CĂTĂLIN S. MAMALI: ARCA LUI NOICA

În vremuri de restrişte, teroare, molimă, război, dezastre naturale şi tot soiul de calamităţi, inclusiv politice, fiinţa umană caută căi de salvare. Instinctul de conservare nu este doar activat, ci şi extins peste graniţele supravieţuirii biologice cuprinzând orizonturi culturale, morale, spirituale. Sub teroarea anihilării, germenii generativităţii nu au fost încă distruşi şi îşi accelerează dezvoltarea. „Generativitatea“ este concepută ca formă biologică, socială, culturală şi spirituală aptă de a transcende moartea fizică a indivizilor de o suită de autori: Erikson, Kotre, McAdams, Winter. Deşi fiecare individ caută să se salveze pe sine şi pe cei apropiaţi, este evident că această cale solitară nu este cea mai eficientă soluţie, nici pentru individ şi nici pe termen lung. În astfel de perioade cumplite apar şi indivizi care se consideră responsabili pentru soarta întregului, care îşi propun şi propun o arcă de salvare comunitară. Foametea, anihilarea fizică prin potop, foc, urgie militară, tribut în copii, epidemii…provoacă astfel de spirite la căutarea unor soluţii. Atunci când sănătatea culturală a unui popor este ameninţată sau chiar brutal agresată, când demnitatea sa este supusă la încercări cumplite şi sistematic batjocorită, indivizi cu har, responsabilitate, spirit vizionar şi curaj moral concep şi realizează căi, mijloace de salvare. Ei hrănesc generativitatea unei culturi. În astfel de perioade de represiune, identitatea culturală, spontaneitatea şi spiritul creativ ale unui popor sunt desfigurate până la limita anihilării. Comunismul a produs intrarea forţată a României într-o lungă perioadă de reprimare structurală care a dominat din 1945 până în 1989, cu tare resimţite în perioada postcomunistă. Evident, trăsăturile generative general umane nu au fost anihilate, dar au fost în mare suferinţă, iar multe din exemplarele morale, intelectuale, spirituale au fost ucise, iar accesul la valorile create este drastic limitat. Baumeister, care a studiat formele multiple ale Răului, cauzele şi consecinţele acestuia, precum şi potenţialul uman de a limita, chiar elimina răul consideră că Mitul Răului Pur este un obstacol major atât în investigarea acestuia, cât şi pentru eliminarea răului şi vindecarea rănilor suferite. Evident, precum în toate perioadele istorice de cumplită teroare s-a supravieţuit, s-a iubit, s-a gîndit, s-a muncit, s-a creat, au existat momente de bucurie, de speranţă, oaze de credinţă, de iubire şi relaţii de prietenie – toate acestea plătite cu sacrificii.

Caracterul represiv, degradant, potrivnic firii şi drepturilor umane al regimului politic impus de la 1945 în România a generat o stare de reactanţă. Spiritele cu har, voinţă, putere morală şi identificare cu destinul ţării (patriei) au căutat soluţii. Riscurile acestor căutări au fost grave, uneori plătite cu închisoarea şi chiar cu viaţa. Acest climat sufocant a fost o provocare existenţială. Constantin Noica a meditat asupra dramei existenţiale a naţiunii, a conceput o soluţie realizabilă şi a acţionat pentru întruparea ei. Chiar dacă proiectul şi acţiunea sunt minimale şi focalizate local, evident problema existenţială care l-a preocupat pe Constantin Noica este universală precum se vede, cel puţin, din lucrarea: Spiritul românesc la cumpătul vremii. Şase maladii ale spiritului contemporan.

Constantin Noica nu a fost singurul nici în acel ceas istoric. Au existat premergători – care ar trebui să fie studiaţi din această perspectivă pentru a susţine public solidaritatea spirituală a unei comunităţi greu încercate. Dar Noica, în anii ’60 şi ’70 a reprezentat un model exemplar pentru salvarea culturală. Niciun model, nici cele exemplare, nu este perfect şi deasupra criticii. Un mit al binelui pur este tot atât de utopic ca şi mitul răului pur. Dincolo de limite se află valoarea intrinsecă a demersului lui Constantin Noica pe care încerc s-o discut.

Constantin Noica este printre cei, relativ puţini, care au intuit pericolul letal pentru spirit, pentru generativitatea bio-culturală, pentru cultură (pentru toate formele acesteia) reprezentat de forma, oficial impusă, a culturii comuniste. Constantin Noica a fost printre cei şi mai puţini care au avut ideea, resursele intelectuale şi morale, precum şi voinţa de a concepe, genera şi realiza un proiect de salvare culturală. Sigur, Noica nu a fost singurul care a făcut acest efort. Mai mult, Noica a beneficiat chiar de o oază, un fel de port care a facilitat proiectul care a devenit o arcă culturală. Acest port cultural, care nu este unicul, a fost creat de Grigore Moisil, de ştiinţa şi înţelepciunea acestuia. Prin conferinţele deschise la Universitatea Bucureşti (Facultatea de Drept) iniţiate la sfârşitul anilor ’60 de Grigore Moisil s-au creat şanse de interacţiune intelectuală publică, care anterior au fost aproape inexistente. Aceste evenimente intelectuale dense, cu ramificaţii profunde au reunit minţi căutătoare din domenii foarte variate (matematică, biologie, fizică, istorie, filosofie, lingvistică, psihologie, arte…). Printre participanţi, de la vârstnici la tineri, am observat în pauze şi o persoană care focaliza interesul mai multor participanţi, unii – de exemplu Sorin Vieru – au devenit membrii ai Cercului de la Păltiniş – Şcoala de la Păltiniş. Acolo, un supravieţuitor al închisorilor comuniste, mi-a spus că acea persoană este Constantin Noica. Acolo l-am văzut pentru prima dată pe Constantin Noica.

Mai târziu, s-a născut Grupul/Cercul de la Păltiniş. Acesta poate fi numit Arca lui Noica. De la concept la realizare, a avut ca motivaţie centrală nevoia de salvare culturală, de refacere a spiritului paideic. Un proiect care nu se poate realiza solitar, un proiect care presupune un grup de oameni capabili şi apţi să se angajeze în dialog tocmai într-un context autarhic care era ostil dialogului. În grupul imaginat de Noica, căutarea dedicată a adevărului, persistenţa cercetării, bucuria lucrului bine făcut, dialogul orientat spre substanţă (problemă, idee) sunt fireşti. Arca lui Noica este cunoscută mai ales prin denumirile de Grupul, Cercul, Şcoala de la Păltiniş.

Jurnalul de la Păltiniş publicat de Gabriel Liiceanu (1983, cu prima intrare pe 21 martie 1977 şi ultima datare iulie 1981) a deschis ochii cetăţii asupra acestui fenomen benefic şi aducător de speranţe. De reamintit că în prima zi a drumului spre Păltiniş, locul ales pentru a realiza „arca lui Noica“, Noica şi Liiceanu sunt aşteptaţi în gara din Sibiu de Relu Cioran, fratele lui Emil Cioran, care-i conduce la Păltiniş, iar Thomas Kleininger apare în ultima intrare a jurnalului. Între aceste intrări sunt Petru Creţia, Andrei Pleşu, Sorin Vieru… Dinamica grupului, consemnată în jurnalul lui Liiceanu, cuprinde alte individualităţi precum Alexandru Paleologu, Andrei Cornea, Vasile Zamfirescu…, unele menţionate explicit, altele relevate în Epistolar sau doar indicate de alte surse. Jurnalul publicat de Liiceanu – care se opreşte în vara anului 1981 lasă necuprins destinul cercului până la moartea surprinzătoare a lui Noica în 1988 (?) – o perioadă evident mult mai întinsă decât cea cuprinsă de paginile jurnalului scris de Liiceanu. Firesc se nasc întrebări: sunt şi alte jurnale scrise de alţi componenţi ai grupului? Ce perioadă cuprind ele? Care este substanţa lor? Care este starea fondului epistolar care cuprinde schimburile de scrisori (nu doar cele publicate în Epistolar)? Cuprinde un singur jurnal al unui singur participant, jurnalul publicat de Liiceanu, întreaga călătorie generativă pe care a făcut-o posibilă arca concepută, realizată şi dialogal pilotată de Noica“?

De regulă, jurnalele navelor angajate în explorări cruciale au fost ţinute de cei care au iniţiat proiectul – Cristofor Columb, care a fost şi căpitanul flotilei, sau Charles Darwin motivat de nevoia de a înţelege povestea vieţii, evoluţia. Cei din echipaj, secundul, terţul puteau avea un jurnal – dar Jurnalul era, de regulă, ţinut de cel care a conceput şi lansat expediţia. Astfel de evenimente au multe caracteristici impredictibile – iar consemnarea evenimentelor are mereu o mare valoare chiar dacă nu a fost realizată de inima, mintea şi mâna celui care a iniţiat, conceput şi urnit această odisee cu destin comunitar.

Presupun că bogata interacţiune epistolară pe care a avut-o Constantin Noica include şi un jurnal epistolar al acestei corăbii culturale. Arca lui Noica este o metafora care încearcă să ne apropie mai mult de un fenomen cultural major care cere un studiu sistematic.

Noica, inspirat de tulburătoarea lucrare dramatică pe care a publicat-o Blaga cu Arca lui Noe, a numit sugestiv această piesă Arca lui Blaga. Blaga a oferit un răspuns metaforic la criza existenţială din anii 1940 a comunităţii cu care se identifica şi a cărei viaţă ajunsese la curmătură. Dacă Blaga a explorat un răspuns metaforic, Noica a iniţiat un răspuns pragmatic, fundamentat conceptual şi inteligent proiectat, faţă de starea culturii în orizontul universal al maladiilor spiritului. Sigur, răspunsul creator şi practic oferit de Noica are dimensiunea sa metaforică. Sunt nevoit să folosesc traducerea realizată de Blyth (de altfel o ediţie excelentă a lucrării Cele şase maladii…) pentru ancorarea bibliografică a celor amintite mai sus (1976/2009, p. 115, 134, 161).

Este de amintit faptul ca metafora unei ambarcaţiuni salvatoare în faţa unui pericol iminent nu este doar o prezenţă străveche în culturile lumii, dar şi o metaforă în schimbare. Corabia, de regulă, asigură salvarea unui „eşantion“ al vieţii pentru a oferi şansa, după prăpăd, a unui nou început în condiţii normale, adică similare pre-dezastrului. Alte metafore ne confruntă cu alte lumi posibile prin întrebările pe care le presupun: va urma o revenire în lumea ştiută sau o intrare într-o lume mult schimbată? Va fi noua lume primitoare sau ostilă? Se va putea debarca în siguranţă sau va trebui să se trăiască doar în interiorul ambarcaţiunii pentru că mediul este infectat, ostil vieţii? Astfel s-a născut conceptul de mediu portabil propus de Masano Toda (Toda, M. (1982). Man, Robot and Society. Models and Speculations. Boston; Martinus Publishers). „Mediu portabil“ asigură omului un avantaj evolutiv oferindu-i posibilitatea să-şi dezvolte viaţa, inclusiv cea spirituală, în condiţii neprielnice, chiar letale, existente în mediile prin care călătoreşte. Arca lui Noica a fost concepută, are şi această funcţie, dar, cred că, a fost hrănită de o dublă speranţă: maladia gravă a mediului este trecătoare iar arca creată poate avea un rol formativă, poate genera schimbări benefice pentru întregul mediu. Starea şi destinul acestui „mediu cultural portabil“ nu a depins doar de autor. Apar azi mai multe întrebări referitoare la potenţialul generativ al mediului imaginat şi creat de Noica:

– câţi dintre membrii echipajului au căutat să recreeze o astfel de arca? Cu ce rezultate?

– a existat o izolare, exercitată din exterior, a acestei corăbii de salvare culturală? Care au fost efectele izolării practicate de sistemul represiv comunist? Au participat la această izolare externă şi intelectuali (unii dintre ei chiar remarcabili în domeniul lor)?

–de ce izolarea externă căuta să ţină departe de Noica multe minţi căutătoare?

–pe o corabie, angajată într-o cursă foarte lungă, mai apar şi pasageri nedoriţi, chiar incomozi. Noica spunea despre modul de comportare al unor astfel de pasageri: „Nu ştiu ce-i pune să vină aici. Unii îmi aduc şi poşirca (vin prost) asta. Cum erau văzuţi aceşti pasageri de titularii echipajului?

–a existat oare şi o încercuire din interior, practicată de o parte dintre cei care alcătuiau echipajul?

– cum a evoluat proiectul lui Constantin Noica după moartea neaşteptată a autorului?

Pentru lumea de azi, proiectul lui Constantin Noica rămâne o sursă de speranţă nu doar pentru un cerc mai mic sau mai mare, ci pentru o cultură. “Arca lui Noica” a navigat constructiv cât a fost omeneşte posibil şi, foarte probabil, inspiră alte proiecte într-o lume din ce în ce mai nesigură.