ŞTEFAN BOLEA: NESUPUNEREA CA DATORIE

O lecţie de nesupunere civică ne este oferită în De la Golania la #rezist (Iaşi: Polirom, 2020) de Ruxandra Cesereanu. Ideile autoarei îşi găsesc originea în principiile lui Thomas Jefferson, expuse la 4 iulie 1776 în Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite: „[…] când o suită lungă de abuzuri şi deposedare neautorizată şi ilegală de drepturi, tinzând invariabil la acelaşi scop, dovedeşte intenţia de a-i supune [pe oameni] despotismului absolut, este dreptul lor, este îndatorirea lor să respingă un astfel de guvern…“. De la Golania la #rezist conţine o relatare a protestelor de la Cluj împotriva ordonanţei de urgenţă 13/2017 privind graţierea unor fapte de corupţie şi dezincriminarea abuzului în serviciu. Prin aceasta ordonanţă, conform Washington Post, Partidul Social Democrat, care câştigase zdrobitor alegerile parlamentare din decembrie 2016, încerca, prin noul său guvern, să „submineze“ normele democratice, prezentând simptomele unui „autoritarism incipient“.

Nesupunerea civică porneşte de la rezistenţă, nume asociat în Franţa cu lupta împotriva ocupaţiei fasciste şi, la noi, cu partizanatul împotriva guvernării comuniste:  „Nu e de mirare că formula protestatarilor din stradă este «rezist». E un cuvânt care în istoria noastră recentă vine dintr-o moştenire anume: rezistenţa din munţi. În felul ei, rezistenţa de acum, din stradă, este, simbolic, tot o rezistenţă din munţi, adaptată la împrejurările nocive create de pesedism (moştenitorul fesenismului de odinioară, care, la rândul lui, era moştenitorul comunismului). Spun «adaptată» pentru că lipseşte în mod asumat muniţia tradiţională, întrucât şi aceasta s-a adaptat la context, fiind o muniţie lingvistică, sonoră (datorită sloganurilor) şi chiar cu miză de graffiti (pancartele variate, simili-carnavaleşti). La urma urmei, a rezista înseamnă a nu te lăsa lobotomizat de condiţiile absurde ori injuste ale unui sistem (politic corupt). Aşa încât rezistăm (în stradă)“ (18 februarie 2017). A rezista înseamnă să refuzi minciuna şi nedreptatea unui guvern (PSD) care acţiona nu numai cu cinism, ci şi cu maximă aroganţă. Amintesc doar condescendenţa ministrului Justiţiei de atunci, Florin Iordache, de la conferinţele de presă din ianuarie-februarie 2017, care dădea senzaţia de invulnerabilitate de pe înălţimile rarefiate ale funcţiei sale.

Rezistenţa trimite la opoziţie, Nu-ul gândit trebuie să devină Nu spus şi apoi Nu făcut. „Strada a cerut ceva esenţial – transparenţă. O solicitare firească într-o ţară post-comunistă. Dar nu într-o ţară cvasi-pesedistă. Şi mai este ceva – PSD-ul a instaurat un sistem al slugilor, iar Parlamentul actual arată tocmai ca o congregaţie a slugilor robotizate. E ca şi cum puşcăria de drept comun ar fi devenit reprezentanta oficială a României. Sper să nu avem parte de un nou val de tineri care se expatriază din România, fiindcă vom rămâne singuri, îmbătrânind într-o ţară dominată de cultura linguşelii, a bacşişului, a oportunismului şi a politicienilor veroşi. Acesta este motivul pentru care se cuvine să rezistăm, nu doar să supravieţuim. Adică să ne opunem“ (19 februarie 2017). Prin faptul că guvernările noastre post-comuniste valorizează loialitatea în dauna meritului, indicele democratic al României este 63, în compania intimă a unor ţări precum Namibia, Mongolia sau Ghana. Din păcate, este cert vom rămâne singuri, pentru că nivelul de toleranţă al generaţiilor tinere este mult mai scăzut: mai degrabă, adevărata Românie se va muta în diaspora. În străinătate suferi de singurătate, poate, dar nu eşti silit să suporţi stresul zilnic de a trăi într-o ţară prost administrată, coruptă, care premiază hoţia şi slugărnicia. Nu de puţine ori, Ruxandra Cesereanu foloseşte metafora lobotomiei (operaţia psihochirurgicală făcută celebră de romanul/filmul Zbor deasupra unui cuib de cuci prin care se linişteau de tot pacienţii refractari din spitalele de psihiatrie) pentru a diagnostica starea celor care refuză refuzul, care acceptă „disperarea tăcută“ (Thoreau) a resemnării. Cei lobotomizaţi ar fi slugile: cei care au de câştigat prin mezalianţa cu PSD, sau, cei care cedează din comoditate sau din incapacitatea de a imagina un deznodământ fericit, pactizând cu „răul“ din cauza secularei programări din lunga noapte comunistă. „România nu e o ţară rea ori proastă şi nu e neapărat o ţară mai defectuoasă decât altele; politicienii (majoritari) ai acestui spaţiu sunt cei incompetenţi, ignoranţi, penibili, corupţi ori cu tendinţe dictatoriale. Aici e hiba. Adevărat, România a căpătat de-a lungul dictaturilor un fel de dresabilitate (s.m.). Populaţia în procent masiv ignorantă a ajutat la acest dresaj (precum şi teroarea ori manipularea). Dar, la fel de adevărat este că reacţiile de protest şi răzvrătirile au punctat exact contrariul, şi anume că România este dresată ori dresabilă până la o limită, că există o graniţă explozivă de unde oricând revolta poate izbucni şi poate schimba lucrurile“ (18 septembrie 2018). Populaţia este dresabilă până la o limită: demonstrăm acest principiu al rebeliunii cu intermitenţe. Dar putem schimba prin revolta noastră structurile politice sau ne vom mulţumi mereu cu acest simulacru al democraţiei, în care avem de ales între „rău“ şi „răul atenuat“? În raport cu nivelul de dezvoltare potenţial al României, progresele mi se par infime: parcă suntem prinşi într-o buclă temporală sau într-un no man’s land situat între două imperii…

Din păcate, conflictul dintre aşa-zisele slugi şi cei care se consideră oameni liberi ar putea să ia amploarea unui război civil. Relaţia dintre ipseitate şi alteritate este cea dintre „cealaltă Românie“ şi „statul paralel“: „Ţara asta nu e neapărat mai bolnavă (politic) decât altele din fostul bloc sovietic, dar ceea ce se întâmplă actualmente (hemoragia corupţiei, infracţionalitatea tolerată la nivel oficial, mercenariatul politic, hoţia aproape generalizată, tendinţa spre dictatură a unor lideri ai partidului majoritar, grobianismul clasei politice dominante) ar putea să o preschimbe într-un mare bolnav din această zonă a Europei, dacă aceste defecte vor deveni recurente şi laitmotivice. Pe de altă parte, societatea civilă e ardentă şi dinamică în România actuală, e cealaltă Românie. Fac parte din cealaltă Românie şi din acest motiv încerc să vorbesc şi să alcătuiesc aici un testimoniu despre cum ar putea fi vindecată ţara asta (care e şi a mea) de bolile sale socio-politice şi mentalitatea de acum. Singura putere pe care o am e cea a cuvântului“ (25 mai 2019)

Referitor la legea defăimării dorită de cvasi-omnipotentul (la momentul respectiv) şi tentacularul Liviu Dragnea, autoarea arată că patriotismul nu echivalează cu oftat sentimentaloid când auzi primele acorduri de la Deşteaptă-te, române, ci mai ales cu ridicarea nivelului României prin critică sau prin nesupunere civică, dacă acestea sunt indicate: „Fanfaronii obsedaţi să emită legea defăimării nu pricep că intelectualii dezgustaţi şi nemulţumiţi sunt patrioţi prin chiar faptul că investighează acut (cu tendinţă) starea patriei lor. Patriot nu e doar cel care iubeşte România (instinctual), ci şi cel care îi detectează defectele şi încearcă să le corecteze (prin varii modalităţi – gravitate acuzatoare, ironie, pamflet, protest). Anti-român (dacă e să respectăm termenul cu acurateţe morală) ar putea fi doar cel care, de facto, încearcă să distrugă integritatea teritorială şi pledează pentru o dezmembrare a ţării. Dar când scrii ori afirmi că, politiceşte vorbind, România actuală e marcată de hemoragia corupţiei, de oportunisme jalnice, de cârdăşii imunde, de tembelism guvernamental, de ţoape şi ţopârlani la nivelul clasei diriguitoare, de o deteriorare vădită din punct de vedere moral, atunci eşti mai cu seamă patriot, tocmai fiindcă te afectează şi din cauza aceasta te-ai mobilizat să ieşi în stradă, să îţi rosteşti opinia să te faci auzit şi să-i găseşti şi pe alţii care vor acelaşi lucru. A fi patriot nu înseamnă a fi sentimental şi dubios, ci lucid şi critic“ (2 iulie 2018).

De la Golania la #rezist documentează o perioadă tumultoasă a istoriei României recente, în care riscurile catastrofice au sporit exponenţial. Putem spera împreună cu Hölderlin că „pericolul“ se învecinează cu „posibilitatea mântuirii“ (Wo gefahr ist, wächst das Rettende auch), deşi perioada care a trecut după încheierea jurnalului dovedeşte mai degrabă contrariul: că până în 2019 am trăit dacă nu în paradis, în purgatoriu.