IULIAN BOLDEA: CRITICĂ ŞI EMPATIE

Ion Pop este unul dintre cei mai importanţi critici literari contemporani. Cărţile sale (Poezia unei generaţii, 1973, Transcrieri, 1976, Nichita Stănescuspaţiul şi măştile poeziei, 1980, Lucian Blaga – universul liric, 1981, Lecturi fragmentare, 1983, Jocul poeziei, 1985, Avangarda în literatura română, 1990, A scrie şi a fi. Ilarie Voronca şi metamorfozele poeziei, 1992, Recapitulări, 1995, Pagini transparente, 1997, Poezia românească neomodernistă, 2018) propun şi susţin un model exemplar de obiectivitate, de probitate, empatie şi judecată justă a operelor literare. Se întrevede, în cărţile lui Ion Pop, ca într-un palimpsest, o imagine ascunsă a deontologiei interpretării literaturii, printr-o înţelegere nuanţată şi erudită a textului, subtextului şi contextului. Aspiraţia spre sinteză, vocaţia completitudinii, dar şi studiul atent al fragmentului revelator reprezintă calităţi ale criticii lui Ion Pop, disputată de imperativele lucidităţii şi de acoladele impulsului empatic. Pentru autorul Jocului poeziei, momentul exegezei marchează o întâlnire fascinantă între privirea critică şi obiectul textual, resursele interpretative ale criticului valorizând spaţiul literarităţii ca pe un univers estetic coerent, cu contururi şi limite precise şi cu o legitimitate artistică indiscutabilă. Dincolo de intenţia „totalităţii“, demersul criticului, cartezian în esenţa şi în finalităţile sale, refuză tranşanţa propoziţiilor şi evaluărilor definitive, fiind marcat de un subtil „spirit de fineţe“, care fixează nuanţele textului, redându-i, printr-o măsurată şi exigentă artă a decantării, ecourile subiectivităţii celui care meditează asupra cărţilor. „Transparenţa“ paginilor critice ale lui Ion Pop procură un seducător efect de halou, căci se întrevăd, în filigranul interpretărilor, „culoarea cernelii“ şi „tremurătoarea grafie“ a exegetului, adecvarea scriiturii la obiect, libertatea dialogului cu opera, necesara distanţă a viziunii şi perspectiva proprie asupra operei literare.

Recenta carte a lui Ion Pop, Cărţi la alegere, cu subtitlul Poeţi şi poezie (Editura Tracus Arte, 2020) reprezintă mai mult decât ne îngăduie titlul să înţelegem, mai mult decât spune chiar autorul: „Este vorba, aşadar, de «cărţi la alegere», selectate din mers, fără pretenţia de a fi fost singurele care să fi meritat aceasta selecţie: cititorului de serviciu, prezent cu o anumită consecvenţa la rubrica fixă dintr-o revistă, i se şi propun titluri ce pot interesa publicaţia în cauză, pe care ochiul lui nu destul de atent le-ar fi putut omite. […]. Intră, desigur, în joc şi dispoziţiile de moment ale cititorului specializat, capacitatea sa de a-şi cultiva mereu atenţia la ceea ce se întâmplă pe «piaţa» literară, încât să nu-i scape scrieri meritând cu adevărat semnalarea. Am încercat, pe cât mi-a fost cu putinţă, să evit ca asemenea dispoziţii să cadă la nivelul capriciului şi al impulsurilor necontrolate de conştiinţă critică în stare de veghe“.

Cartea reuneşte cronicile literare publicate de Ion Pop în diverse reviste de cultură, între anii 2000 şi 2019, expunând în faţa cititorilor o suită de „lecturi fragmentare“ dependente în bună măsură de contextul editorial al acestor ani. Criticul, „spectator activ“ al scenei literare româneşti, îşi recunoaşte inapetenţa pentru imaginea adesea derutantă a culiselor, a manevrelor interesate, a mutărilor şi strategiilor de imagine, preferând, cum scrie în Argument, să rămână „singur în faţă cu textele şi cu textele singure“. Pe de altă parte, nu se poate ignora nici ambiţia sintezei, căci Ion Pop îşi mărturiseşte „impulsul secret de a aşeza ciobul de mozaic al acestui tip de glose într-un ansamblu mai cuprinzător“, capabil să reliefeze „desenul din covor“ care „cheamă la unitate capilarele organismului întreg“.

Acest prim volum al Cărţilor la alegere este dedicat poeziei. Prima secţiune cuprinde cinci texte dedicate revistei „Echinox“, echinoxismului şi Cenaclului de Luni („Echinox“, o revistă multiculturală, Prefaţă la o antologie poetică „Echinox“, Poeţi maghiari de la „Echinox“, Poezia germană din România la „Echinox“, „Cenaclul de Luni“ – o secvenţă de istorie literară). Ion Pop subliniază reperele şi ideile de forţă ale echinoxismului: unitatea în diferenţă, dialogul intercultural, comunicarea devenită comuniune, curiozitatea intelectuală, deschiderea spre universalitate, febrilitatea „informaţiei culturale, istorice, filosofice, atentă la noutate şi renovare metodologică“. Chiar dacă revista „Echinox“ nu a promovat sau ilustrat un „program explicit şi strict înrămat doctrinar“, ea a propus o „pedagogie a libertăţii de spirit individuale, care nu era deloc generală în acei ani, asigurată cu o tenacitate ardelenească mereu invocată, reală aici“.

Exemplară este, în acest volum, schiţa de portret consacrată „ultimului mare poet al Transilvaniei“, lui Ion Alexandru, cel ales să reabiliteze dimensiunile telurice ale existenţei ţărăneşti, „în convulsiile ei expresioniste, fără nici o urmă de idealizare, interesat mai puţin de cuvântul frumos şi foarte mult de prezenţa vie a faptei, a vieţii concrete, palpabile, încăpăţânate să se perpetueze împotriva neantului ameninţător“, într-o rostire în care se resimte „un suflu de energie vizionară înnoită, un profund fior tragic“, sau, mai târziu, în Imne, „intensităţile extazului mistic, ale autenticei elevaţii spirituale, dar va cădea, nu o dată, şi în capcanele puse de însăşi simbolistica sacră, chemată să acopere uneori deficitul imaginaţiei lirice“. Comentând antologia exhaustivă a lui Mircea Cărtărescu (Poezia, 2015), Ion Pop subliniază „instalarea decisă“ a poetului în „peisajul modernităţii şi al actualităţii imediate“, modulaţiile poemelor sub spectrul configurării unor viziuni, care „convoacă straturi de experienţă actuală şi depuneri străvechi din subteranele eului“, cu substanţe care devin „ambiguu-palpabile şi evanescente, nămoloase şi diafane, în tablouri fără rame debordând de culori, linii, figuri geometrice, obiecte descompuse, dar vibrând şi de o ciudată vitalitate a închegărilor succesive, convulsive“. Nu sunt absente din unele poeme energii verbale exorbitante, „conexiuni şi figuraţii «fractalice», coborând în structurile atomice ale materiei, pentru a sălta imediat către puncte de vârf al/ale viziunilor cosmogonice“. Criticul sesizează însă, în poemele lui Cărtărescu, şi „mozaicul de atitudini şi toposuri ale imaginarului“ care se reface, „lăsând să coabiteze iniţiala poezie a cotidianului cu lirismul vizionar din ce în ce mai puternic ori cu discursul ludic al unor prelungite «poeme de amor»“.

Interpretări deopotrivă riguroase şi empatice sunt dedicate unor cărţi de poezie scrise de Constantin Abăluţă, Nicolae Coande, Liviu Ioan Stoiciu, Grete Tartler, Lucian Vasiliu („între reverenţă şi ireverenţă“), Ion Zubaşcu („scrisul ca logoterapie“), Lucian Vasilescu („poezia, între respingere şi recuperare“), Arcadie Suceveanu, Marin Mincu, Ştefan Manasia, Andrei Doboş, Horia Gârbea, Dan Coman, Alex Văsieş, Dumitru Crudu, Teodor Dună, Ioan Pintea, Franz Hodjak, Marian Drăghici, Emilian Galaicu-Păun, Vasile Dan etc. Decodificarea, în grilă estetică şi ontologică a semnificaţiilor unor creaţii lirice dintre cele mai sugestive ale ultimelor decenii, schiţarea unor profiluri lirice surprinse în atitudinile lor caracteristice, presupun, desigur, reprezentare a unor coordonate poetice esenţiale ale literaturii române contemporane, criticul Ion Pop oferindu-ne, în această carte, o diagramă a lirismului de azi, într-un desen convingător în datele sale esenţiale, dar şi în analizele detaliate ale textelor, într-un stil fascinatoriu, în care demonstraţia şi interogaţia se confundă. Expresivitatea interpretărilor reiese din întâlnirea secretă sau manifestă a rigorii şi afectivităţii într-o „grafie“ revelatoare pentru personalitatea exegetului, disputată deopotrivă de rafinament şi eleganţă stilistică, bine temperate de rigoare carteziană şi de acurateţe a dicţiunii.