SUPERCLUSTER 3

Obiectele nu sunt doar produsele pe care le vindem sau cele pe care le cumpărăm. Privite din unghiul potrivit, obiectele, ne vom da repede seama, reuşesc, în fapt, să surprindă tocmai esenţa „celuilalt subiect“. Calitatea „substanţială“, ca să spun aşa, a obiectelor e mai mult decât un rezultat al muncii depuse. „Nu e nimic în afară de obiect“, aşa cum bine scrie Harman parafrazându-l pe Derrida. Lucrurile, societăţile, indivizii – toate aceste entităţi sunt, în fapt, obiecte care definesc temporalitatea şi materialitatea realităţii declinate undeva la intersecţia dintre viaţa umană şi cea non-umană. Am senzaţia că, deşi o face prin mijloacele poeziei, dosarul de faţă demonstrează tocmai acest lucru: fie că e vorba de impasul gesturilor cotidiene ori de acele amintiri mai puţin agreabile, obsesia ontologică pe care poemele cuprinse aici o degajă devine simptomatică pentru eşecul eudemonologic al tehnologiilor contemporane. Sunt multe altele concluziile pe care le-aş putea trage acum, însă cert e că „postdouămiismul“ – utilizat aici ca bornă pur cronologică – conţine grupări, şcoli ori direcţii extrem de variate. Indiferent de vârsta lor, unii continuă poeticile generaţiei 2000, alţii recuperează ticurile promoţiilor mai vechi. Cei mai talentaţi se debarasează, însă, dialectic de ambele repere, adică fără să le nege întru totul. Abandonând, aşadar, obsesia radical-futuristă a avangardelor, dar şi nevoia modernismului postbelic pentru „noutate“, poezia actuală – atunci când e cu adevărat valoroasă – nu se cramponează, însă, nici în defetismul postmodern (unde sfârşitul istoriei echivalează cu ideea că totul a fost deja palimpsestic scris), ci inventează, în schimb, o gamă largă de soluţii estetice hibride, preluând, aşadar, câte ceva de la fiecare.

Reflectând la evenimentele trecutului apropiat, Andrada Oana Strugaru construieşte un fetiş al potrivirii/apropierii. Auto-reflexivitatea vocii lirice e mereu tranşată de directeţea cu care articulează posibilităţile paradigmatice ale imaginilor invocate. Cinismul e întărit, apoi, de anafore şi repetiţii, la fel cum dezgustul rezonează în spaţiul scriptural. Din acest grupaj nu lipsesc însă nici registrele suprarealist-expresioniste (pe linia unei Angela Marinescu ori, de ce nu, Claudiu Komartin), aşa cum bine se vede în textele Andreei Petcu: „doar în luna noiembrie/ când îţi storci sânii/ laptele ţi-e acru/ declară piticii/ război naşterii tale/ piticii din creierul tău/ avioane inundă liniştea camerei/ din ele cad puşcăriaşi/ moşesc lângă mama ta/ picioarele ei desfăcute/ copila ei desfăcută/ uite cum carnea curge/ sângele tatălui/ sângele fecioarei/ lesa mea de la domnul este dată“. Pe de altă parte, Andreea Petrovici semnează poeme narative şi, pe alocuri, parabolice. Deşi conţine o mică istorie personală, unul dintre textele sale vorbeşte despre mecanismele şi puterile poeziei. În simplitatea ei, sintagma următoare conţine, poate, cea mai sugestivă imagine a morţii pe care am întâlnit-o în rândul poeziei tinere: „am fost linişte“. Palierul metatextual se menţine, fiind destul de evident şi în cel de-al doilea poem. Astfel, cu toate că par fi o colecţie de impresii mai mult sau mai puţin aleatorii, ambele poeme sfârşesc, cum ziceam, într-o notă alegorică.

Bogdan Petcu vine cu o viziune, cred, inedită. Poetul conjugă „marţianismul“ (unui Craig Raine ori Christopher Reid) cu ceea ce pare a fi un soi de critică postcolonială. Nu l-aş apropia însă de un Manasia. E interesant că Petcu rămâne, totuşi, un poet livresc cu destul de multe referinţe (mai mult sau mai puţin obscure), dar a cărui structură ideatică e în mod limpede construită pe piloni anarho-socialişti. Daniel Coman scrie o altfel de poezie orientată către obiect – obiecte ale memoriei, obiecte ale normalizării. În schimb, textele sale compun o reflecţie asupra tehnologiei ca extensie mentală. O notă de absurd poate fi observată aici şi parcă ceva din tonalitatea lui Iustin Panţa. Emilia Nedelcoff livrează, apoi, două poeme construite, parcă, pe calapod optzecist, ambele dovedindu-se a fi nişte surprinzătoare naraţiuni feministe în care stilul indirect liber face casă bună cu trucurile formaliste (structura aproape circulară, refrenele etc.). Julie Iaroslavschi dă frâu liber imaginaţiei, ca să folosesc un clişeu. Deşi lucrează parcă împotriva ingambamentului, arbitrarietatea tăieturilor şi a trăirilor transcrise încapsulează cu succes fluxul de figuri şi idei pe care textul le aglutinează. Îmi place nu doar abordarea ludică a spaţialităţii textuale, ci şi felul în care problematizează dinamica obiectelor şi a proceselor înregistrate. Şi asta mai ales pentru că procedeul apare destul de rar în poezia noastră de azi. Iată, de pildă, eleganţa modului în care lungimea rândurilor reflectă, tipografic, dacă vreţi, procedeele implementate: „bricheta va fi/ de/ lungimea lui“.

După doar câţiva ani de la prima ocurenţă a expresiei, Lucian Balan reuşeşte să transforme „post-ironia“ într-un fel de loc comun. Şi aş zice că gestul e destul de curajos, fiindcă poate foarte uşor aluneca în patetism. Ideologic vorbind, el nu se îndepărtează însă foarte mult de colegul său Petcu, deşi nuanţele ţin mai degrabă aici de spectrul nihilist. Nu-l folosesc des (aproape deloc, aş zice), dar „fantezie“ e cuvântul pe care l-aş pune la bătaie pentru a încerca să surprind silueta poetică pe care o propune Maria Miruna Solomon. Cu poeme lungi care nu plictisesc şi cu ajutorul unei formule sintactice bine controlate, poeta recuperează, cu o uşoară frivolitate, stilistica unui Cristian Popescu, o stilistică în care îmbinarea registrelor lingvistice izbuteşte să reîmprospăteze recuzita poeziei actuale. Citez din Giulia Măriuţ pentru a-mi susţine ipoteza de mai sus: „reuşesc cu greu să mă suport când văd conturul obiectelor prea clar“. Giulia trasează, cu precizia unui scenograf, două poeme despre angoasă, dar şi despre ceea ce ne-ar putea eventual linişti. În sfârşit, aş zice că Raluca Ialomiţeanu redactează un soi de poeme terapeutice unde corpul devine obiectul care trasează graniţa dintre interior şi exterior sau cea dintre tehnologie şi biologie, dacă vreţi, poeme în care limbajul capătă importanta funcţie de a negocia raportul dintre cele două lumi.

Alex Ciorogar