OLIVIU CRÂZNIC: ARCA ROMANULUI ROMÂNESC

Arca lui Noe (ediţie definitivă 2018, Ed. Cartea Românească, colecţia Cărţi fundamentale, autor: Nicolae Manolescu) este un Studiu despre romanul românesc prea complex şi prea vast – aproape 700 pagini, tipărite cu corp de literă mărunt, corectate şi tehnoredactate exemplar – pentru a încerca aici un comentariu propriu-zis (demersul ar reclama zeci de pagini).

Ne vom mulţumi cu o prezentare literară subiectivă, menţionând punctual unele observaţii manolesciene referitoare la romanele analizate (enumerarea acestora ni se pare necesară, fără a ne opri şi asupra prozelor scurte/pieselor de teatru conexe), care ne-au atras în mod deosebit atenţia şi care, credem, îi vor interesa la fel de mult şi pe alţi cititori.

Eseul introductiv, intitulat sugestiv (şi metaforic) Doricul, ionicul şi corinticul, propune (pornind de la clasificarea schematică şi semnificativ diferită efectuată de A. Thibaudet, redată în epigraf) trei mari tipuri de roman (dintre caracteristicile acestora, explicate detaliat pe parcursul studiului, am selectat doar câteva):

– romanul „tradiţional“, doric, se evidenţiază prin tema de natură socială (în special economico-socială) şi prin perspectiva narativă obiectivă;

– romanul ionic, apărut concomitent cu apogeul romanului doric, se caracterizează prin tema de natură psihologică (în special amoros-psihologică, observăm în selecţia din Arcă) şi prin perspectiva narativă subiectivă (cu menţiunea că nu toate romanele narate la pers. I aparţin ionicului);

– romanul corintic, apărut concomitent cu apogeul romanului ionic (dacă facem abstracţie de precursori izolaţi), este eteroclit şi ludic (fantasticul, absurdul, oniricul putând ocupa un loc central în economia operei, alături de politic).

Sunt reliefate importante distincţii terminologice: romanţ/roman (cu trimitere şi la distincţia istorică „romance“/„novel“, cel de al doilea termen desemnând „o ficţiune realistă“), autor/narator, narator creditabil/necreditabil, narare/perspectivă, povestire/prezentare, realism obiectiv/psihologic.

Criticul ne avertizează că, selectând, nu a avut ca reper principal valoarea operelor. Studiul său oferă, după cum vom descoperi pe parcursul lecturii, analiza unei suite de momente-cheie care au dat naştere tipologiilor şi formulelor romaneşti, suită pe care ne vom strădui să o „condensăm“ în alineatele de mai jos.

Prima parte, Arta de a începe un roman, are tot rol introductiv, însă de data aceasta nu general, prefaţator, ci specific – o „geneză“ în corpul studiului propriu-zis, devoalând zorii speciei literare: Don Juanii de Bucureşti (Donjuanii din Bucureşti, în alte surse – n.n., O.C.), scris, pare-se, de Radu Ionescu, fiind însoţit de o remarcabilă scrisoare cu caracter teoretic şi anticipând „craii“ lui M. Caragiale; Catastihul amorului (autor neidentificat – important pentru „codificarea“, într-un capitol, a „celor douăsprezece stiluri principale“ de a începe un roman); romanul sentimental, fie acesta epistolar (Manoil) sau nu (Elena), al lui D. Bolintineanu; cel senzaţional – I.M. Bujoreanu (Mistere din Bucuresci), G. Baronzi (Misterele Bucurescilor); romanul parvenitului (fiziologic – N. Filimon, Ciocoii vechi şi noi, ori comportist – D. Zamfirescu, Viaţa la ţară).

În partea a doua, Doricul, întâlnim, de regulă, opere clasice, familiare publicului larg (cu unele excepţii) – tratate însă, în primul rând, din punct de vedere al rolului jucat în dezvoltarea „prozei lungi“: în Mara, I. Slavici utilizează procedee scriitoriceşti moderne (e.g. stilul indirect liber), consacrând realismul popular; Ion conturează realismul obiectiv, în vreme ce Pădurea spânzuraţilor se constituie în romanul conştiinţei morale (L. Rebreanu); Baltagul (M. Sadoveanu) este, în cadrul realismului economic, nu roman al transhumanţei, ci al căutării adevărului; Enigma Otiliei – roman critic şi al educaţiei sentimentale (G. Călinescu); Moromeţii (M. Preda) – exponent al „noii obiectivităţi“.

Sunt analizate şi „romanele romaneşti“ (romanescul reprezentând modernizarea aventurosului), succese comerciale interbelice: mai întâi Rusoaica (G. Mihăescu), apoi, în acelaşi capitol, Întunecare (Cezar Petrescu) şi La Medeleni (I. Teodoreanu).

În sfârşit, Cronică de familie (P. Dumitriu) este un roman familial, ca temă, şi senzorial („poetică a corpului“), ca tehnică.

Partea a treia, Ionicul, are în vedere: ciclul Hallipa (H. Papadat-Bengescu) – pionier al ionicului; Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război şi Patul lui Procust (Camil Petrescu) – beletristica amorului orgolios şi lucid; Maitreyi („Singurul roman al lui Mircea Eliade care dă, în chip indubitabil, recitit astăzi, impresia de capodoperă“) – expresie a iubirii mistice (criticul remarcă, aici, faptul că viziunea, chiar dacă nu şi metoda, i-a îndreptat lui Eliade romanele spre metafizic).

Mai puţin cunoscute publicului larg (comparativ cu cele anterior menţionate) sunt: Adela (G. Ibrăileanu) – roman-jurnal al imaginaţiei erotice şi al complexului oedipian; Ioana (A. Holban, „cel mai proustian dintre romancierii noştri“) – „roman al unui roman“, având ca obiect studiul intimităţii şi analizat în corelaţie cu celelalte opere ale „trilogiei Sandu“ (protagonistul fiecărui roman poartă acest nume, fără a fi vorba, neapărat, despre acelaşi personaj); Vestibul (Al. Ivasiuc) – iubirea devine pretext pentru studiul condiţiei umane.

Partea a patra, Corinticul, ne rezervă cele mai multe surprize.

Se deschide cu romanele controversate (inclusiv sub aspectul apartenenţei la specia literară), avangardiste, parodice şi satirice, ale lui Urmuz (Pâlnia şi Stamate; Fuchsiada) şi T. Arghezi (Cimitirul Buna-Vestire).

Analizează, apoi, creaţiile existenţialiste ale lui M. Blecher (Vizuina luminată; Întâmplări în irealitatea imediată – „una din capodoperele romanului românesc“).

La „decadentistul“ M. Caragiale (Craii de Curtea-Veche), ni se semnalează stilizarea registrelor lingvistice, inclusiv a celui argotic („contrafacerea artistică“).

Reflectarea romanescă a basmului Cenuşăresei o întâlnim atât într-un registru literar filozofico-pedagogic (Creanga de aur – Sadoveanu fiind singurul scriitor prezent în două dintre secţiunile cărţii), cât şi în cadrul „apologiei ironice“ (Şt. Bănulescu – singurul volum publicat din Cartea Milionarului remarcându-se şi prin onomastică, toponimie, „simularea epicităţii“).

D.R. Popescu („creatorul uneia din cele mai stranii, originale şi violente viziuni epice din întreaga noastră literatură“) utilizează tehnica „incertitudinii lecturii“ (cheie realistă ori simbolică?) în „farsele sinistre“ din ciclul F. G. Bălăiţă (Lumea în două zile) apelează la o formulă deconcertantă („note de anchetă“, articole de gazetă, „fişe de lucru“ etc.) pentru unii dintre comentatorii operei sale groteşti (fără a trasa alte paralele cu „pop culture“, descoperim în conceptul certificatelor de deces completate profetic un Death Note „avant la lettre“! – n.n., O.C.). N. Breban adoptă, în antiutopia Bunavestire, un ton familiar, experimentând şi „fractura“ logică în caracterul personajului.

Ultimul capitol al secţiunii vizează metaromanul: Martorii (M. Ciobanu); Ficţiune şi infanterie (C. Olăreanu); Solstiţiu tulburat (parodie a operelor clasice, personajele lui P. Georgescu fiind ciocoii vechi şi noi, Felix şi Otilia ş.a.); ciclul Ingeniosul bine temperat (M.H. Simionescu), din care este remarcat primul volum.

Postfaţa (Celălalt tigru – titlu împrumutat de la poemul metaforic al lui J.L. Borges) răspunde unor obiecţii aduse de critici şi rezumă concluziv studiul.

Recomandăm Arca lui Noe nu doar literaţilor (critici, teoreticieni, istorici, scriitori) ori celor „aflaţi în necesitate“ (profesori, studenţi, elevi de liceu), ci şi cititorilor „obişnuiţi“, dornici să înţeleagă mai bine opere pe care le cunosc sau să descopere opere noi, interesaţi să îşi dezvolte vocabularul şi cunoştinţele din domeniu – sub îndrumarea unuia dintre cei mai cunoscuţi şi mai apreciaţi oameni de cultură ai ultimelor decenii.