bug (la sfîrşitul aceluiaşi an era programată şi Gottes Mühlen in Berlin, care însă a apărut abia în 2020, în ediţia critică menţionată mai sus a filologului din Iaşi, la Aachen). Celan, mai mobil, dar şi mai abil, nu pare să fi depus în ţară eforturi de afirmare ca poet de limbă germană, ci a circulat în medii intelectuale mai diverse şi mai vizibile. O dovadă ar fi publicarea în mai 1947, pe prima pagină a săptămînalului Contemporanul, a poemului „Tangoul morţii“ (o primă variantă românească semnată de Petre Solomon a mai tîrziu celebrei „Todesfuge“), de care se leagă şi gestul lui Weissglass de a-şi elimina din volumul pregătit pentru tipar (şi care „deodată nu mai este“, cum a sintetizat Sperber situaţia) un poem: datat 1944 în versiunea tipărită într-un tîrziu, în 1970, în Neue Literatur, „Er“ se aseamănă, nu doar ca atmosferă, cu „Fuga morţii“. Controversei privind „împrumuturile“, izbucnită după moartea lui Celan, i-a răspuns, într-o scrisoare din mai 1975 adresată germanistului Gerhart Baumann, însuşi autorul lui „Er“: „Despre vreo exclusivitate a mea nici nu poate fi vorba“ (p. 65). În fine, potrivit amintirilor unei iubite cernăuţene, Edith Horowitz (după căsătorie Silbermann), ajunsă şi ea atunci la Bucureşti, o altă nestatornicie s-ar fi petrecut în decembrie 1947: cînd Celan a părăsit definitiv România, Weissglass, „cu rucsacul împachetat“, îl aştepta, „dar Paul a găsit o cale de a trece ilegal graniţa fără el, cale pe care a utilizat-o; fără companie evadarea era mai uşoară“ (p. 60).

Completînd două cercetări mai vechi antologate în Paul Celan şi „meridianul“ său din 1998 – „Celan «înainte de Celan»“ şi „Paul Celan şi limba română. Un bilanţ“ –, articolul „«Trei poeme» de Paul Celan“ valorifică o apariţie de interes cel puţin documentar: pe lîngă cele şaisprezece poezii şi poeme în proză scrise în limba română în perioada petrecută la Bucureşti între 1945 şi 1947, în arhiva lui Petre Solomon, amic devotat al poetului „nostru“, s-au păstrat şi trei versiuni româneşti inedite ale unor poezii celaniene cunoscute în varianta lor germană. Grupate sub titlul comun Trei poeme de PAUL CELAN: Ospăţul, Taina ferigelor, Singura lumină, ele au fost reproduse de curînd (inclusiv ca facsimile) în Paul Celan, Opera poetică (II), Iaşi: Polirom, 2019, p. 500-505. Dincolo de refacerea meticuloasă a prezumtivului traseu pe care l-au străbătut aceste texte, sînt de menţionat cîteva observaţii legitime din finalul expunerii: că lirica celaniană propriu-zis românească pusă în circulaţie treptat, după moartea lui Celan, de Solomon, „Tangoul morţii“ apărut în 1947 în Contemporanul şi cele trei (auto)traduceri descoperite recent sînt unitare deopotrivă în literă şi în spirit (p. 75); că reţeaua şi reţeta sa imagistico-metaforică urmează linia Rainer Maria Rilke (neoromantism) – Georg Trakl (expresionism), iar nu pe cea a suprarealismului la care se încăpăţînează să-l anexeze unii comentatori (p. 78); că ar merita mai degrabă iniţiată o dezbatere despre afinitatea tînărului Celan cu poezia franceză a lui Benjamin Fondane şi Ilarie Voronca, precum şi cu aceea a foştilor colaboratori ai revistei moderniste Albatros, cu care – spre deosebire de cercurile suprarealiste bucureştene de la sfîrşitul anilor ’40 – a avut contact (p. 79).

Apelînd atît la o serie de documente care fie nu au fost consultate deloc, fie nu au fost valorificate la întregul lor potenţial explicativ, cît şi la mărturii orale, înregistrate de autor în 1999, ale unor apropiaţi ai poetului din anii parizieni (Yves Bonnefoy, Isac Chiva, Guy Flandre şi Serge Moscovici), studiul „Cum a devenit «apatridul» Paul Antschel cetăţean al Republicii Franceze“ reconstituie minuţios tribulaţiile lui Celan (şi ale cererii sale de naturalizare, depuse la începutul lui ianuarie 1951 la comisariatul de poliţie de la Sorbona) pînă la obţinerea naţionalităţii franceze. Procesul birocratic a fost lent şi apăsător pentru solicitant. Cu toate că petentul a trecut sub tăcere, spre a nu-şi compromite dosarul, ocupaţiile bucureştene (traducător de limba rusă pentru organul comunist Scânteia şi pentru revista Asociaţiei de Prietenie Româno-Sovietice Veac Nou, încadrarea la Editura Cartea Rusă, ce deţinea un rol-cheie în sistemul de propagandă al Partidului Comunist Român, recenzent de presă sovietică), iar după doi ani şi-a actualizat informaţiile legate de schimbările survenite între timp (căsătorie, familia soţiei, adrese, studii, venituri), se pare că rezoluţia oficială favorabilă, primită în iunie 1955, a fost influenţată de intervenţia profesorului René Dujarric de la Rivière, bacteriolog de seamă şi director adjunct al Institutului Pasteur, tatăl unei bune prietene a soţiei sale. Totuşi, stă scris într-o notă internă a Subdirecţiei naturalizărilor, „n-a părut posibilă francizarea patronimului în Celan, pseudonimul său literar“ (p. 100). Chestiunea obţinerii cetăţeniei franceze a fost deosebit de importantă pentru poet: după cum evidenţia Corbea-Hoisie în Paul Celans „unbequemes Zuhause“, existenţa „burgheză“ de la Paris, pentru consolidarea căreia s-a zbătut din clipa în care a ajuns acolo, a oferit o rezolvare tensiunii dintre dorinţa sa de a fi acceptat şi recunoscut ca scriitor german şi cea de a rămîne credincios unei evreităţi avînd ca semn distinctiv suferinţa pricinuită şi chiar accentuată de limba „ucigaşă“.

• Celan

Eseul „Rîsul poeţilor“ porneşte, pe urmele lui Helmut Böttiger, de la un episod puţin luat în seamă, un scurt interviu radiofonic din iunie 1954 care-i prefaţa recitarea unor poeme, şi ne conduce mai departe în subteranele vieţii psihice a lui Celan. Supunîndu-se de bunăvoie canonului postromantic al unui vizionarism incantatoriu, cel proaspăt pătruns în literele vest-germane, care-i venera din adolescenţă pe Rilke şi Trakl, iar la acea vreme avea deja lecturi simpatetice din scrierile lui Martin Heidegger, se străduia – cel puţin în deceniul cinci – să întruchipeze pe deplin imaginea unui poeta vates, spre o mai comodă asimilare într-un mediu cultural încă tributar vechiului cult al sacerdotului care, prin Cuvînt, îşi iniţiază semenii, tîlcuindu-le semnele, în arcanele ultime ale Fiinţei. Această „în-rolare“ (inclusiv în spaţiul public) a stîrnit, fireşte, şi reacţii sarcastice: Günter Grass, de pildă, descria ca „penibilă“ prima lor întîlnire, căci poetul lui Mohn und Gedächtnis (1952) părea că „oficiază o slujbă chiar şi atunci cînd se spăla pe mîini“ (p. 315, n. 11). Iar Gershom Schocken, într-o scrisoare din ianuarie 1970, îi reproşa că ar fi intrat în literatura germană „wie ein Halb-Verdeckter“ (semicamuflat), adaptîndu-se tiparului ei hölderlinian vetust (p. 106). În emisiunea radio pomenită, înainte de a citi „Tovarăşul de drum“ (poem bîntuit de uciderea mamei), autorul a invocat basmul lui Andersen care i-a inspirat titlul, completînd: „Poemul pleacă de aici şi îşi urmează propriile drumuri“ (p. 102). Cînd gazda a adăugat că prin lumea „de basm“ se străvede Realul, platoşa solemnităţii orfice s-a fisurat: Celan a-nceput să chicotească. Judicios, Corbea explică resorturile acestei izbucniri:

constrîngerea unui model liric dominant la care adera voluntar, cu alte cuvinte nu doar pentru că îi cunoştea efectul legitimant în cîmpul literar germanofon unde se voia „recunoscut“ ca poet, ci pentru că se ‘formase’ prin el ca intelectual şi poet, echivala, iată, cu neputinţa de a vorbi în totală libertate despre sursele imediate, în realitatea teribilă trăită de el însuşi, a propriului său „lirism“! De unde acel rîs nervos, probabil cîtuşi de puţin eliberator. (p. 102-103)

Aşa cum au subliniat exegeţi reputaţi ca Jean Bollack, în multe dintre textele scrise în anii ’60 – înscenînd o luptă cu sine însuşi, observîndu-şi abandonurile şi făcîndu-şi autocritica – Celan a sublimat prototipul poetului inspirat, într-o confruntare dialogică permanentă dintre un Eu istoric (Ich) şi un Tu poetic (Du), în care însă, nu o dată, fără să mai răzbată pînă la cititor, poemul se-ntîmpla exclusiv în capul lui.

Revenind, pluralul din titlul textului o are în vedere şi pe Ingeborg Bachmann. Nu voi lua în discuţie epistolarul publicat în 2008 (versiunea românească: Ingeborg Bachmann – Paul Celan, Timp al inimii. Corespondenţă, ed. Bertrand Badiou, Hans Höller, Andrea Stoll şi Barbara Wiedemann, trad. Iulia Dondorici, Bucureşti: Art, 2010) şi nici „corespondenţele poetice“ (aluzii, citate şi referinţe reciproce în scrierile lor), ci voi menţiona numai că şi Bachmann, după „miracolul celor şase săptămîni vieneze petrecute împreună în 1948“ (p. 108), şi-a descoperit rolul: „cel al literatei de succes, admirată şi invidiată, cu o tumultoasă prezenţă mondenă“ (p. 110). Ca antidot pentru impasul de după despărţire, evaluat de ea, retrospectiv, drept „distrugător“, şi asimetria instalată între foştii iubiţi – „din motive necunoscute şi demonice ne furăm aerul unul altuia“, îi va spune dînsa lui Hans Weigel (p. 111) –, partitura celei rănite emoţional şi moral va da glas, remarcă biografa Ina Hartwig, unei feminităţi aflate la antipodul tipului „gospodinei germane“ şi care se distingea (în carieră, dar şi în viaţa sentimentală) printr-o autonomie cîştigată cu greu şi de aceea „iritantă“ pentru mulţi contemporani. În 1964, după ruptura de Max Frisch şi cataclismul sufletesc ce i-a urmat, Bachmann l-a cunoscut pe Adolf Opel (jurnalist austriac ale cărui amintiri despre călătoriile lor la Praga, în Grecia şi în Egipt, apărute în 1996, au fost respinse de critica „oficială“ din raţiuni pudibode); acestuia îi va mărturisi despre o clipă decisivă cînd, în pustiu, odată cu „triumful mut al sexului asupra vechilor ipocrizii ale vorbelor“, cînd „morala perimată este înghiţită de un şuvoi de sinceritate“, se aude „hohotul de rîs în noapte“ (p. 114).

Din sîrguincioasa activitate erotică a lui Celan, tot mai amplu documentată în ultimul timp, articolul „Femei“ alege două contribuţii diferite între ele: prima este a prietenei cernăuţene Edith Horowitz-Silbermann, ce reuneşte (postum) nu doar amintirile despre el şi corespondenţa purtată după emigrarea soţilor Silbermann, în 1963, în Germania, ci şi 22 de poeme manuscrise dăruite de tînărul Paul Antschel şi păstrate cu sfinţenie „peste ani şi spaţii“ (p. 119); cealaltă carte a fost scrisă de Brigitta Eisenreich, care, aflînd că Arhiva Celan de la Marbach conţine şi o mapă cu scrisorile şi poeziile ei de atunci, s-a decis să rememoreze lunga lor relaţie secretă de dragoste (s-au cunoscut în 1952 şi s-au despărţit la începutul lui 1963, după prima lui internare într-o clinică psihiatrică). Diferenţa dintre cele două (scrieri şi persoane) este surprinsă cu acuitate: dacă

Edith Silbermann a luptat decenii întregi pentru recunoaşterea ‘feliei’ ce‑i revenea din destinul uman şi poetic al lui Paul Celan […], devotamentul dezinteresat al Brigittei Eisenreich (care ulterior, căsătorită, şi‑a construit viaţa şi cariera departe de Celan) a continuat […] pînă la a include în propria‑i carte notiţele pline de amărăciune şi desperare ale Gisèlei [Celan-Lestrange] din perioada cînd aflase de relaţia dintre cei doi. (p. 124)

Studiul „«es/ harzt, will nicht/ vernarben»“ discută prezenţa lui Heinrich Heine în opera celaniană. Cercetător şi traducător al unor scrieri importante de Theodor W. Adorno, profesorul ieşean îşi începe investigaţia pomenind replica poetului – „simplificatoare în iritarea ei“: „domnul prof. Adorno, […] despre care am crezut că era evreu“ (p. 126) – de după lectura eseului „Die Wunde Heine“ din 1956, reacţie ce l-a aşezat pe filozof printre detractorii „bunului Heine“ (cum l-a numit într-o scrisoare din septembrie 1962 către Sperber), cu care Celan se identifica tot mai mult în perioada dintre 1959, cînd şi-a procurat Noten zur Literatur de Adorno, unde figurează textul despre „rana Heine“, şi intervalul 1961-1962, cînd a elaborat poemul „Eine Gauner- und Ganovenweise“, cu mottoul heinian ştiut. Dintre afirmaţiile lui Adorno, se poate bănui că una l-a agasat îndeosebi pe poet: „Doar cel căruia limbajul îi este de fapt străin îl mînuieşte ca pe un instrument“, deoarece o va fi privit ca pe aceea a lui Günter Blöcker, dintr-o recenzie la Sprachgitter (1959), de care a făcut mult caz: „Celan dispune de o mai mare libertate în raport cu limba germană decît cei mai mulţi dintre colegii săi poeţi. Faptul ţine probabil de originea sa“ (p. 130). Nu voi insista asupra chestiunii că „Blöcker […] susţinea de fapt contrariul a ceea ce declara Adorno“ (p. 131). Alegaţiile celor doi l-au făcut pe Celan să se reîntoarcă la Karl Kraus (despre care, într-o scrisoare din ianuarie 1965 către soţia sa, a formulat următorul verdict: „un homme douteux, une œuvre douteuse“), autorul unui pamflet îndreptat împotriva lui Heine, în care acest evreu recent convertit la catolicism scria că poetul lui Buch der Lieder – iar insinuarea antisemită era cît se poate de transparentă în epocă – „îşi însuşise o expresie poetică (şi în ultimă instanţă o limbă) străină lui şi «naturii» sale, mai curînd dedată «comerţului»“ (p. 130). Dincolo însă de asemenea poziţionări severe, exemplul lui Heine accentua problema „atît de dureroasă a asimilării evreului în cultura germană, legată de concesii şi dependenţe de tot felul“ (p. 134). În rezumat, gîndindu-l pe Heine „consecvent pînă la capăt“, cum a notat Corbea parafrazînd o interogaţie din Meridianul referitoare la Mallarmé, „rana Celan“, una care nu vrea cicatrizare, dă în vileag, asumîndu-şi „stigmatul evreiesc al marginalităţii“ (p. 135), că doar acel Mau­scheln de jidov – în contrast cu limba necorcită impusă „kontemporan şi legal“, sub ameninţarea spînzurătorilor, de un Deasupra –, numai un cîntec de potlogari şi pungaşi („gesungen von Pawel Lwowitsch Tselan, Russkij poët in partibus nemets­kich infidelium“), care şi el, asemenea unui copac, „stă-mpotrivă la/ ciumă“, contracuvîntul, cu alte cuvinte, opunîndu-se tradiţionalului „cuvînt-zurzur, cuvînt-satîr“ şi abhorînd astfel lirismul, „vorbeşte-adevăr“.

„Bivolii «româneşti» ai lui Celan“ constituie o analiză magistrală a multiplelor surse din care se încheagă un text enigmatic, „Coagula“, inclus (împreună cu pandantul „Solve“) în volumul Atemwende din 1967. Ca multe dintre creaţiile sale, e un poem derutant, căci greu de interpretat univoc: peste haloul sacru al compusului „das Hörner­licht“ („lumina de coarne“) – „puterea simbolică a Cornului davidic al Mîntuirii din Biblie şi totodată a Cornului abundenţei Amaltheei din mitologia greacă“ (p. 139) – se strecoară aluziile profane: Rosa (alchemica) ascunde numele Mariei, Maica Domnului, cea care – precum violata slujnică Rosa dintr-o povestire kafkiană – „ar putea vesti […] speranţa venirii unui Fiu menit a salva lumea“ (ibid.), însă, în egală măsură, îl dezvăluie pe cel al Rosei Luxemburg, întrucît „rumänische Büffel“ se referă la o întîmplare zărită de la fereastra celulei şi povestită de conducătoarea spartachiştilor într-o epistolă trimisă din închisoare Sophiei Liebknecht în decembrie 1917, despre nişte bivoli aduşi din România ca trofee de război şi biciuiţi fără milă de gardieni: „Bietul meu bivol, bietul şi iubitul meu frate, ne aflăm amîndoi aici, nevolnici şi bicisnici, laolaltă în durere, neputinţă, dorinţă de libertate“ (p. 140). Tot acest conglomerat a fost descris laconic de Celan într-o scrisoare din noiembrie 1967 adresată lui Solomon: „les bisons roumains aperçus par Rosa Luxembourg à travers les barreaux de sa prison convergent avec les trois mots du Médecin de campagne de Kafka – et avec ce nom: Rosa. Je coagule, j’essaie de faire coaguler“ (p. 138). Lectura genetică întreprinsă de Corbea, specialist în problematica bucovineană, adaugă travaliului filologic asupra textelor celaniene o ignorată „reminiscenţă cernăuţeană“. Primele schiţe „alchimice“ s-au coagulat în 1962 în jurul unei proiectate elegii valesiene/pariziene (în dialog cu cele duineze ale lui Rilke), iar acolo apare un nume propriu, Fallik:

David Fallik […] candidatul evreu la bacalaureatul din anul 1926 care a condus la revolta de la Cernăuţi împotriva arbitrariului comisiei de examinare […] ce i-a respins programatic pe candidaţii neromâni […] în prima zi a procesului deschis de autorităţi împotriva acestuia, […] a fost împuşcat şi ucis de un legionar, acesta fiind achitat mai tîrziu, în ciuda asasinatului dovedit, căci petrecut în public […]. Evreii tineri din Cernăuţi au văzut însă în David Fallik nu doar victima, ci şi simbolul unei rezistenţe îndreptăţite […]. Invocarea numelui lui David Fallik devine astfel pentru Celan o întoarcere ‘meridianică’ înspre rădăcini. (p. 144-147)

Deşi e un simptom al „fixării carpatice“ evocate epistolar în acei ani, figura lui Fallik nu a supravieţuit în versiunea publicată a poemului, ci numai, în chip de anamneză, imaginea comunistei născute în Polonia, a cărei rană („Rana ta,/ Rosa, şi ea“), resimţită ca una proprie, este „rana deschisă a confruntării cu o ‘cultură’ (germană) a intoleranţei, ce n-a suportat alteritatea verticalităţii şi a sfîrşit prin a o înlătura cu nesfîrşită cruzime“ (p. 148).

Articolul „Semnele şi vocile cărţilor“ se apleacă asupra „urmelor“ româneşti din biblioteca lui Paul Celan. Însumînd peste 6.000 de titluri, „de la filozofie la botanică şi de la teorie lingvistică la poezie franceză, germană sau engleză“ (p. 157), aceasta a intrat dintru început în atenţia exegeţilor, deoarece sublinierile şi însemnările marginale au oferit soluţii atît pentru interpretarea textelor, cît şi pentru stabilirea genezei lor. Cele numai 41 de titluri grupate în categoria „literatură română“ sînt un indiciu „pentru precaritatea crescîndă la care, după emigrarea «ilegală» la Viena şi apoi la Paris, s-a redus contactul lui Celan cu cultura română şi lumea românească în general“ (p. 159). Cu acribie, Corbea expune şi explică traseul prezenţelor româneşti – reale (întîlniri şi corespondenţă) sau doar scripturale (dedicaţii ale unor autori pe propriile lor cărţi) – în viaţa poetului, afirmînd, după examinarea marcajelor textuale, că trei dintre acestea „conţin dovada că poetul nu a renunţat la ideea mai veche de a traduce în germană poezie românească“ (p. 173): 7 poeme de Leonid Dimov, apărut în 1968, „nu l-a lăsat cîtuşi de puţin indiferent“, iar „placheta Oul şi sfera (1967) de Nichita Stănescu a confirmat efectul stimulativ […] rezultat de pe urma lecturii mai tinerilor poeţi români“, acolo existînd schiţele unor „prime echivalente germane ale unor cuvinte şi versuri“ (p. 174). „Mult mai departe a mers intenţia lui Celan de a traduce poezie românească în cazul volumului Disciplina harfei al vechii sale prietene Nina Cassian“ (ibid.), care i l-a oferit personal în septembrie 1965, în timpul primei sale vizite la Paris, şi din care a transpus, într-o versiune cvasidefinitivă, patru poeme. Concluzia se impune de la sine: „Nu ne mai rămîne decît dezideratul ca o viitoare ediţie a volumelor de traduceri celaniene să preia între puţinele sale tălmăciri din limba română şi pe cele patru din lirica Ninei Cassian“ (p. 176).

Capitolul intitulat „Benjamin, Adorno, Heidegger“ adună laolaltă ceea ce indică subtitlul: conspecte pentru un Forschungsbericht. Prima secţiune, mai amplă, este consacrată afinităţii – concept ce „ar corespunde cel mai adecvat cadrului tipologic în care o comparaţie […] ar putea fi întreprinsă“ (p. 180) – dintre Paul Celan şi Walter Benjamin. Fără a intra în detaliile acestei prezentări erudite (în siajul rezultatelor la care au ajuns cercetători importanţi cum sînt Christine Ivanović sau Winfried Menninghaus), voi aminti cîteva chestiuni generale. Scrierile celui invocat în discursul Meridianul, dar şi într-un poem din 1968 (rămas între manuscrise pînă în 1997, cînd s-au editat poeziile din fondul postum: Gedichte aus dem Nachlaß) au trezit interesul lui Celan „cu mult înainte de voga lui Benjamin în Germania anilor ’60“ (p. 179). Poetul „pare înclinat să preia doar ceea ce se potrivea priorităţilor sale imediate, încît receptarea […] s-a petrecut foarte parţial şi fragmentar“ (p. 185), preferîndu-l pe „filozoful «marcat de mistica iudaică» în dauna celui profesînd «materialismul dialectic»“ (p. 184). În tot cazul, o serie de poeme din iulie 1968, scrise imediat după recitirea unor eseuri benjaminiene, au iniţiat „un ‘dialog’ unic în întinderea sa şi aproape la ‘vedere’ cu autorul Iluminărilor: textele lui Benjamin îi servesc ca rezervor din care preia elemente ‘eterogene’ liricii sale, pe care şi le însuşeşte contopindu-le cu propriul discurs poetic“ (p. 186). Al doilea conspect pleacă de la constatarea că relaţia complexă dintre Adorno şi cel numit de acesta (într-o scrisoare din martie 1965 către Jacob Taubes) „cea mai puternică forţă lirică din sfera limbii germane de astăzi“ (p. 189) nu a fost tratată decît marginal. O lucrare din 2014 a lui Kim Teubner îşi propune să înlăture deficitul, însă „credinţa univocă despre imposibilitatea unei «întîlniri» între Celan şi Adorno […] face ca argumentaţia autorului să alunece în dogmatism“ (p. 190). Ultima parte este o recenzie a cărţii lui Hadrien France-Lanord, Paul Celan et Martin Heidegger. Le sens d’un dialogue (Paris: Fayard, 2004), care se înscrie într-un „curent exegetic ce pare a nu fi epuizat încă resursele unei lecturi prin lentila heideggeriană atît a poeziei, cît şi a poeticii lui Celan“ (p. 191). Şi eu cred că volumul lui France-Lanord este unreliable şi recomand mai degrabă investigaţia echilibrată a lui James K. Lyon, Paul Celan & Martin Heidegger. An Unresolved Conversation 1951-1970 (Baltimore: The Johns Hopkins University Press, 2006), ce evidenţiază atitudinea ambivalentă a poetului faţă de opera şi figura „Celui de la munte“ (Bollack). Oricum, în această speţă Corbea şi-a dat măsura în urmă cu mai bine de două decenii, în eseul „Celan în coliba lui Heidegger“ cu care se încheia Paul Celan şi „meridianul“ său.

„În aşteptarea «favorului limbii»“ este un studiu traductologic esenţial pentru toţi cei preocupaţi de problematica dificilă a transpunerii lui Celan; mai exact, a trans-pu­nerii într-un alt idiom a mesajului său poetic şi politic totodată, existenţial şi – prin împletitura întinsă şi încîlcită a referinţelor intertextuale – livresc. Profesorul Corbea porneşte de la o recenzie nimicitoare din 1971 a lui Henri Meschonnic, cu un titlu grăitor: „On appele cela traduire Celan“ („Şi asta se cheamă traducere a lui Celan“), prilejuită de apariţia, în acelaşi an, a volumului Strette, o primă antologie în limba franceză din opera celaniană (versuri şi proze), care le-a reproşat celor trei traducători (André du Bouchet, Jean Daive şi Jean-Pierre Burgart) incapacitatea „de a fi perceput dimensiunea profundă a situării vocii poetice a lui Celan într-un mod istoriceşte definibil al trăirii limbajului – «son vivre le langage»“ (p. 198). Anistorismul ce decurge din confuzia condiţiei istoricităţii cu una metafizică, urmare a unei receptări inadecvate, „încă dominante în Franţa anilor ’70, care ignora cu desăvîrşire dimensiunea ‘iudaică’ a crezului său poetic“, a dus la consecinţa că „poeziei i se substituia o «poetizare» insuportabilă lui Celan“ (ibid.). Însă şi asumarea unei exigence d’exactitude, remarcă just Corbea, poate conduce la „o perturbare inversă a relaţiei cu originalul“: „Nu cumva acea mereu invocată «datorie faţă de cuvînt în sensul său literal şi faţă de aura verbului original», mai ales cînd în joc sînt texte ale canonului poetic «înalt», ajunge să producă doar traduceri «documentare» sau simple calcuri?“ (p. 199) Un răspuns plauzibil la această dilemă ar fi înţelegerea transpunerii drept creaţie legitimă, egală originalului. În cuvintele lui Meschonnic: „Cu cît se implică mai mult traducătorul, ca subiect, în traducere, cu atît mai mult actul traducerii poate continua, paradoxal, textul de la care pleacă“ (p. 200). Este maniera în care a procedat traducătorul Celan, al cărui impetus poetic „nu cunoaşte nicio diferenţă esenţială între «producţia» unui poem «original» şi traducerea unui text «străin»“ (p. 201). Klaus Voswinkel a propus, radical, o perspectivă contrară, considerînd poemele celaniene drept tălmăciri: „ele traduc limbajul altora în propriu-i limbaj, ba chiar în propria-i înstrăinare“ (ibid.), iar pentru Leonard Olschner poezia produsă şi cea tradusă de Celan sînt „strîns înrudite, ba chiar inseparabile“ (p. 202).

Partea secundă a cercetării constă din trei „aplicaţii“: o prezentare a tehnicii traductive a lui Celan, dedusă din adnotările şi corecturile unor poeme de-ale sale tălmăcite în franceză, în anii ’50, de Denise Naville şi Jean Pierre Wilhelm (păstrate în Arhiva de la Marbach, cele două grupaje au fost revizuite şi pregătite pentru tipar de poet); cîteva note preliminare, de mare subtilitate, la traducerea sa din Gespräch im Gebirge (Dialog în munte), singurul text „narativ“ publicat de Celan; în sfîrşit, un post-scriptum în care, aplecîndu-se asupra versiunii mele a poemului „Einmal“ („O dată“), cu care se încheie volumul Atemwende (Schimbare de suflu) din 1967, şi admiţînd ca justificată concepţia despre primatul semanticii în traducerea lui Celan, observă totuşi că, deşi consecvent, am optat adesea, în echivalarea textelor sale tîrzii, „pentru o soluţie inaptă a cuprinde întregul fond-formă al expresiei celaniene“ (p. 220). Evident, savantul are dreptate: transpunerea nu doar conservă un conţinut afectiv şi de reflecţie, ci – în pofida oricărei presupuse solidarităţi şi identificări cu autorul tradus – modifică şi distruge. Însuşindu-mi preceptul poetei şi traducătoarei Martine Broda („celaniser le français“), intenţia mea a fost de a celaniza limba română. Desigur, nu eu sînt cel chemat să aprecieze efectele acestor (reale sau închipuite) mutaţii.

Capitolul final, „«Poezia: […] o schimbare de suflu»“, strînge-mpreună – într-o proză cursivă şi expresivă, eliberată de constrîngerile aparatului critic – toate firele desfăşurate, pedant, pînă acum. Prin adecvarea la subiect, sînt printre cele mai bune pagini despre Celan pe care le-am citit din întreaga exegeză consultată. E greu de sintetizat acest adevărat masterclass, el însuşi sinteza a mai bine de 30 de ani de lecturi şi meditaţii celaniene, şi de aceea voi sublinia cîteva idei forte: că opera lui Celan se sustrage fixării într-un concept unitar de gen, diferenţa dintre poezie şi proză neputînd fi determinată cu precizie; că limbajului celanian tortocheat şi torturat îi este caracteristic motivul inversiunii – „Ingeborg Bachmann sugera undeva că aplecarea lui Celan spre paradox ar fi fost determinată de un sindrom posttraumatic“ (p. 229); că în lirica din ultimul său deceniu de viaţă, poetul „expune la modul amplu (program sintetizat în fraza din L’Éphémère: «La poésie ne s’impose plus, elle s’expose») o procesualitate omoloagă «negării negaţiei», ce priveşte deopotrivă poezia şi fiinţa celui ce se identifică cu ea“ (p. 230) – „Je suis la poésie“, le-a declarat unor prieteni în august 1964; că „obscuritatea limbajului său coincide, aşadar, cu obscuritatea istoriei în care i-a fost dat să trăiască, iar «închiderea» operei într-o asemenea obscuritate o fereşte de capcanele vinovate ale limbajului comun şi, nu mai puţin, de grotescul «poetizării» şi ornării acestuia“ (p. 233), căci „de la un moment dat încolo, poetul a resimţit tot mai mult o reticenţă funciară în a «numi» fărădelegea în aceleaşi coordonate sintactice şi semantice în care s-au formulat ordinele şi instrucţiunile spre săvîrşirea ei“ (p. 237) – cum memorabil a spus Peter Szondi: „Limba lui Celan nu vorbeşte despre ceva, ci despre ea însăşi“ (p. 263); că el „şi-a înţeles aderenţa la evreitate nu în chip «tematic», ci într-unul «pneumatic»“ (p. 255); că „după Auschwitz, Celan a fost unul dintre puţinii poeţi care […] au inspirat rezistenţa şi împotrivirea ca resurse substanţiale ale Noului“ (p. 267).

În concluzie, cititorul român are la dispoziţie acum, prin intermediul Editurii Polirom, nu doar esenţialul scrierilor lui Paul Celan (Opera poetică, 2 vol., 2019; Meridianul şi alte proze, 2020), ci şi – odată cu „nu vrea/ cicatrice“ a lui Andrei Corbea – instrucţiunile de folosire.