IULIAN BOLDEA

O privire lucidă, necomplezentă şi decomplexată asupra literaturii române de după 1989 trebuie să înregistreze metamorfozele, avatarurile şi sincopele, accesele de sincronizare şi radicalismul estetic, fenomene care s-au manifestat intempestiv, înregistrându-se progrese şi reculuri, fiind, totodată, necesară o abordare obiectivă, demitizantă. Literatura română postdecembristă a străbătut, prin creatorii săi importanţi, un parcurs sinuos, accidentat, evoluând într-o cadenţă ritmată de voinţa de sincronizare cu literatura europeană, de flux, dar şi de reflux estetic. Eliberarea de constrângeri, de norme, de tabuuri s-a văzut din efervescenţa primilor ani postdecembrişti, cu învolburarea lor ideologică, cu reprezentările identitare confuze, cu delimitările şi frustrările mai mult sau mai puţin camuflate. Experimentările atrag după sine formule noi, dar şi o dezinhibare a limbajului (Radu Aldulescu, Ionuţ Chiva, Elena Vlădăreanu etc.). Literatura tânără a anilor 2000 se desprinde de orice formă de estetism, mizând pe detaliul atroce, pe gestul direct, pe reflexele biologice primare, pe visceralitate. Textualismul este lăsat oarecum în umbră, reliefându-se acum mai ales asumarea trăirii nude, inserţia în infrarealitate, autenticitatea sumară şi netă. Fracturiştii (Ianuş, Crudu, Domnica Drumea etc.) au o conduită neoavangardistă, cu fronda şi lipsa lor de prejudecăţi. Se practică acum mizerabilismul şi minimalismul (Dan Sociu), se valorifică fantezismul minimalist livresc (Dan Coman, Claudiu Komartin, Radu Vancu), în forme lirice directe, ce restaurează trăiri dintre cele mai acute, scanări atente şi angoasate ale infrarealului, într-o lume lipsită de repere consistente, în care limitele şi configuraţiile social-morale glisează mereu, fluctuante şi intermitente.

Proza e atinsă tot mai mult, după boom-ul memorialisticii din anii ’90, de revelatoare întoarceri la lumea comunistă, cu personaje captive într-un mediu oprimant, cu situaţii-limită şi revelaţii sau torturi morale, prozatorii încercând să înţeleagă mai bine acest continent dispărut, precum o Atlantidă ale cărei contururi se şterg progresiv din memoria noastră. Nicolae Breban, Gabriela Adameşteanu, Gheorghe Crăciun, Mircea Cărtărescu, Marta Petreu, Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Radu Pavel Gheo sunt astfel de prozatori care se eliberează de comunismul trăit cândva prin repovestire, prin recuperare simbolică.

Un scriitor ce domină această epocă, prin dinamica operelor publicate şi notorietatea internaţională e Mircea Cărtărescu, care, ca poet, procedează, cu consecvenţă, la desacralizarea limbajului liric, dar şi a lumii reprezentate. Desolemnizarea resorturilor propriului univers poetic se realizează prin inserţia unui limbaj denotativ, cu termeni preluaţi din cotidian, cu „obiecte“ lirice de o irepresibilă banalitate. Proza lui Mircea Cărtărescu este la confluenţă cu poezia, scriitorul expunând în dinamica epicii un ton, o viziune şi o arhitectură interioară de incontestabilă unitate semantică şi simbolică, în ciuda dezarticulării arhitecturii epice aparente. Ni se impune aici imaginea unui palimpsest cu irizări plurale, un palimpsest din care se naşte instanţa ficţională paradoxală a unei fiinţe ambigue în căutare de sine şi în căutarea sensurilor unei alterităţi dominatoare. Proza consemnează metamorfoze subite, translaţii insolite între planurile naraţiunii, glisări între condiţii ontice antinomice, mai ales în Orbitor, roman al unei scriituri paradoxale şi torenţiale, roman al imaginarului reduplicat şi al legitimării identităţii fiinţei prin retranşarea salvatoare în vis, eros sau în straturile abisale ale imaginarului. În Solenoid, remarcabilă este revelarea halucinantă a unor lumi posibile, mixajul de identităţi ontice şi de referinţe textuale, din care se întrupează acest paradoxal, aluvionar mecanism ficţional, cu metabolism ambivalent, ce nu poate fi redus la vreuna din formele şi structurile sale singulare. Scriitorul imaginează poteci, căi de acces, inervaţii ale sordidului, amprente ale miraculosului, într-un univers ficţional cu mii de înfăţişări, de forme şi dimensiuni. De la spaţiul comunist, al damnării şi inerţiei, trasat în cerneală obiectivat-realistă, la teritoriile nesigure ale visului, cu tensiuni subtile şi regresiuni în infrarealitate, până la reprezentările fantaste ale redempţiunii prin accederea la sensul primordial, paradigmatic, se înfăptuieşte, în fond, arhitectura labirintică a acestei construcţii epico-poematice impresionante.

O carte importantă a perioadei postdecembriste este Istoria critică a literaturii române, a lui Nicolae Manolescu, carte ce se situează, cum observă chiar autorul, într-o poziţie privilegiată şi ingrată totodată, între idealul purităţii şi impuritatea fecundă care e pecetea personalităţii autorului („Toate istoriile literare visează să fie pure prin definiţie şi sunt impure prin natură. Există destule impurităţi şi în cea de faţă. Nu le-am eliminat fiindcă nu am vrut să scriu o operă perfectă din acest punct de vedere şi stearpă, ci una vie şi chiar contradictorie, în măsura în care nu exprimă un autor abstract, intemporal, ci pe mine cel de acum şi de aici, cu lecturile, competenţa, temperamentul, gustul şi capriciile mele“). Asta este Istoria critică, în ciuda tuturor reproşurilor: o carte vie, credibilă, prin care istoricul literar efectuează o lectură critică atentă a literaturii române, cu toate complexele şi iluziile sale. Importante sunt, de asemenea, cărţile de după 1989 ale lui Eugen Simion, dar şi activitatea remarcabilă de făuritor de cultură a criticului, autor a numeroase ediţii critice, prefeţe, studii, coordonator al Dicţionarului General al Literaturii Române, fondator al unor colecţii de mare impact şi de indiscutabilă amploare în spaţiul cultural românesc.

Aş sublinia, de asemenea, prestaţia optzeciştilor după 1989, în poezie (Ion Mureşan, Marta Petreu, Aurel Pantea, Nichita Danilov etc.), proză (Mircea Cărtărescu, Gheorghe Crăciun, Cimpoeşu, Al. Vlad ş.a.), în critica literară (Al. Cistelecan, Ion Simuţ, Ion Bogdan Lefter etc.), după cum trebuie remarcate revistele de cultură care au activat în acest interval, cu unele numere tematice şi dezbateri de mare impact. Ar mai fi de discutat, în acest context al literaturii postdecembriste, problematica geografiilor literare, a raportului dintre Centru şi periferie, conceptele centrelor de putere culturală, expresii conceptuale ale unor ideologii literare diverse, care, atent investigate şi valorificate, pot să ofere o imagine cuprinzătoare şi integratoare asupra literaturii române de după 1989.

Anii ’90 au instaurat, astfel, totala libertate de creaţie, constatându-se acum un orizont al creaţiei şi receptării în perfect acord cu noile cuceriri ale postmodernismului, devenind foarte acut perceptibil conceptul de translaţie culturală, care defineşte un orizont al întâlnirilor între diferite spaţii culturale, sugerând o alternativă edificatoare la conceptul dihotomic de „ciocnire a civilizaţiilor“. Translaţia culturală este un indicator al mutaţiilor antropologice survenite în era globalizării, dar şi o modalitate de repoziţionare a subiectului faţă de lume, în context istoric şi ideologic. Orizontul receptării presupune, din aceste motive, tot mai mult, examinarea operelor literare contemporane din perspectiva dihotomiilor identitate-alteritate, centralitate-periferie, naţional-universal, prin care discursul despre ceilalţi exprimă un semantism multifocal, reduplicând perspectivele şi rolurile strategiilor receptării şi nuanţând, prin negociere a sensurilor şi diferenţelor, relieful întâlnirilor dintre culturi sau orizonturi mentalitare diferite, spaţiu dinamic al unor întâlniri, emergenţe şi recunoaşteri benefice. În general, se poate spune că literatura română de după 1990 a fost una a căutărilor, a revelaţiilor, a interogaţiilor şi a abandonării oricăror inhibiţii.