CRISTIAN VASILE: BALCANISM, STUDII SUD-EST EUROPENE ŞI CONTURAREA ACADEMICĂ A UNEI REGIUNI

La începutul anului 2019, Diana Mişkova – profesor de istorie şi director al Centrului de Studii Avansate din Sofia – a publicat o carte extrem de bine documentată care surprinde şi secvenţe de istorie românească – Diana Mishkova, Beyond Balkanism: The Scholarly Making of a Region, Routledge, London and New York, 2019, 282 p. Această lucrare nu este doar un amplu studiu istoriografic, ci şi o nuanţată analiză imagologică privitoare atât la Balcani, cât şi la studiile sud-est europene din ultimele două secole. Structura cărţii acoperă patru perioade importante, în timp ce contextualizează diferitele conceptualizări intraregionale şi extraregionale (p. 5). Autoarea a observat că „auto-înţelegerea“ balcanică s-a bucurat rareori de atenţie, iar cartea ei încearcă să inverseze perspectiva privind asupra Balcanilor în principal din interior. Discursul dominant occidental care a făcut o distincţie ontologică şi epistemologică între „eul“ european şi cel „balcanic“ al altora, adică balcanismul, a câştigat un statut proeminent. Pornind de la această realitate narativă, Diana Mişkova se străduieşte să revizuiască şi să nuanţeze explicaţiile privind omisiunile din „discursul balcanic“ (pp. 1-2). Misiunea asumată de autoare nu este numai aceea de a scrie istoria acestui domeniu ştiinţific în sine, ci şi de a realiza o reconstituire istorică a modurilor diferite de înţelegere a Balcanilor, aşa cum au reieşit din practicile discursive academice şi din practica politică (p. 3).

De fapt, Mişkova încearcă să scoată la iveală o lungă tradiţie, puţin studiată a preocupării ştiinţifice privitoare la o regiune istorică paradigmatică şi urmăreşte cum s-a „acomodat“ relaţia „Europei“ cu periferia ei (balcanică), scoţând astfel în evidenţă natura unei discipline, studiile balcanice. În primul capitol, Un concept cu multe nume (pp. 7-40), autoarea prezintă graniţele şi diviziunile interioare ale regiunii, concentrându-se asupra naturii lor (p. 8). Interesul britanic, rusesc şi francez, precum şi implicarea academică/emoţională în chestiuni balcanice sunt, de asemenea, investigate (pp. 17-34), în timp ce Mişkova încearcă să stabilească relaţia complexă dintre lumea politică şi spaţiul intelectual, cel al experţilor (p. 26). Autoarea subliniază impactul deosebit de pronunţat pe care l-a exercitat idealizarea culturii ţărăneşti asupra reprezentării intelectualilor britanici liberali şi a politicienilor asupra Balcanilor: „Entuziasmul pentru virtuţile vieţii ţărăneşti din Balcani a provenit din surse care nu aveau nimic de-a face cu Balcanii în sine şi totul în legătură cu politica internă britanică. (…) A fost o expresie a unei critici mai largi a consecinţelor negative ale urbanizării, industrializării şi comercializării pentru «sănătatea» socială şi morală a naţiunii britanice“ (p. 26). Teme precum uniunea lingvistică balcanică, transferurile culturale şi „mentalitatea balcanică“ sunt abordate în capitolul 2 – Apariţia Balcanilor ca spaţiu istoric cultural (pp. 41-69). După cum menţionează Mişkova, abordarea lingvistică a furnizat studiilor balcanice o reală paradigmă şi viziune (p. 45). Contribuţia lingvisticii comparate, a etnografiei şi a folclorului a meritat o analiză extinsă, autoarea subliniind activitatea lui Ivan D. Şişmanov, un savant umanist care a semnalat existenţa unor credinţe, naraţiuni şi tradiţii epice comune balcanice. (p. 45).

Ivan Şişmanov este un caz interesant pentru că a sfidat tendinţele naţionaliste şi a respins ideea rădăcinilor autohtone şi a unicităţii folclorului naţional. Dacă Şişmanov i-a inclus şi pe români în analizele sale, Iovan Ţviici (Jovan Cvijić), reputat expert în domeniul geografiei umane, a desfăşurat inclusiv o investigaţie psihologică privitoare la popoarele din Balcani, dar s-a referit doar la slavii sudici. Conceptualizarea sa privind Balcanii poate fi văzută ca fundamentală pentru multe dintre viziunile ulterioare occidentale (p. 52). În timp ce Cvijić s-a concentrat pe discontinuităţile civilizaţiilor şi pe fragmentarea etnică, N. Iorga, din contra, a favorizat elementele de sinteză a unui caracter complet particular, comun tuturor naţiunilor Europei de sud-est. Trebuie spus că numeroşi intelectuali şi cercetători români interesaţi de Balcani sunt citaţi şi comentaţi în cartea Dianei Mişkova (N. Iorga, Victor Papacostea, Gheorghe Brătianu, Mihai Berza, Tudor Vianu, Teodor Capidan, Sextil Puşcariu, Valentin Al. Georgescu, Alexandru Duţu, Andrei Pippidi, Răzvan Theodorescu ş.a.). Lipseşte însă raportarea la analize mai recente precum cea a profesorului Mircea Muthu.

În capitolul 3 (pp. 70-103), cercetătoarea bulgară discută proiectul balcanic interbelic al stângii şi al liberalilor, aşa-numita nouă ştiinţă a balcanologiei, precum şi chestiunea existenţei unui homo balkanicus. Autoarea subliniază faptul că proiectele politice pentru o Uniune Balcanică au provocat o emulaţie intelectuală considerabilă şi au avut un impact direct în regiune asupra instituţionalizării studiilor sud-est europene. În toate statele din zonă au apărut institute de cercetare axate pe istoria Balcanilor. Diana Mişkova revizitează diferitele abordări care subliniază poziţiile istoriografice divergente chiar în interiorul aceleiaşi ţări (de exemplu, Nicolae Iorga versus Victor Papacostea, pp. 74-75). Acesta din urmă a dorit să se detaşeze de fixaţiile politice şi naţionale şi să se apropie de cercetarea meticuloasă pe bază de documente şi de naraţiune sobră (p. 75). Merită semnalată consecvenţa lui Victor Papacostea în apărarea autonomiei ştiinţei istorice: în anii 1930, el a evitat instrumentalizarea naţionalistă a studiilor balcanice, iar după 30 de ani, la începutul anilor 1960, a respins propunerea comunistă de a se alătura direcţiunii unui Institut de studii sud-est europene. Aici trebuie subliniat faptul că Diana Mişkova cunoaşte foarte bine atât literatura secundară despre România, cât şi sursele româneşti.

Capitolul 4 – Balcanii pe harta europeană (pp. 104-138) – se concentrează asupra studiilor balcanice postbelice în Franţa, Marea Britanie şi SUA, studii care au ocupat un loc marginal în toate aceste trei ţări (p. 105). Angajamentul academic francez legat de Balcani a reflectat mai presus de toate poziţia diplomatică şi militară a Franţei în Europa postbelică şi a vădit aria largă de cooperare între politicieni, cercetători ai Sud-estului european şi lideri de opinie (p. 106). Emmanuel de Martonne a fost probabil cazul cel mai vizibil. Poate că cea mai persistentă trăsătură culturală asociată cu Balcanii, una aproape invariabil atribuită subordonării sale faţă de puteri orientale, a fost înapoierea (p. 116). A rezultat o întreagă reflecţie academică încercând să teoretizeze cauzele acestui tip de subdezvoltare.

Diana Mişkova acoperă inclusiv cadrul politic şi internaţional postbelic, balcanismul politic în contextul Războiului Rece, precum şi chestiunea funcţionării Asociaţiei Internaţionale pentru Studiul Europei de Sud-Est ca întruchipare a reinstituţionalizării studiilor balcanice şi sud-est europene (capitolul 5; pp. 139-177). După cum a observat autoarea, proliferarea organizaţiilor regionale precum şi consolidarea studiilor sud-est europene ca domeniu autonom în anii 1960 au fost produse ale Războiului Rece, care au reunit politica culturală, geopolitică şi propaganda naţională (p. 149). Cu toate acestea, în general, studiile balcanice au rămas izolate de dezbaterile teoretice şi metodologice care au avut loc în anii 1970 în istoria generală şi în ştiinţele sociale, în special în economia politică şi în studiile de naţionalism, atât în Europa de Vest, cât şi în Europa de Est (p. 171).

Un singur regret ar putea exista, acela că Diana Mişkova nu a intrat într-un dialog academic cu Mircea Muthu, cel care a teoretizat balcanismul literar (românesc şi sud-est european) într-o amplă monografie.