ALEXANDER BAUMGARTEN: VIZUINA (EPOCII) DE AUR

Îl lăsasem pe Cătălin Partenie în sufletul meu la volumul al VII-lea al Operelor lui Platon, ca traducător al dialogului Timaios. M-am închinat cu religiozitate la textul acela ani la rând şi din forma lui în limba română îmi vin mereu expresii în minte de parcă ar fi fost ale originalului, fireşti şi clare. Aş fi fost fericit să pun umărul discret la reeditarea acelui text sacru, dar nu mi-a reuşit. Apoi l-am regăsit reunind studii despre ficţiune (In Fiction We Trust, 2016) şi iată-l acum cu primul lui roman: Vizuina de Aur (Polirom, 2020). Vizuina este loc al retragerii adolescente în faţa epocii de aur, dar în interiorul ei, este construită şi deconstruită simultan în carte, cât timp ea suportă forţa de metaforă a unor sensuri contrare. Pe de o parte refugiu, pe de altă parte loc al absurdului şi al stranietăţii absolute. Îmi trebuie multă reflecţie, pricepere, ochi de critic literar şi experienţă ca să scriu despre ea. Nu le am. Însă pot mărturisi ridicând inocent şi oarecum trufaş din umeri că am de spus puţin, dar foarte intim şi adevărat despre această carte, după ce am umplut-o cu note marginale citind-o, din categoria: „aşa am trăit şi eu“, „pe asta o ştiu“, „aici îi recunosc pe I.C. sau pe Z.D.B“, „asta e şi experienţa mea sau a oricui din anii aceia“. Dar acest ceva intim şi adevărat nu e doar recunoaşterea experienţei mele, ci e ceva universal şi deci comunicabil, în forma unei traume istorice preschimbate în emoţie, în povestire şi până la urmă în poantă. De fapt, Cătălin Partenie narează istoria unui adolescent al ultimilor ani de dinaintea căderii comunismului, căruia el îi este prietenul mai tânăr. Prin adolescentul Paul, student şi exmatriculat de la filosofie, auzim povestea locului filosofiei în ideologia anilor ’87-’89. Dar treptat, foarte discret, cu deplin umor şi scriitură fin dantelată, expresii ale lumii filosofilor devin poantă caustică reaplicată unei alte lumi („Naturii comunismului îi place să se ascundă“, „Nimeni nu ştie ce e dialectica şi asta înseamnă că pentru noi realitatea are ceva misterios“, „În capitalism, omul exploatează omul, în comunism e invers“). Tot prin adolescentul Paul ajungem la lumea muzicii rock, sorbită de pe discuri care circulau pe sub mână, cântată semiclandestin în formaţii angajate în restaurante, sub privirile tâmpe şi agresive ale unei cenzuri bănuitoare şi inculte. În jurul lui, vedem roind figuri umane ale epocii, rude terorizate de cozile pentru hrană ale regimului, apoi umilite de neputinţa de a cumpăra o chitară electrică. Dar Paul e un fel de Făt-Frumos al ultimelor clipe ale regimului comunist: fuge în paradisul Canadei trecând Dunărea înot la iugoslavi, dar moartea i-a rezervat un glonte în Bucureştiul revoluţiei, recăzut întâmplător în temporalitatea din care pornise. Şi în toată povestirea poante, poante, încât am citit notând, subliniind şi zâmbind cald: când Paul îi spune autorului cum spera el să fie dat afară de la filosofie şi să se facă baterist, cel din urmă îl priveşte „cum se uita Mowgli la ochii lui Kaa“; nişte ouă apar învelite în ziarul pe care, pe fiecare parte, se vedeau părţi din chipul lui Ceauşescu; când Paul i se adresează unui artist servil regimului cu apelativul „Tovarăşe Maestre“, nu uită să precizeze cum asistenta lui pe nume Margareta (cum altfel?) era alături; aşa încât în mod constant arta de scriitor a lui Cătălin Partenie îşi forţează cititorul să îşi folosească minima cultură ca să ţeasă singur mici naraţiuni paralele istoriei principale şi să îşi coloreze narativ cum poate el mai bine propriul exemplar al cărţii.

Am trăit anii aceia ai Bucureştiului. Dacă merita sau nu să devin student la filosofie (am devenit, dar după căderea regimului, fugind din capitală de fapt cu ultimul tren care a mai circulat înainte de această cădere) era întrebarea de bază a cercului meu din liceu: mulţi au devenit ulterior, unul singur a primit un glonte în picior în nopţile acelea, alţii au rămas poeţi, cum eram toţi pe vremea aceea. Însă toţi ne adunam ca să ne spunem unii altora că viaţa e în altă parte, că în numele ei merită totul, unii să îşi facă formaţii de muzică, alţii să stea pe pachetele cu cărţi din subsolul de la Cartea Românească şi să îi asculte pe optzeciştii mai mari ca noi, alţii să caşte ochii strecuraţi printre studenţi la cenaclul de luni şi tot aşa. Lumea se schimba pentru mine în anii ’90 când apărea versiunea din Timaios, şi aşa mi-o imaginam pregătită în anii pe care îi evoc. Citesc acum Vizuina de Aur şi îmi ating foarte delicat proiecţiile acelor ani de parcă mi-aş atinge propriul chip oglindit pe o apă foarte rapidă: da, aşa a fost, asta am visat şi aceleaşi lucruri ne-au înspăimântat pe toţi. Mărturisesc căldura unei comunităţi citind Vizuina de Aur.