Olimpiu Nuşfelean

1. Eu, cu mersul desculţ am avut pînă tîrziu o relaţie idilică. Am umblat desculţ pînă în urmă cu 10 – 15 ani. Vara, în vacanţe – acasă, în grădină, pe cîmp…, cu vitele la păscut, cîndva, cu cîinii la plimbare, ieri şi azi– umblam descălţat. Îmi luam cu mine nişte încălţări, pentru orice eventualitate, dar păşeam prin iarbă sau prin mirişte cu picioarele goale. Ce să mai zic de mersul la mare? Şlapii erau purtaţi mai mult în mînă, ca să nu zică oamenii (de la mare – acolo unde e liber la bîrfe) că n-am bani să-mi cumpăr aşa ceva. Într-o vară, prin copilărie, cînd nişte zidari lucrau la casa noastră, la prînz, după ce mîncau, dădeam o fugă, în picioarele goale, pe o cărarea printr-un lan de grîu ce părea mai înalt decît mine, la o scaldă în Şieu, rîul aflat la vreun kilometru de casa noastră. Poate tot de la rîu mi se trage renunţarea la mersul desculţ. În ultima vreme, fundul rîului s-a umplut de mîl, pietrele sînt mai alunecoase, poţi da şi peste vreun obiect periculos adus de apă. Aşa că nu e bine să intri cu picioarele goale, decît în locuri de încredere, oarecum verificate. Azi, mai comod, încalţ mereu cîte ceva cînd ies pe cîmp sau la… vale. Dar n-am renunţat de tot la mersul desculţ.

2. În copilărie şi ceva mai apoi, nu ne-am dat pe sanie concurînd pentru premii. Dar erau şi situaţii în care se proba curajul şi unii erau recunoscuţi ca… performeri. Era un deal – acum s-a construit acolo o casă – unde un teren de fînaţe cobora pînă în şosea. Acolo era locul de săniuş, mai ales duminica. Săniuşul te incita cu două performanţe de atins. La capătul de sus al pîrtiei, care era destul de lungă, se aflau nişte terenuri cu răzoare. Provocarea era să sari peste răzoare, peste unul, peste două, peste trei!… Şi apoi să ajungi cu sania pînă în şosea. Pe atunci şoseaua nu era asfaltată iar maşinile, puţine, circulau cu viteză mică. Se vorbea, cu admiraţie, că maşina Circulaţiei – un Volkswagen broscuţă – putea atinge 70 km/oră. Performer la sărit răzoare era Mihai, un vecin de-al meu, de-o vîrstă cu mine, care, mai tîrziu, va face şi nişte ani de închisoare pentru nişte furturi mărunte din magazine săteşti. Îmi amintesc acest păcat al lui nu cu simţ critic, ci cu nostalgia jocurilor din copilărie şi cu amiciţia care ne-a însoţit pînă la plecarea lui dintre noi.

3. N-am o reţetă de minciunele, pentru că n-am fost pus în situaţia să fac vreodată aşa ceva. A fost întotdeauna cineva – mama – mai pricepută decît mine. Dar le-am mîncat cu plăcere. Crocante, pufoase, dulci, dar nu prea dulci, pudrate cu zahăr, mai ales calde, dar şi reci. Adevărate „zburături” (cum li se spune pe la noi; semănînd, prin împletire, cu nişte păsări?). Îmi plac mîncărurile simple, mai puţin preparate sofisticat. Minciunelele fac parte, oarecum, din familia pancovelor, a mălaiului dulce…

4. Mai trec uneori prin oglindă şi în asemenea ocazii mă văd pe mine privindu-mă. Pur şi simplu. Nu-l văd pe cel care aş fi vrut să fiu. Că asta n-are nicio noimă. Uneori mă văd scriind. Uneori.

5. La capitolul farse ar fi multe de spus, avînd în vedere că viaţa ne joacă mereu farse. Farse făcute de mine? Pe scurt – deşi ar avea nevoie de mai multe cuvinte – o să amintesc de o şedere de vreo 2-3 săptămîni la Predeal. Într-un cerc întîmplător, două doamne, prietene între ele, nu cu mine, în jur de vreo treizeci de ani – eu aveam sub treizeci – au angajat cu mine nişte discuţii pe teme biblice. Eu am început să le ofer nişte informaţii mai documentate, după cum considerau ele, şi cu unele ascunse tendinţe ironice, avînd în vedere că una, căsătorită (cu soţul rămas prin Bucureşti) era aici amanta unui domn cu Skoda roşie. Probabil că această latură ironică, într-un fel moralizatoare, m-a motivat să nu destram… taina. Era iarnă, purtam un palton lung, căciulă de miel neagră şi… plete. Nu le-am spus că-s… poet. Nu ştiu cum au ajuns la ideea că sunt preot. Iar eu n-am infirmat părerea lor. Am lăsat totul în suspensie. Ba le-a venit şi ideea de a mi se confesa, adică să se spovedească… Etc. N-am ajuns pînă aici, deoarece s-a încheiat sejurul şi am plecat. Mi-au găsit adresa şi mi-au scris. Nu le-am mai răspuns. Farsa, cîtă era, se transforma în minciună.

Farse făcute mie? La prima lansare de carte, la principala librărie din Bistriţa, îi aveam invitaţi pe nişte clujeni: Radu Săplăcan, Petru Poantă… Erau pe un afiş, făcut de un pictor. I-am aşteptat la gară, a sosit trenul, dar clujenii mei n-au coborît din tren. N-am avut ocazia să le dau o bere înainte de lansare. Deh, am mers la librărie, hotărît să desfăşor evenimentul cu ce invitaţi – locali – aveam, emoţionant pentru mine, fără ei. Clujenii mei au apărut la librărie în momentul cînd începea prezentarea. Au coborît pe cealaltă parte a trenului ,după cum mă vor informa rîzînd. Pe vremea aceea, nu erau telefoane mobile, cu ajutorul cărora puteai lămuri cum mai stau lucrurile.

6. În emisfera nordică, deci (şi mai ales) şi în ţara noastră, o să avem vară de Crăciun cînd vom avea cu toţii trotinete electrice. Atunci n-o să mai avem sănii cu zurgălăi – şi nici n-o să ştim ce sînt acelea – iar natura, mereu atentă cu noi, ca să ne facă pe plac, ne va da doar căldură, căldură, căldură!… De trei ori căldură înseamnă caniculă.