MIRCEA MOŢ: CERNEALA CRITICULUI ŞI TREMURĂTOAREA LUI GRAFIE

Ion Pop asociază idealul lecturii critice unei transparenţe a paginii: depăşind „obstacolul“ pe care îl presupune inevitabil textul literar, criticul intenţionează să transpună „într-o cât mai cuprinzătoare lumină, lumile operelor citite“. Tocmai de aceea, actul critic nu este şi nici nu poate fi acceptat ca o simplă transcriere, ci, în mod obligatoriu, ca o semnificativă trans-scriere. O dovedeşte cât se poate de convingător volumul Transcrieri din 1987, conţinând lecturi dedicate unor poeţi români interbelici. Demersul interpretativ depăşeşte „obstacolul“ textului (pe care criticul nu îl eludează, ci se foloseşte de el pe parcursul lecturii, scrutând cu un ochi atent realitatea limbajului), pentru a-şi asigura accesul la acele posibile „lumi“ ale operei ce-i stau permanent în atenţie. Ion Pop rămâne fidel condiţiei de critic literar, conştient că opera literară nu trebuie coborâtă la nivelul unui „pretext al imaginaţiei, oricât de mobile“ a interpretului: „«Transparenţa» paginilor de faţă este, desigur, un ideal al lecturii critice înseşi: a face să apară, să transpară, în dimensiunile lor multiple, într-o cât mai pătrunzătoare lumină, lumile operelor citite. Chiar ştiind că actul critic nu este, şi nici nu e de dorit să fie, simplă transcriere, ci trans-scriere, am considerat că primatul textului se impune, că opera nu trebuie coborâtă la nivelul de pretext al imaginaţiei, oricât de mobile, a glosatorului“. Nu este vorba aici de obedienţa criticului faţă de text, dimpotrivă. Criticul trebuie să lase o urmă a personalităţii sale, absolut necesară cât timp critica literară este „creaţie născută din altă creaţie“, o urmă care concretizează în ultimă instanţă „punctul de vedere“ al interpretului. Din perspectiva lui Ion Pop, această urmă este de găsit în „culoarea cernelii“ (care este cu totul diferită de cerneala autorului), dar, mai ales, în „tremurătoarea grafie“, admirabilă metaforă pentru incertitudinea şi inevitabila subiectivitate a interpretului: „Ceva din culoarea cernelii şi din tremurătoarea grafie care-i vor fi fiind proprii interpretului va lăsa, oricum, o urmă; suficientă pentru orgoliul «punctului de vedere» şi al creaţiei născute dintr-o altă creaţie“.

Ion Pop mărturiseşte că volumul Pagini transparente din 1997 s-ar fi putut intitula şi „alte lecturi fragmentare“, în prelungirea cărţii din 1973, Lecturi fragmentare. Lecturile fragmentare ale universitarului clujean fixează convingător repere ale discursului său interpretativ: „Oricât ar aspira la o cuprindere totală, precizează autorul, lectura critică trebuie să se recunoască, în cele din urmă, drept fragmentară“. Fapt absolut explicabil câtă vreme o „limitează unghiul de vedere ales, ca şi momentul desfăşurării sale, faţă de care «deschiderea» operei va oferi întotdeauna un mult mai amplu spaţiu de rezonanţă“. Pentru critic, lectura este fragmentară, uneori, prin chiar decupajul operat, prin limitele impuse voluntar obiectului: o carte, un aspect sau altul al operei“. Lectura fragmentară nu înseamnă însăşi o perspectivă limitată asupra operei literare sau asupra întregii creaţii a scriitorului abordat. Deosebita grijă a criticului rămâne „grija de a nu izola prea mult partea de un întreg deja conturat sau doar bănuit, de a nu trăda sunetul fundamental al vocii care îi vorbeşte din pagina tipărită“.

Volumul Pagini transparente conţine articole exemplare, ilustrând la modul convingător caracteristicile demersului critic al lui Ion Pop.

În articolul Pentru reîntoarcerea inocenţei, punctul de plecare al criticului este un vers considerat semnificativ pentru poezia lui Dan Damaschin: „Dintr-o pagină de poeme publicată, la scurt timp după debutul din 1971, de Dan Damaschin în revista Echinox (…) un vers mi se păruse îndeosebi definitoriu pentru scrisul său de atunci: «Suntem slujitorii unui chin frumos»“. De la un vers, de la un fragment al operei plecând, criticul îşi asigură deschiderea asupra tânărului (pe atunci) Dan Damaschin: „În apropierea lui Ion Mircea şi Adrian Popescu, şi mai tânărul «echinoxist» îşi construia într-adevăr o ipostază de oficiant uşor melancolic la cultul unei frumuseţi originare, într-un discurs ce se voia ritual recuperator“. Versul/fragmentul este suprasolicitat metodic, pentru ca lectura să îşi asigure accesul la întreg: „Volumul Intermundii (1975) ce aduna producţia lirică a acestei perioade, accentua şi dezvolta liniile schiţate în versurile amintite“. Lectura fragmentară îşi dovedeşte pe deplin „eficienţa“. Volumele următoare ale lui Dan Damaschin, Reculegeri (1981) şi Trandafirul şi clepsidra (1985) au confirmat intuiţiile criticului referitoare la debutul poetului şi tendinţele orientate în două direcţii majore: „una mai substanţială în Reculegeri (cea imnică, n.n.), cealaltă, cu accente problematizante, dezvăluie o progresivă stare de criză a regimului inocenţei vizionare şi comunicării orfice, – fără a schimba însă, în esenţă, regimul limbajului“. Criticul urmăreşte atent „evoluţia“ lui Dan Damaschin, fiecare volum pulsând puternic dinspre „obsesiile statornice ale poetului“.

Atunci când lectura fragmentară are în atenţie motivul, acesta este considerat din perspectiva întregii creaţii, fiind un sigur punct de plecare pentru demersul analitic.

În Dobrogea, Ion Vinea şi marea, Ion Pop are ca punct de plecare un topos consacrat. „Dobrogea, scrie criticul, «convine» poetului nostru mai mult decât alte spaţii nu doar din raţiuni geografice(…) ci şi din motive literare, ţinând de ceea ce am putea numi prestigiul simbolic al unui topos consacrat“. La Ion Vinea, Dobrogea asigură „un fel de model al situării eului liric“, o „poziţie“ limitrofă, „punct de frontieră, în care o conştiinţă îşi descoperă solitudinea, întoarsă când spre peisajul «dobrogean» interiorizat, sugerând sterilitatea, sentimentul eşecului, tristeţea înstrăinării, – spre vidul lăuntric ori se risipesc în zvonuri, murmure, voci iluzorii, inconsistente fantasme crepusculare“.

Demersul critic al lui Ion Pop implică un diagnostic exact, formulat cu multă fineţe, după ce criticul scrutează orizonturile mitice ale operei, decodând spectaculos simboluri ori termeni suspectaţi de a avea semnificaţii simbolice. O „sintagmă“ din poezia lui Adrian Popescu este vizibil supralicitată: „devenită emblemă a noilor poeme, sintagma citată primeşte o nuanţă programatică, pe care o confirmă în mare parte a lor, în sensul că planul mitic se insinuează în ele ca sistem oarecum exterior de referinţă, chemat să re-modeleze o viziune ce-şi conservă altminteri datele fundamentale cunoscute până acum“. Nu este eludat în special simbolul: „Strofa citată conturează pregnant tocmai datele de bază din constelaţia simbolică a limitei, aşezându-se într-o serie de reprezentări izomorfe: căpătâiul este echivalent cu pragul (…), cu marginea (…), cu ţărmul din atâtea alte poezii“. Lectura „fragmentară“ practicată de Ion Pop se finalizează prin surprinderea unui întreg al operei, sub semnul acelei menţionate continuităţi ce devine un laitmotiv al articolelor sale: la Emil Hurezeanu, versurile din cea de-a doua carte asigură „o continuitate firească faţă de Lecţia de anatomie, la Mircea Petean un volum nu contrazice radical premisele debutului, mai mult, „continuă şi dezvoltă“ direcţii din volumul anterior, la Ion Cristofor această continuitate e „marcată şi oarecum programatic, prin reluarea unor versuri sau sintagme din mai vechi poeme, incluse în discursul actual“. Şi exemplele pot continua!

Transparenţa paginii, lectura fragmentară ca premisă a perceperii întregului univers al autorului, trans-scrierea, ori „tremurătoarea grafie“ presupun la Ion Pop un deosebit respect faţă de opera înţeleasă ca manifestare a unui fond de profunzime şi constituie autentice repere ale unui critic literar ce nu-şi refuză dreptul la subiectivitate şi la perspectiva creatoare (trădând, prudent, totuşi) „creator“ textul.