D. Ţepeneag: Fragmente de Jurnal

 15 dec. 2009

Săracul Pastenague, nu mai are unde să publice! – Găseşte-mi o revistă pentru el, i-am spus lui Paul când m-am dus, azi, să-l anunţ că viitorul roman i-l dau unui editor român. Adică şi dreptul de traducere în alte limbi. Câtva timp sper să-ţi pot lăsa ţie acest drept pentru celelalte cărţi. Cele scrise în franceză în orice caz… Aşa că ar trebui să te ocupi mai bine de Pastenague, căci cu el ai să rămâi.

La drept vorbind, editorul meu, care mult timp mi-a fost şi prieten apropiat, ştia şi accepta intenţia mea de-a lăsa drepturile toate unui editor român. Renunţase în scris la aceste drepturi încă din septembrie 1999. Pe urmă s-a făcut că uită, iar eu l-am lăsat să uite, gândindu-mă probabil că el îmi va găsi mai uşor editori în alte ţări. Ce-i drept mi-era şi târşală să-i aduc aminte. Oricum, dacă a fost mai mult calcul din partea mea, a fost un calcul prost. pol nu mi-a găsit niciun editor, pe toţi i-am găsit eu însumi, fie din întâmplare (noroc!) ca în cazul lui Dalkey, fie prin diverse relaţii (aşa s-a întâmplat în Germania, Ungaria, Slovenia). De trei ani încoace, de când a plecat Buzura din fruntea icr-ului, cărţile publicate în străinătate de scriitorii români au fost subvenţionate, inclusiv cele din sua. În sfârşit, publicarea în Portugalia se datorează premiului pe care l-am obţinut din partea Uniunii Latine.

La ultima şedinţă de subvenţionare, comisia constituită de icr ( se schimbă în fiecare an), a acceptat să subvenţioneze Hotel Europa (Dalkey), dar a respins Zadarnică e arta fugii tradusă în Bulgaria. Am luat-o ca pe un avertisment. In România, n-am niciun editor care să insiste pentru cărţile mele.

Camionul bulgar i l-am promis lui Teodorovici pentru Polirom. Dacă mă înţeleg cu Lupescu, îi dau şi alte cărţi, de pildă trilogia. Paul n-are cum să se opună. In definitiv, cu drepturile de traducere încasate până acum a intrat în cheltuieli.

Când, mai mult în glumă, i-am spus să găsească o revistă pentru criticul Pastenague, a ridicat din umeri.

– Tu ai să ieşi la pensie, i-am spus, toţi autorii tăi vor fi la dispoziţia lui Gallimard. Nu vreau să ajung în situaţia asta. I-am vorbit aşa ca să-l consolez. Iar el s-a enervat: nu ies la pensie… N-am insistat. Am luat câteva cărţi pe care mi le-a oferit (probabil ca să am ce citi de Crăciun…) şi am plecat.

Am sub ochi hârtia cu antetul editurii şi semnată de mâna lui:

„Comme suite à nos conversations, je vous confirme que, compte tenu des changements intervenus dans votre pays, je vous restitue bien volontiers les droits de traductions de vos deux ouvrages «Hôtel Europa» et «Pont des Arts» parus chez nous.“ etc.

Ce-i drept, până la acea dată nu publicasem în afara Franţei decât în Germania. Şi în România, bineînţeles.

 

20 dec. 2009

Am zăcut toată ziua, dar tot nu mă simt bine. Vorba e că n-am febră. Şi deci, după părerea lui B., n-am dreptul să mă consider bolnav. Nu contează că tuşesc ca un măgar, că mă doare în gât, strănut când mi-e lumea mai dragă, dimineaţa mă scol cu gâtul şi gura uscate. Şi nici nu pot să scriu… Nu-i nimic, citeşte! Prefer să mă uit la televizor şi să caut pe internet comentariile la eşecul conferinţei de la Copenhaga. François mi-a trimis un mail: «C’est toi qui as raison: dictature écologique mondiale, c’est la seule solution.»

Obama n-a reuşit să-i convingă pe chinezi şi n-a vrut – de frica opiniei publice americane anti-ecologiste în majoritatea ei – să se alăture europenilor. Conferinţa deci s-a terminat fără să se ajungă la un acord clar, cifrat şi cu clauze constrângătoare. Se vor întâlni din nou în Germania, în vara lui 2010. Pe urmă în Mexic. China nu vrea să se supună niciunei constrângeri: alături de sua, ea produce cel mai mult bioxid de carbon. Raporturile de forţă s-au inversat. Suntem la cheremul chinezilor care vor mai întâi să ajungă în poziţie de dominaţie absolută şi-abia apoi, sub pretextul ecologic, să-si impună dictatura mondială. Am vrut dictatură ecologistă, dictatura va fi chineză. Şi cine e de vină? Capitalismul de tip anglo-saxon care a grăbit mondializarea şi ne-a dat pe toţi pe mâna chinezilor ca să-şi poată menţine pentru un timp profiturile…

O să încerc să scriu câteva pagini de analiză a momentului, dacă reuşesc să nu mă enervez. Să vorbesc despre capitalismul de stat care e pe cale să câştige partida graţie chinezilor. Vina iniţială o au totuşi ruşii. Pe urmă Hitler. Secolul xx. Civilizaţia occidentală de tip iluminist va dispărea. Nu va fi apocalipsul, ci o involuţie a mentalităţii generale, o dictatură chiar acceptată a căpitanului de vapor care se scufundă. Dictatura asta va salva omenirea? Sau ce va rămâne din ea…

 

28 dec. 2009

Mi-a scris John O’Brien să-mi spună că, sub pretexte birocratice, icr-ul n-a plătit subvenţia pentru Hotel Europa care va apărea aşadar cu întârziere (era programată pentru iulie 2010). De apărut însă tot va apărea („But one way or the other, my commitment to you remains the same, be assured“). Dar celelalte volume din trilogie?

Rea-voinţă sau lipsă de fonduri. Probabil şi una şi alta. Aveam dreptate să mă tem. Les absents ont toujours tort!

Eu am văzut totuşi pe internet că în toamnă, una din comisiile de aprobare a subvenţiilor dăduse un aviz favorabil; a respins subvenţia pentru traducerea în bulgară a Zadarnicei… , dar a aprobat subvenţia pentru editura americană. Om vedea…

 

8 ian. 2010

M-am întâlnit cu Aude. Şi-a dat demisia. John i-a cerut să se stabilească pentru doi ani la Londra, s-o înlocuiască pe Sophie Lewis, iar ea a refuzat: iubitul ei e la Paris, n-are chef să se despartă de el. Câţi ani să aibă fata asta? Parcă anul trecut mi-a scris într-un mail că are 25 de ani.

I-am spus să-l citească pe Brebel. L-a citit şi i-a plăcut. I-a citit ultimul roman, publicat anul ăsta, pe care eu nu mi l-am luat de la pol. Şi parcă tot ea mi-a spus despre Pigeon vole: C’est un livre culte! Mă întreb când l-a citit…

 

9 ian. 2010

De Crăciun am primit şi trei volume în Pléiade de J. Green (iii-v). Primele două le aveam. În vol. v e publicată Autobiografia pe care Benita mi-o tot lăuda. Dacă nu mă înşel, Green a publicat-o la Grasset când ea începea să lucreze acolo. N-am apucat să citesc decât Partir avant le jour, amintiri din prima copilărie. Ce memorie! Aproape că-l bănuiesc că a inventat o grămadă de scene, le-a reconstituit adăugând detalii de care nu-şi amintea neapărat, dar se potriveau cu scenele respective, le îmbogăţeau şi de fapt le făceau mai concrete, bref, mai credibile. Oare nu asta e măestria scriitorului? Cel puţin în concepţia clasică asupra literaturii…

Cum de pot să scriu Camionul bulgar şi în acelaşi timp să citesc proza autobiografică a lui Julien Green? Uite că pot!…

 

11 ian. 2010

Obama dezamăgeşte. Adică nu doar pe mine. Nu numai că a trimis trupe suplimentare în Afganistan şi nici până acum n-a reuşit să impună reforma securităţii medicale în sua, dar a cedat în faţa celor două loby-uri care taie şi spânzură în State: loby-ul israelian şi cel bancar. Cazul Madoff a arătat că există legături strânse între cele două.

Se pare că puterea politică şi de decizie a unui preşedinte american e mai mică decât a unui preşedinte francez actual. El are de înfruntat Senatul, Congresul ai căror membri nu se supun ca în Franţa partidului (majoritar sau nu) din care fac parte. François L. mi-a atras atenţia imediat după alegerile americane că în echipa lui Obama un rol important îl avea (i-am uitat numele!) cu dubla cetăţenie americană şi israeliană.

 

14 ian. 2010

Teodorovici mi-a propus să-mi public Camionul la ei, la Polirom. Am acceptat fără să stau prea mult pe gânduri. Nu eu însumi am declarat că editura ieşană e cea mai bună din România? Mi-au trimis contractul pe care (pour une fois!) l-am citit cu atenţie. Am cerut ca drepturile pentru străinătate pe care le cedez lor pentru cinci ani să facă excepţie în privinţa editorului francez; aşa cum editorul francez a făcut întotdeauna excepţie în ce priveşte publicarea în România. În definitiv, le rămân toate celelalte ţări.

Linda şi Nicolas Cavaillès au lansat situl Seine et Danube, un fel de revistă on line de traduceri din română în franceză. E foarte bine făcută.

 

15 ian. 2010

„Tout diariste veut faire reculer la mort.“ (Robert Saint-Jean, préface J.Green, Oeuvres, Pléiade, t. iv)

In primul moment îţi vine să ricanezi. Dar eziţi… Îţi pui întrebarea: de ce Jurnalul ăsta şi de ce la „spartul târgului“? De ce amânarea morţii nu se face (numai) prin operă?

Pentru că „jurnalul“ e mai aproape de fiinţa diaristului decât „opera“ de scriitor. Jurnalul e direct. Nici măcar nu e o operă. Chiar pentru un calofil ca J.Green; dovadă că Jurnalul său a fost dublat de „amintiri“: aceleaşi evenimente sunt tratate diferit în „jurnal“ şi în „amintiri“ (vezi notele din ediţia Pléiade). Principala calitate a „jurnalului“ trebuie să fie autenticitatea. Amintiri din copilărie de Creangă nu e jurnal. Însemnările (carnetele) lui Maiorescu, da. E chintesenţă de jurnal, ca să nu zic caricatură.

Polirom n-a răspuns nimic la propunerea mea de modificare a contractului. Să fie sănătoşi! Eu tot am să-l susţin pe Teodorovici la pol; sunt puţine şanse ca pol să-l accepte. O să spună ca şi Rubi, eu am românul meu. Vorba e că nu sunt sigur că o să-l mai aibă. Oricum, nu pentru mult timp. Vorba e că literatura care vine din estul Europei (nu e vorba de literatura rusă) nu se prea vinde în Franţa; literatura română încă şi mai puţin. Mai ales după căderea zidului de la Berlin. Pare ciudat, dar aşa e! În primul rând, se ştie că emigranţii români nu citesc; sau când citesc preferă scriitorii din alte ţări decât din ţara lor de baştină. Chiar şi cititorii români din România (era să scriu rămaşi în România) îşi dispreţuiesc scriitorii. În timpul lui Ceauşescu erau mai puţine traduceri ori citeau căutând „şopârle“. Acum caută literatură care să semene cu ce văd ei la televizor. (Am mai spus asta de nu ştiu câte ori, au mai spus-o şi alţii. În contractul propus de Polirom tirajul romanului nu depăşeşte 1000 de exemplare. În 1966, când am debutat cu Exerciţii, am avut mai mult. Sunt aproape sigur.)

 

22 ian. 2010

A fost lansată revista de traduceri on line Seine et Danube. Redactor-şef – Nicolas Cavaillès; adjunct – Linda Baros (de fapt ea e şi webmaster). Le-am cedat titlul specificând că a fost găsit de Michel Deguy. Contribuţia mea a fost traducerea mai multor imnuri ale lui Sorin. Linda l-a tradus pe Cosmin Perţa, Hélène Lenz pe Ana Blandiana, Laure Hinckel un fragment din Adieu! L’Europe! (romanul lui I.D. Sârbu), Magda l-a retradus pe Urmuz, Marily pe bietul Damian, Cavaillès pe Aldulescu, iar Loubière pe Mazilu (e căsătorit cu fiică-sa). O altă dramaturgă, tânără şi frumoasă (n-o cunosc, nici n-am auzit de ea) Alina Nelega a fost tradusă de Mireille Patureau. Revista se încheie cu traducerea unor fragmente din Journal philosophique (Noica) de către Mariana Cojan-Negulesco.

Întregul pare onorabil cu o repartiţie corectă între vii şi morţi, între tineri şi bătrâni.

Pentru că tot veni vorba de traduceri, pe situl pol am văzut anunţate două traduceri: La belle Roumaine în turcă şi în bulgară. Nu le-am văzut pe lista de subvenţii a icr-ului. Au fost subvenţionate în schimb Zadarnică e arta fugii (în turcă) şi – asta e o adevărată lovitură! – cartea Laurei Pavel despre mine, pentru Dalkey.

 

23 ian. 2010

La cinema cu François şi Catherine: un film de fraţii Cohen – A Seriousman (Francezii nu mai traduc titlurile filmelor americane. Sunt pe drumul cel bun…). E primul film al fraţilor Cohen care îmi place cu adevărat. Humor evreiesc, desigur, dar nu numai atât! Viaţa unei comunităţi evreieşti din America „profundă“. Rolul decisiv al religiei (ghettourile au apărut din voinţa evreilor de a-şi păstra religia – Hannah Arendt). Figuri de rabini la limita între înţelepciune şi umor. Înţelepciunea rabinică e paradoxală şi se exprimă de multe ori comic. Haşem (= D-zeu) face ce vrea, nu are de dat socoteală, e nemilos, de neînduplecat. La ce serveşte Haşem? Existenţa lui dă un sens vieţii. De ce fiinţă şi nu neant (Leibniz)? D’aia…. Din cauza lui Haşem!

 

30 ian. 2010

Eugen Simion n-a mai dat niciun semn de viaţă (de nouă luni…). Pe de-o parte, asta mă aranjează: nu mă mai bate la cap cu Academia (unde am acceptat să-mi depun candidatura). A fost o prostie din partea mea că m-am lăsat convins; e drept, a contribuit şi Mona care e sensibilă la chestii din astea. Simion nu mi-a mai făcut semn, aşteptând probabil – vanitos cum e ! – să mă manifest eu primul. Poate că dacă nu mă duceam, atunci în iunie 2009, la o comemorare (G. Călinescu?) organizată de el la Academie, şi dacă nu-i vedeam acolo în păr pe academicieni (în frunte cu Hăulică…), nu mi s-ar fi făcut silă şi aş fi continuat demersurile, mai precis l-aş fi contactat pe Simion ori chiar m-aş fi dus în toamna trecută la Bucureşti.

Citesc cu plăcere „amintirile“ lui Julien Green. Amintirile din copilărie… Ultimul mare scriitor francez clasic! Am aflat că şi-a dat demisia din Academia franceză cu câţiva ani înainte de-a muri.

 

12 feb. 2010

A apărut în Rumpus (o revistă pe care nu ştiu cum s-o situez…) interviul pe care mi l-a luat M. Zelenko. N-am spus lucruri noi, am accentuat relaţia dintre muzică şi literatură: „For me, literature is the daughter of music: a bit heavy and more level headed than its mother.“

Aşa sună în engleză. Literatura „daughter of music“, banalitatea asta a plăcut americanilor: a fost citată în mai multe reviste şi situri.

Comparând cele două versiuni – franceză (limba în care am răspuns la întrebări) şi engleză (limba în care a apărut interviul), am constatat că Zelenko, în cel mai pur stil american, nu s-a sfiit să-mi taie chiar şi propoziţii întregi din răspunsurile mele formulate prin e-mail.

Altfel, interviul a apărut bine, cu reproducerea celor trei cărţi publicate până acum în sua şi o caricatură făcută după o fotografie (Sarah Moon) trimisă de mine.

 

17 feb. 2010

Sărbătoarea vărsătorilor din familie va avea loc duminecă 20, dar am dejunat în cerc foarte restrâns la Mona ca să-i spunem La mulţi ani! lui Marie-Christine pe care o iubim şi Mona, şi eu, şi Alessandro. Am discutat despre ce se întâmplă la Vivendi unde şefii sunt homosexuali şi tind să-l părtinească pe unul din colegii lui Mimi, nou numit şi care ar putea să obţină în locul ei nu ştiu ce bursă de (supra)calificare profesională. N-am prea înţeles… Mă gândesc ce baftă am avut totuşi în viaţă să trăiesc cum am trăit, de capul meu, fără şefi şi fără prea multe obligaţii.

 

19 feb. 2010

Am dat peste o tăietură din ziar (Le Monde) din feb. 2006 despre James Lovelock, „docteur catastrophe“ care, în cartea sa „La revanche de Gaïa“ se situează pe poziţii ecologiste radicale: civilizaţia va dispare din cauza climatului. (Ezit să notez în continuare. Mă gândesc că în 2006 începusem deja Jurnalul şi risc să fi semnalat deja cartea asta; cu alte cuvinte să mă repet, deşi nu în aceiaşi termeni – asta e sigur! Nu pot să controlez, pentru că primele caiete se află la Bucureşti. Mă consolez cu gândul că şi lui Green i s-a întâmplat să se repete. De altfel, jurnalul îi servea ca să-şi scrie „amintirile“ care conţin în parte aceleaşi fapte. (…)

Ce m-a excitat cel mai tare e ideea (de sorginte hegeliană?) că specia umană e un fel de sistem nervos al Gaiei. Îmi place mai puţin că, în ultima carte îşi imaginează că Gaia (= la Terre) poate să-şi ia revanşa. Ideea asta nu mai e valabilă, dacă omul e mai mult decât un element printre altele în sistemul de autoreglare a Pământului. Mi se pare logic… Ar trebui să citesc cartea.

Să mă interesez dacă există în traducere franceză.

 

27 feb. 2010

Ce circ a fost şi cu gripa zisă porcină. Câtă tevatură, câtă cheltuială! Până la urmă n-a fost decât un fâs… S-au vaccinat foarte puţini, iar victimele pot fi numărate pe degete: gripa „normală“, sezonieră a făcut mult mai multe. Ziarele insinuează că ar fi cazul să se deschidă una sau mai multe anchete. Pulpoasa ministră a Sănătăţii nu se mai arată la Televiziune unde, cu o lună-două în urmă, putea fi admirată aproape în fiecare zi. De când mi-am făcut vaccinul, mă doare în gât, tuşesc; dacă n-o fi din cauza ţigărilor (dar nu fumez mai mult de cinci-şase pe zi).

 

2 mar. 2010

Aflu că trebuie să mă duc în Turcia pe 15 martie (nu 15 aprilie cum mi s-a spus). Am reuşit să mă înţeleg în germană cu Marion Schelle de la Goethe Institut; Mimi fiind plecată la Viena, n-am îndrăznit să-i scriu în engleză. Mi-au şi trimis biletul. Turkish Air Lines nu prea îmi inspiră încredere, dar ce să fac… Sunt curios să văd şi eu cum arată ţara colonizatorilor strămoşilor noştri. Iar dacă Ţepenegii or fi de origine turcă, aşa cum pretinde Piţurcă, atunci cu atât mai mult trebuie să mă duc.

Voi citi câteva pagini din „Zadarnică e arta fugii“, iar traducătoarea probabil mai multe. Vor fi în acelaşi timp cu mine şi alţi scriitori europeni.

 

3 mar. 2010

Nu ştiu cum trece timpul… Nu numai că trece din ce în ce mai repede, dar trece… pe furiş. Nu apuc să fac nimic: încerc să scriu, pierd vremea căutând nici eu nu ştiu ce pe internet, deschid o carte să citesc, o închid, trebuie să cobor să mănânc, mă uit la televizor şi ziua s-a dus.

Hemoragia asta e legată bineînţeles de bătrâneţe, nu ştiu exact cum. Probabil că facultăţile mentale se reduc tot mai mult, nu mai sunt capabile să marcheze, să înregistreze propria lor activitate, ca şi în timpul somnului: aceeaşi senzaţie, de fapt mult mai puternică, de trecere rapidă, vertiginoasă a timpului. Bătrâneţea e un fel de somn, dormi cu ochii deschişi, e somnul dinaintea somnului definitiv şi veşnic…

 

9 mar. 2010

Ce vreau să fac cu toate caietele astea? S-au strâns deja zece (cu cel în care scriu acum). Să le depun la Bibl. Academiei, într-o cutie specială, cu menţiunea „a nu se publica decât la zece (sau douăzeci?) de ani după moartea mea“? Dacă nu mor destul de repede, adăugând 20 de ani, risc ca sorocul să vină cam prin 2040-2050 şi, dată fiind evoluţia ecologică, să nu-i mai ardă nimănui să mai publice toată poliloghia asta. Şi mi-ar părea rău de titlul pe care l-am găsit (La spartul târgului). Să public fragmente încă de pe acum, aşa cum face Goma? Fragmente alese… Goma publică tot ce-i iese de sub degete (pentru că bate direct la ordinator – dar asta înseamnă că are posibilitatea să corecteze, să elimine ce nu-i place, pe când eu…)

 

21 mar. 2010

M-am întors din Turcia, după o călătorie lungă şi obositoare cu avionul, acest mijloc de transport cu care câştigi din ce în ce mai puţin timp: aproape 4 ore până la Istambul, aproape trei ore de aşteptare pe aeroport, încă o oră până la Izmir şi la întoarcere chiar mai mult, pentru că am făcut o oră cu rer-ul de la aeroport până în rue Rambuteau. Bineînţeles, eram obligat să iau avionul, nu ştiu cât aş fi făcut cu trenul, dar poate ar fi fost mai puţin obositor în vagon de dormit şi fără aşteptările din aeroport.

În România, în mai, am de gând să mă duc cu trenul: să mă opresc o zi sau două la Budapesta, pe urmă şi la Cluj. Şi la întoarcere.

Turcii m-au primit foarte bine, în frunte cu Iffet, traducătoarea, o tătăroaică din Mangalia, foarte frumoasă şi încă tânără (47 de ani); nu avea decât un singur defect – era acompaniată de soţul ei pe care mi-l tot prezenta, mai în glumă, mai în serios, ca fiind foarte gelos. Nevazd – aşa îl cheamă – are vreo 60 de ani, a lucrat într-o bancă, iar acum are o întreprindere şi un asociat bulgar. E turc, dar o rupe niţel pe româneşte. Iffet şi-a terminat facultatea în România, vorbeşte perfect româneşte, de altfel predă limba română la Univ. din Ankara.

Nu mă aşteptam să fie atât de frig în oraşul ăsta de pe malul mării Egee.

Am avut două lecturi la două universităţi din oraş şi una la o bibliotecă splendidă, întemeiată la 1910, dar unde nu s-au strâns mai mult de douăzeci de ascultători, cu organizatori cu tot – şi cu Nevzad care ne însoţea peste tot. Tot el a avut ideea să luăm vaporul şi să străbatem golful pe care e clădit oraşul ; în felul ăsta am avut parte de o privelişte panoramică.

Am văzut şi câteva cartiere mai vechi, cafenele turceşti unde am băut o cafea excelentă şi am cumpărat tot soiul de lukum pe care să-l fac cadou la Paris.

În ce mă priveşte, lectura a constat în citirea unei singure pagini (prima) din Zadarnică e arta fugii. În româneşte, bineînţeles. Iffet a citit apoi vreo 10-15 pagini în turceşte; după spalţi, pentru că editura Pupa Yaynlari (aşa se cheamă şi înseamnă, în trad. liberă – toate pânzele în sus!) n-a fost în stare să termine tipăritul cărţii până la venirea mea. Cum e turcul şi pistolul! Vreau să spun că dacă era vorba de vreun scriitor american ar fi tipărit ceva mai repede. De altfel, tot datorită admiraţiei şi respectului pentru sua au catadicsit (e un cuvânt care vine din greacă, nu din turcă…) să-mi publica cartea. E chiar de mirare că au ales tocmai cartea asta, literatură de avangardă (sau neo-avangardă…) care nu poate să placă publicului. Când am fost, anul trecut, în România, am cunoscut prin Bican o traducătoare din română în turcă – i-am uitat numele – care lucra tălmăcirea Frumoasei româncuţe; ceea ce mi-a fost confirmat de Paul, la Paris (a şi anunţat traducerea pe site). Ar fi vrut să mă convingă să renunţ la câteva pasaje prea obscene pentru cititorii turci. I-am spus să-mi indice prin mail pasajele cu pricina, dar n-a dat urmare îndemnului meu. A dispărut în eter…

Bine cel puţin că apare Zadarnică e arta fugii! Iffet mi-a promis că va telefona la editură să afle când apare. Am mai rugat-o ceva: să se intereseze din ce limbă a fost tradusă. Nu cumva din engleză?

 

22 mar. 2010

Nu mi-am închipuit că sunt atâtea cuvinte româneşti care vin din turcă. Mai ales în domeniul bucătăriei şi al vestimentaţiei. Dar şi expresii, unele verbe mai mult sau mai puţin abandonate. Iffet nu părea să respingă ipoteza cu care s-a întors Piţurcă din Bosnia: Ţepeneag ar fi un nume care vine din turcă. Dar nu de la chepeng, zice Iffet, mai degrabă de la cepeneg (= blana miţoasă a ciobanului)? Cioban vine direct din turcă. Cepeneg a dat köpenyeg în maghiară şi tepeneg. Turcii nu au sunetul ţ (spre disperarea mea !…)

I-am spus lui Iffet că aşa cum Hasdeu a scris o poezie în care toate cuvintele erau latine, eu am să încerc să scriu una cu toate cuvintele de origine turcă. Idee care i-a plăcut foarte mult, dar sper s-o uite: din latină e totuşi mai uşor…

Cum am ajuns la Paris, m-am şi trezit cu mail-uri de la Iffet prin care îmi trimitea poze cu noi amândoi, poze făcute de Nevzad. I-am mulţumit, adăugând că datorită pozelor voi putea s-o admir pe îndelete.

I-am trimis La belle Roumaine cu dedicaţie pentru ea şi Nevzad. Trebuie să-l menajez, mai ales că era cumsecade şi simpatic.

Nevzad e la pensie, Iffet, la menopauză, iar eu la spartul târgului.

 

24 mar. 2010

ZAF a fost tradusă din română de Leyla Unal şi va apărea în mod sigur la începutul lunii aprilie.

Soţii Tasun erau încântaţi să afle că sora mea a fost măritată cu un irakian musulman, iar pe fiica lor o cheamă Leyla. Şi are ochii albaştri, am adăugat eu uitându-mă insistent la ochii verzi-albaştri ai lui Iffet.

„Eu deja citesc romanul în română şi îmi place foarte mult felul în care e scris, mi se pare ceva foarte nou faţă de ceea ce s-a scris, mai ales în literatura română, e ca un exerciţiu de memorie, un fel de fir al Ariadnei.“

L-am rugat pe Bîrna să-i trimită Hotel Europa (eu nu mai am decât un singur exemplar în română) şi cartea lui despre mine.

Bîrna a făcut o emisiune Ţepeneag la Radio.

Buciu ţine morţiş, incitat de Aura Christi, să dau ceva pentru Contemporanul. Nici nu-l mai văd printre revistele semnalate pe internet, i-am scris eu. Dar i-am trimis interviul cu Zelenko. Buciu publică la editura Aurei (va publica o carte despre Manolescu) şi mi-a sugerat că de colaborarea mea va depinde editarea unei a doua ediţii (augmentate) a cărţii lui despre mine.

 

5 apr. 2010

Pierd timpul. Citesc despre Istambul, despre Turcia în general. Încă o carte a lui Žižek care cam bate câmpii cu „orizontul ideologic“ care nu poate fi decât comunismul. Nici pe el, nici pe Badiou nu-i interesează ecologia. Nu înţeleg că ideologia „revoluţionară“ în momentul de faţă asta este… Mai bine zis, ecologia nu poate fi decât de stânga, pentru că e silită să lupte împotriva capitalismului în faza lui finală, mondializantă, pre-fascistă. Ecologismul e ideologia unei lumi ameninţate să dispară. Ameninţarea asta (cu cauze, în primul rând, demografice şi cu efecte, între altele, climaterice) duce în mod ineluctabil şi acceptabil (!) la o dictatură care poate fi numită şi fascistă, dar care va avea drept raţiune salvarea speciei, nu instaurarea unei fobii (antisemitismul lui Hitler), a unei dominaţii rasiale şi nici aceea a unui ideal social şi politic (comunismul). Dictatura ecologistă va veni probabil prea târziu şi va fi cumplită. Şi va veni prea târziu, pentru că imbecilitatea umană combinată cu egoismul inerent speciei acesteia apocaliptice (după mine potopul!) se va opune celor care întrezăresc deja pericolele.

Sarkozy a renunţat la „taxa carbon“. Francezii aplaudă, majoritatea lor… E un popor care detestă impozitele, un popor de mic-burghezi şmecheri, doritori să se îmbogăţească, dar ipocriţi, cu o mentalitate în care egalitatea a rămas un slogan folosit demagogic.

O să mă reînscriu la „verzi“, să plătesc din nou cotizaţie şi să… militez (măcar prin scris).