ION VARTIC: CĂRŢI VECHI, DE ULTIMĂ ORĂ

Despre comandorul Sablin am auzit prima oară de la Nicolae Balotă, într-una din serile clujene, cînd, întors de la Paris acasă, el îşi amintea de tot felul de întîmplări dramatice din viaţa lui, povestindu-ni-le în aceeaşi manieră barocă, plină de poftă digresivă, în care e scris şi Caietul albastru. Nu-mi mai amintesc acum în ce context i-a revenit în memorie Nikolai Vasilievici Sablin, fost lider al monarhiştilor ruşi emigraţi în România, pe care, la sfîrşitul anilor ’50, îl întîlnise, tot ca deţinut politic, într-o puşcărie comunistă. Aici, comandorul Sablin îi povestise cum a ajuns, în 1914, la Constanţa, trimis de Nikolai al ii-lea să pregătească întîlnirea ţarului cu Regele Carol. Între altele, comandorul îşi amintea că, în timpul vizitei imperiale la Constanţa, familia regală i-a dăruit ţareviciului un minunat trenuleţ de aur, lucrat cu mare minuţie meşteşugărească. Doisprezece ani mai tîrziu, aflat, în 1971, la un simpozion despre Dostoievski, Balotă a descoperit acest trenuleţ de aur într-o vitrină dintr-un muzeu moscovit. Dar nu a mai putut să-i comunice descoperirea şi lui Sablin: acesta murise, în ianuarie 1962, în penitenciarul de la Dej. Rezumatul meu e plat, dar povestea despre comandor şi trenuleţul de aur, în felul în care o nara Balotă, era aproape ca un basm, aşa încît, peste un an, cînd el a revenit iarăşi în Cluj, l-am rugat să ne-o spună încă o dată. Iar apoi i-am cerut, cu o insistenţă aproape nepoliticoasă, să o şi scrie pentru un „dosar“ al revistei (unde şi publicase deja multe alte fragmente memorialistice). Balotă nu s-a lăsat înduplecat, zicîndu-mi că o s-o scrie numai cînd îi va veni vremea s-o pună în mozaicul temporal al Abisului luminat. Dar cum cartea aceasta e, din păcate, neterminată, evocarea întîlnirii lui cu comandorul Sablin a rămas nescrisă.

Oricum, cînd l-am regăsit pe comandor în Troica amintirilor a lui Jurgea-Negrileşti, ca un personaj insolit al lumii bune bucureştene, eram deja în bună cunoştinţă de cauză. „Cine, din Bucureşti, nu l-a cunoscut pe comandorul Sablin? Rus alb, refugiat la noi prin 1922 (n.n. în 1920, mai precis), îl invitam uneori la Tripcovici – o bodegă excelentă. Aici ne-a arătat fotografii unde el, Sablin, juca tenis cu ţarul, trăgeau la lopeţi (n.n.: adică făceau împreună canotaj) sau curăţau zăpada din faţa palatului (Nikolai al ii-lea practica mult acest exerciţiu)“. La aceste cîteva amănunte, memorialistul Jurgea-Negrileşti – boier moldovean după tată, aristrocrat rus după mamă – adaugă, pe parcurs, două observaţii ironic-amabile care mi s-a părut, ulterior, citindu-i memorialul de lagăr, că îl definesc exact pe comandor. Prima: „Era străin de orice perversiune a gîndirii. Cred că atîta inocenţă se mai găseşte, poate, doar în senatul american“, urmată, în alt context, de a doua: „…devenise la bătrîneţe admiratorul lui Codreanu, spunea că acesta are privirea «sfîntului părinte» Rasputin“.

În sfîrşit, în 2018, intrînd într-o zi în librărie să văd noutăţile, am găsit, surprins, pe stand, memoriile lui Nikolai Vasilievici Sablin, Călătoria prin Eldorado, cu o precizare a editorului său, Vadim Guzun, adăugată pe coperta întîi şi pe foaia de titlu: Zece ani în lagărele sovietice; subtitlul e, de fapt, inspirat chiar de titlul altor memorii ale comandorului, Zece ani pe iahtul imperial „Ştandart“, publicate de o editură petersburgheză în 2008 (după ce acestea apăruseră, în serial, între 1946 şi 1953, într-un periodic american al „Societăţii foştilor ofiţeri din marina ţaristă“). La baza ediţiei de faţă a Călătoriei prin Eldorado stă manuscrisul rusesc dactilografiat chiar de Sablin şi rămas în arhiva Securităţii, după anchetarea „pentru uneltire contra ordinei sociale“ şi condamnarea comandorului „la 20 (douăzeci) ani temniţă grea“ prin sentinţa din 5 septembrie 1958 de către Tribunalul Militar al Regiunii a ii-a Militare-Bucureşti.

Faptul că această Călătorie prin Eldorado – probă centrală, decisivă, în proces şi verdict – a supravieţuit confirmă avertismentul bulgakovian că „Manuscrisele nu ard“. Din păcate, nu în mod absolut, căci dintr-un proces verbal al Direcţiei Anchete Penale a Securităţii aflăm că „am procedat la distrugerea prin ardere a următoarelor obiecte aparţinînd arestaţilor Sablin Nicolae şi Sablin Elena“: „… 7) un caiet cu diferite poezii scrise în limba rusă cu cerneală; 8) cinci nuvele diferite scrise la maşină în limba rusă de către Sablin Nicoale;… 10) una agendă cu copertele vinil cu diferite însemnări;… 12) un caiet cu diferite însemnări;… 15) diferite fotografii mari şi mici; 16) patru notesuri cu însemnări biografice scrise cu creionul şi cerneală în limbi străine“ ş.a. Punerea sub sechestru asigurator a sărăciei lucii, mobile şi imobile, a învinuitului e urmată de o operaţie considerată cu adevărat importantă de către Securitate, anume, lichidarea întregii arhive a comandorului: N.V. Sablin trebuia să dispară, scriptural şi vizual, fără a lăsa vreo urmă, înainte încă de a mai fi, chiar dacă formal, judecat. Nicio fotografie a lui şi nicio hîrtie scrisă de el nu trebuiau să ajungă cumva în mîinile altor ruşi albi pripăşiţi prin Bucureşti şi astfel să fie păstrate şi difuzate. Cum s-ar fi putut întîmpla, de pildă, cu acele poezii ale sale, care, prin lagăre, i-au fost, ritualic, un fel de „rugăciuni către morţii mei (precum mama, doica, prima sa soţie, chiar fiica lui, toate, substitute ale îngerului păzitor din copilărie – n.n.), pe care le rosteam în gînd în timpul nopţilor albe, cînd eram trist şi îndurerat“.

Totuşi, paradoxal, N.V. Sablin n-a dispărut fără urmă tot datorită Securităţii, care, neimaginîndu-şi că uriaşa ei arhivă ar putea fi vreodată desecretizată, n-a trimis „la tocător“, ca multe, multe altele, nici sutele de documente privitoare la comandor (transcrise şi publicate timp de patru ani de către editorul său). Printre documentele păstrate se află şi o notă informativă a vecinului său de celulă, George Acsinteanu – prozator interbelic şi turnător – care fixează momentul de iluminare al comandorului, brusc edificat cu privire la esenţa epocii pe care o trăiau. De notat că informatorul ţine să reproducă întocmai greşelile de limbă română ale lui Sablin, probabil pentru a-l şi amuza pe anchetatorul penal de Securitate al acestuia din urmă:

Sablin se gîndi o clipă, apoi mi se adresă şoptit:

– Cunoşti vreo altă epopee, în afară de „Iliada“?

– Da, făcui eu surprins de această neaşteptată întrebare. Mai este şi „Eneida“, scrisă de poetul latin Virgilius.

– Alta mai ştii?

– Scrisă? Mai sunt, dar nu-mi aduc aminte acum. Însă ce rost are această întrebare?

– Dă-te mai aproape, şopti el. Cînd eram în urss, în lagăr, după împuşcarea lui Beria, toată lumea zicea că perioada cît a terorizat acest trădător se numeşte „Beriada“ şi că această epocă va fi unică în analele omenirii.

– Fleacuri, l-am persiflat eu.

– Nici un flec, stărui el calomniind. Şi aici trăim acum „Beriada“. Luni de zile închişi fără nici un rost.

Cîteva repere biografice scoase, în mare măsură, tocmai din aceste documente. Nikolai Vasilievici Sablin s-a născut în 1880 la Petersburg, într-o familie aristocrată, iar tatăl său era general. „Aceşti Sablini erau la curtea ţarului încă de la Petru cel Mare, din tată în fiu“, după cum îi mărturiseşte a doua lui soţie, Elena, unei vecine de celulă, de asemenea informatoare a Securităţii. Nikolai Vasilievici e absolvent al Academiei de Marină din Petersburg, participant apoi la bătălia de la Port-Arthur. Timp de zece ani a slujit pe iahtul imperial, în vremea lui Nikolai al II-lea. A fost comandant de flotilă în Finlanda. După Revoluţia din Octombrie, emigrează, în 1920, în România, stabilindu-se la Bucureşti. Pentru a se întreţine, lucrează ca reprezentant al firmei americane de automobile Studebaker, deşi beneficiază şi de o parte din averea primei sale soţii, basarabeanca Ecaterina Pommer (cu care a avut un fiu, Andrei, într-o anume măsură retardat mintal). În timp, ajunge contraamiral în rezervă al armatei române. Conformîndu-se unei vechi tradiţii a intelighenţiei ruseşti, la Bucureşti, Sablin cumpără o tipografie şi scoate două publicaţii de orientare anti-sovietică (avînd, printre colaboratori şi pe Serghei Nabokov, o rudă a prozatorului), fiind din această cauză urmărit de Siguranţă. „Comandorul Sablin, om inteligent, cunoaşte prea multe lucruri şi pare suspect, fiindcă mare parte din noapte o petrece la maşina de scris, după care transmite cele scrise anumitor oameni din anturajul său“, aflăm dintr-o notă a Direcţiei Generale a Poliţiei şi Siguranţei din 30 iulie 1940. E socotit „anglofil convins“ de către Serviciul Secret de Informaţii, întrucît este fratele lui Evgheni Sablin, rivalul în diplomaţie al lui Konstantin Nabokov (unchi al romancierului) şi ultimul ambasador al Rusiei imperiale la Londra. În fine, este reprezentantul în România al Marelui Duce al Rusiei, Kiril, fapt care îi facilitează întîlnirile cu Regina Maria, care era vară primară cu acest Romanov. Regina obişnuia să-i trimită ajutoare băneşti vărului său refugiat în Franţa prin intermediul lui Sablin, liderul monarhiştilor ruşi din România.

După intrarea Armatei Roşii în Bucureşti, în 1944, Sablin este pur şi simplu răpit, în acelaşi an, de contraspionajul sovietic în noaptea de 29 decembrie şi transportat la Moscova. Acolo, va fi închis, pe rînd, în faimoasele închisori Lefortovo şi Lubianka. Din cauza activităţii lui anti-sovietice, e condamnat la douăzeci de ani de detenţie în lagăre de re-educare prin muncă. E eliberat însă în toamna anului 1954, dar trimiterea lui înapoi în Bucureşti se realizează, cu o încetineală exasperantă, pînă în primăvara lui 1955. Primul şoc pe care îl are la întoarcerea în România îl trăieşte în 16 aprilie, în clădirea Securităţii din Bucureşti, unde, în timpul formalităţilor de eliberare, i se pune pe ochi „iavaşaua“, adică o pereche de ochelari cu lentile negre de tablă (invenţia lui Mişu Dulgheru, şeful Direcţiei Cercetări Penale, care, din fericire, va ajunge el însuşi să „beneficieze“, în calitate de arestat, de creaţia lui oculară). Odată întors acasă, chiar în Sîmbăta Mare, Sablin se apucă imediat de redactarea Călătoriei prin Eldorado, carte pe care o încheie la începutul anului 1956. Citeşte cîteodată părţi din acest memorial în cercul emigranţilor ruşi din Bucureşti. În naivitatea sa, îi dă spre lectură întreaga dactilogramă lui Aleksandr Mojaiski, fost funcţionar al Siguranţei, informator al Securităţii, agent sovietic şi traducător extern al Academiei. Acesta are în existenţa lui Sablin rolul pe care îl va avea „Artur“ în aceea a lui Steinhardt, predînd manuscrisul dactilografiat la Securitate. Fapt agravant, Sablin trimite o copie a dactilogramei, prin intermediul Legaţiei franceze, la Londra, cumnatei sale Nadejda, devenită Cambon (după moartea lui Evgheni Sablin), cu intenţia de a o vedea publicată în străinătate. În consecinţă, Nikolai Vasilievici este rearestat în 18 martie 1958, într-o perioadă de intensificare a acţiunilor de represiune a oponenţilor politici. E condamnat din nou la douăzeci de ani de „temniţă grea“, în această etapă avînd loc întîlnirea lui cu Nicolae Balotă. Moare, după cum am mai spus, la 20 ianuarie 1962, în închisoarea de la Dej.

Călătoria prin Eldorado, adică prin diverse lagăre ale „Raiului“ sovietic, este o carte surprinzător de vie, scrisă cu dezinvoltura unui povestitor înnăscut. Despre acest talent special aflăm, de altfel, şi din notele informative de la Securitate, în care sunt înregistrate convorbirile Elenei Sablin cu vecina sa de celulă. Geloasă şi cam strindbergiană în sentimentele ei faţă de Nikolai Vasilievici, Elena mărturiseşte că, la un moment dat, le-a întrebat pe două rusoaice „albe“, contesa Bekendorf şi Nataşa Ruzskaia, fiică de general ţarist, „ce au aşa de mult de discutat cu soţul ei“, iar acestea i-au răspuns „că «Nicolas ştie să povestească aşa de frumos din vremurile cînd noi eram fericiţi, încît este o fericire să-l asculţi»“. Paradoxul este că la fel de „frumos“ povesteşte Sablin şi despre vremurile cînd el şi ai lui au devenit atît de nefericiţi, cu acea candoare pe care o pomenea, pe bună dreptate, Jurgea-Negrileşti. Aşa se face că, în ciuda ororilor relatate, cartea este neaşteptat de atrăgătoare. Datorită inteligenţei lui vădite, autorul se comportă, deşi nu este, asemeni unui profesionist al scrisului. Nu e vorba, deci, de un simplu memorial, ci de unul cu o construcţie circulară deliberată, programatică. Începe cu pastişa unui vers celebru al lui Krîlov şi se încheie cu alte citate şi referinţe din versurile aceluiaşi fabulist. Totodată, scriindu-şi memorialul, comandorul are un model, din care chiar citează: Însemnările de călătorie ale lui Cehov la colonia penitenciară din insula Sahalin. (Apropo de Cehov: mi-am dat seama, cu surprindere, din memorial că, în intimitate, Lenin ar fi gîndit, utopic, la fel ca Astrov şi Verşinin, de parcă ar fi fost personaj din Unchiul Vania sau Trei surori, susţinînd „despre comunism că este posibil numai peste cinci semicentenare, adică peste două sute cincizeci de ani!“)

Citind Călătoria prin Eldorado, am avut o revelaţie neaşteptată. În lagăre, Sablin ascultă şi reproduce întîmplări relatate de oameni care sunt închişi de peste 20 de ani. Acestea seamănă frapant cu situaţiile fixate în proza scurtă rusească, umoristică în cel mai profund sens al cuvîntului, între rîs şi plîns, declanşată de anii ’20, revoluţionari, ai secolului trecut. Îţi vin în minte, automat, Zoşcenko, Avercenko, Panteleimon Romanov, Ilf şi Petrov. La fel de sugestive sînt poveştile unui bătrîn ţăran din lagăr despre „viaţa satanică din Uniune“, unde a început „domnia Diavolului“, poveşti care te duc cu gîndul atît spre proza scurtă a lui Bulgakov, cît şi spre romanul lui despre Maestru şi Margareta. Tocmai pentru că o mare parte din memorial este dedicată unui anume Afanasi Ivanovici Buţenko, un ins cu vocaţie de Şeherezadă, care obişnuia să anime auditoriul înfometat şi îngheţat din lagăr, seară de seară, cu relatarea nemaipomenitelor sale aventuri pariziene din 1929. „Om vorbăreţ, un mare flecar“ şi un mincinos fantasmagoric, drăcuind fără încetare, în stare să declanşeze, pe unde trece, un haos orgiastic, Buţenko are o biografie care mi-o aminteşte pe aceea pe care şi-o atribuie cel care îşi zice Koroviev.

Practic fără nicio şcoală, în tinereţe, după propriile sale mărturisiri, Afanasi Ivanovici Buţenko a fost, cu vocea lui de bas, „mare cîntăreţ bisericesc“, la liturghii şi înmormîntări, apoi, corist în garda de puşcaşi a unui mare duce, pentru ca, după Revoluţie, să ajungă, tam-nisam, înalt funcţionar de stat, secretar general al partidului bolşevic din Ucraina, „adică un fel de Stalin ucrainian“, şi ministru al Transporturilor din aceeaşi republică. Scos pe linie moartă, devine într-un final preşedinte al Crucii Roşii ucrainiene. În această calitate, participă, la Paris, la „Conferinţa Internaţională a Crucii Roşii“. Deoarece nu ştie limbi străine şi nu are nici cea mai mică idee despre medicină, ia cu el o „doică“, adică pe unul dintre cei mai buni profesori de specialitate din Harkov. Şi astfel, Buţenko „zicea că la şedinţe el turuia în rusă tot felul de prostii, iar profesorul spunea ce trebuia să spună un om de ştiinţă şi rezulta că el ar fi tradus cuvîntarea lui Buţenko, preşedintele Crucii Roşii ucrainiene“. În acelaşi timp, întrucît este vorba de un funcţionar superior, Legaţia sovietică de la Paris îi deschide lui Buţenko „un credit nelimitat“ pentru propagandă, pentru „implementarea leninismului luminos, pentru marea cauză a comunismului şi pentru fericirea popoarelor din întreaga lume“. În acest sens, Buţenko îşi cumpără, între altele, şaisprezece ceasuri, „toate de aur şi cu pietricele“, şi o mulţime de „ţoale“, încît, la întoarcere, de la gara din Kiev a trebuit să le care acasă cu camionul. Totodată, avînd la dispoziţie acest credit bancar, Buţenko urmăreşte să îşi materializeze următorul proiect: „Să te duci la Paris şi să nu guşti alimentul feminin francez e ca şi cum te-ai duce la Roma şi nu l-ai fi văzut pe Papă“. Chiar lîngă „ambasada noastră respectabilă, care ne costă miliarde de ruble, e un chioşc de ziare şi acolo în el e o duduiţă“ care lui i se pare că e tocmai ceea ce caută, adică „o damă într-adevăr de mare anvergură“: „…voulez-vous Paris soirée cu mine, moi hotel Claridge numéro 20, grand luxe, Champs Eliseeva“? La care „duduiţa“ i-o taie scurt – „Hai, gata, nu mai face pe prostul!“ – în cea mai curată limbă rusă. Din acest moment începe marea iniţiere a lui Buţenko, cum el însuşi spune, „în Occident, în cultură, în propăşire“, anume în restaurante, cabarete, bordeluri de lux, unde, pe măsură ce se familiarizează cu ambianţa, devine el însuşi „artist-cîntăreţ“, dansator şi interpret de circ şi varietăţi. Peste tot trebuie însă să dea cîte un „adison“ uriaş (cum reţine el francezul addition), la care adaugă, cu generozitate, nenumărate pourboires, pentru că nu sînt „banii mei, ci bani sovietici“, pentru care „mujicii noştri trebuie să asude ca să acopere lipsa“. La despărţire, fostul cîntăreţ bisericesc le face tuturor urarea: „Soviet partout… Sovietele bon, uite, pourboire, pentru dumneavoastră, manger caviar!“.

Întors acasă, Buţenko va plăti din greu strălucitoarea lui iniţiere pariziană, în legătură cu care „dama de mare anvergură“ avusese grijă să trimită rapoarte detaliate la nkvd. Şi asta în ciuda faptului că Olecika începuse să aibă o oarecare afecţiune pentru cel pe care, cu umor şi cu trimitere la dramaturgul sovietic celebru în epocă, îl prezenta peste tot drept „Beloţerkovski“. În cei aproape douăzeci de ani petrecuţi în lagăr, Buţenko-Beloţerkovski se „re-educă“, dar nu în sensul dorit de autorităţi, căci la urmă îi recunoaşte lui Sablin că, la fel ca în cazul său,

în posturile cele mai înalte sunt puşi oameni inculţi, neînvăţaţi, necinstiţi, în partid se ştie că aceşti oameni nu sunt potriviţi pentru muncile de stat, dar aşa e linia…; mai mult, lîngă fiecare asemenea mare funcţionar puteai pune şi specialişti, dar în cea mai mare parte funcţionarii aceştia nu ascultau de specialişti şi totul mergea cu picioarele în sus, peste tot erau dezordini, lucruri făcute fără cap, necinstite, pur şi simplu furturi şi escrocherii, începînd cu funcţionarii de rang înalt, de felul lui Kaganovici, Beria şi al altor nemernici.

Aici, în final, transpare construcţia circulară a memorialului, deoarece încă în scurtul său cuvînt-înainte Sablin observă că, oricîte schimbări s-ar face „printre marile vîrfuri din Kremlin“, nimic nu se schimbă; altfel spus, cu versul lui Krîlov, „oricum v-aţi aşeza, buni muzicanţi tot nu veţi fi“, căci:

Condiţia de căpătîi

Este să ştii să cînţi întîi şi-ntîi.

De pus în context povestea aceasta despre înalţi demnitari inculţi, nepricepuţi şi necinstiţi, în spatele cărora se află tot felul de „doici“.

Pentru a uşura cititorului operaţia contextuală, o să mă refer la o altă carte, apărută tot în 2018, la Humanitas. E vorba de micul roman Contextul al lui Leonardo Sciascia. Citindu-l, am avut convingerea că nu întîmplător Smaranda Bratu Elian l-a tradus tocmai acum. Acţiunea romanului, scris în 1971, într-o formă narativă poliţistă, metamorfozată treptat într-una politică, se petrece „într-o ţară complet imaginară“, deşi, spune Sciascia, ne-am putea gîndi la Italia, la Sicilia, şi, adaug eu, chiar şi la… Avem de-a face cu un apolog conjunctural despre puterea politică de pretutindeni, transformat de inteligenţa tăioasă şi lapidară a lui Sciascia într-un apolog arhetipal:

… vedeţi voi, ţara asta n-a ajuns încă să dispreţuiască partidul domnului Amar cît îl dispreţuieşte pe al meu. În sistemul nostru, sfîntul mir care consfinţeşte puterea e dispreţul. Oamenii domnului Amar fac tot ce pot ca să-l merite: şi-l vor avea. Şi cînd îl vor avea, vor şti şi cum să facă pentru a-l legitima. Deoarece sistemul îţi permite să ajungi la putere prin dispreţ; dar numai ticăloşia, exerciţiul ticăloşiei o legitimează.

De pus în context.