Vasile V Filip

Am traversat apariţia computerului personal (PC) şi apoi a internetului cu sentimente şi experienţe foarte asemănătoare cu cele ale lui Duţu din Comoara lui Slavici; respectiv, trecând prin toate fazele (previzibile, de altfel, dar mai niciodată prevăzute) ale celui care, întemeindu-şi viaţa pe ritmul unei munci tenace şi pe ideea împlinirii prin familie, e tentat, totuşi, de perspectiva găsirii unei comori; pe care o şi găseşte, ca să constate ulterior că ea e foarte greu de chivernisit şi că, pentru liniştea şi fericirea vieţii sale personale, mai bine nu ar fi găsit-o.

Dar lumea nu o trag înainte cei ca Duţu (sau ca mine). Şi totuşi, nu strică să plecăm cu toţii urechea la experienţele deloc plăcute sau confortabile ale unor astfel de oameni, cuminţi, dar nu îndeajuns de cuminţi ca să nu-şi dorească mai mult decât au. Iată ce m-a îndemnat să răspund provocării „Apostrof“, care circumscrie o problemă autentică a lumii contemporane.

Mi-am scris prima carte cu entuziasmul adolescentin (şi mă refer acum la planul tehnic) al celui ce nu visase să aibă pe masă o unealtă atât de miraculoasă (precum PC-ul), la care să nu conteze faptul că ai greşit, că bâjbâi, că tai sau adaugi, că vrei să schimbi; care să aibă propria memorie, fiind capabilă să caute, să găsească, să identifice, să numere, să indexeze… Iar apoi, la cărţile ulterioare, Internetul să ofere surse practic nelimitate de informaţie, să se pună problema unei bibliografii specifice.

Dar, entuziasmul obnubilează prudenţa, perspectiva critică. Uiţi că, precum în planul social, al mai tuturor fenomenelor de democratizare (de după Revoluţia franceză, dar mai ales de după Primul Război Mondial), şi în planul cultural reperele se tulbură, se diluează. Nu dispare doar nobilimea, ci – în mare parte – şi nobleţea (cea care, conform cunoscutului dicton francez, „obligă“). „Revolta maselor“, precum revărsările de ape, erodează, nivelează în jos. E atât de uşor să scrii, e atât de uşor să-ţi dai cu părerea (deşi Caragiale avertizase că nu trebuie să te simţi şi obligat la asta), încât – în gălăgia de voci ca de subsol al Ţiganiadei – părerea avizată, vocea autentic armonioasă nu se mai aude. „Online“, deşi se vrea maximă deschidere spre lume, seamănă tot mai mult cu a-ţi săpa propriul tunel.

Pandemia a radicalizat fenomenul. M-a prins într-o izolare nu atât autoimpusă, cât asumată (post-profesional, dar pre-pandemic), pe care mă obişnuisem s-o asociez claustrării penitenciare. (Monte Cristo, fără episodul d’If, ar fi fost un vierme fericit.) Voi scoate din ea o nouă prefacere, poate un nou zbor. Dar „democratizarea“ s-a mai produs o dată, prin pandemie, mai ales cu efect de compromitere a ceea ce – asumat – ar fi putut fi o experienţă spirituală (pe lângă beneficiul în plan medical). Căci asumarea e o problemă individuală, pe când pandemia – una colectivă, resuscitând „revolta maselor“. Care vor „normalitate“ fără suişuri şi coborâşuri, ca şi cum viaţa (a spiritului, mai ales) ar fi o câmpie plată, nu o mare nestatornică, insidioasă prin excelenţă.

Cultura înaltă? E a indivizilor de excepţie într-un mediu omogenizat „în sus“; adică, în care majoritatea indivizilor, asumându-şi riscul singurătăţii, şi-au săpat tunelurile până la capăt, găsind ieşirile la lumină.

Adică, într-un mediu post-online. Un mediu în care Dorel va fi învăţat să dea cu ciocanul la locul potrivit, iar Duţu să-şi chivernisească comoara care i-a picat pleaşcă.