MIRCEA MOŢ: CĂRȚI ȘI CĂRȚI

Am citit cu ceva întârziere volumul regretatei Elisabeta Lăsconi despre „cărți pereche“ în literatura română și literatura universală (Cărți pereche în literatura română și universală, București: Meronia, 2016), în care autoarea propune surprinzătoare asemănări între o serie de cărți din literatura română și din literatura universală, asemănări care într-adevăr „fac deliciul fanteziilor comparatiste“. Într-un capitol final, intitulat chiar Fantezii comparatiste, Elisabeta Lăsconi încearcă să explice asemănările dintre cărțile pe care le are în atenție, fie prin lovinescianul „spirit al veacului“ (în situația unor scriitori aflați la distanțe mari unul de celălalt, cum ar fi Slavici și Vicente Blasco Ibañez), dar care „prezintă aceleași procese psihologice și sociale determinate de trecerea de la o economie rurală la una de tip capitalist, în nuvelele Moara cu noroc și Casa blestemată“, fie „printr-o frecventare a unui mare autor, așa cum se întâmplă cu mecanismele prozei fantastice eminesciene și cele din cunoscutele texte ale lui Julio Cortázar“. În intenția autoarei, cele patruzeci de eseuri („mai degrabă fantezii comparatiste“ și nu putem decât să fim de acord cu autoarea) au în vedere apropieri, analogii și coincidențe între narațiuni românești și unele aparținând literaturii străine, modelul recunoscut fiind studiul lui Mircea Zaciu, în care universitarul clujean compară O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale și Scrisoarea furată de E. A. Poe, studiu inclus în volumul Viaticum, publicat la editura „Cartea Românească“ pe la începutul anilor ’80. Autoarea subliniază faptul că eseurile sale „pun în altă lumină proza românească“, ele, eseurile, dorindu-se „o pledoarie pentru cunoașterea și recunoașterea capodoperelor literaturii noastre“. Nu insist aici asupra unor motive reale care au determinat „apropierile“  (după cum, cu o oarecare prudență, spune Elisabeta Lăsconi) dintre cărți românești și altele din literatura lumii. Ceea ce contează până la urmă în acest volum este mai puțin predispoziția teoretică a autoarei, reținând în schimb atenția, în primul rând, într-adevăr acele „fantezii comparatiste“, care conferă demersului o savoare aparte, dincolo de reflexele ușor didactice ce stânjenesc uneori mișcarea, altfel dezinvoltă, a autoarei. Elisabeta Lăsconi lasă de altfel impresia că a scris În loc de introducere și În loc de încheiere cu dorința de se elibera, conștiincios și cât mai repede, de o datorie, pentru a se abandona unei lecturi ce îi face o reală plăcere în măsura în care simte că textul citit se lasă în voia subiectivității receptorului.

Eseurile Elisabetei Lăsconi sunt, multe dintre ele, exerciții de hermeneutică ce pun în valoare incontestabila capacitate interpretativă a autoarei.

De cele mai multe ori, autoarea are în vedere condiția de „pereche“ a unor cărți din unghiul unui motiv literar. Nuvela lui Costache Negruzzi, Alexandru Lăpușneanul, este „împerecheată“, cam fără voia ei, cu narațiunea lui Jorge Luis Borges, Necuviinciosul maestru al ceremoniei Kotsuké no Suké, ambele având ca punct comun, consideră autoarea, cifra 47. În nuvela românească, după cum bine se cunoaște, un ospăț se încheie cu uciderea a 47 de boieri, din capetele cărora crudul domnitor face o piramidă pe care i-o arată soției sale, căreia îi promisese cu puțin timp înainte un „leac de frică“, în timp ce la Borges acțiunea se încheie cu tradiționala sinucidere a 47 de samurai, după ce aceștia își răzbună stăpânul. Elisabeta Lăsconi recunoaște de altfel că „singura verigă de legătură a narațiunilor ar fi numărul fatidic patruzeci și șapte“. Singur, acesta nu poate susține specificul celor două texte, care mizează pe modalități artistice cu totul diferite. Autoarea nu se îndoiește de aceasta, dar faptul că ambele „creații epice au totuși multe în comun“ nu este suficient pentru a convinge că ele sunt într-adevăr și „pereche“.

Elisabeta Lăsconi lasă uneori impresia că „împerechează“ cărți de la noi cu unele din literatura lumii doar pentru a putea da frâu liber fanteziilor sale critice. Autoarea caută și impune febril semnificații, scrutează atent și exploatează detalii ce i se par semne și simboluri, care pot scăpa altui cititor, totul într-un text coerent. După ce decupează detaliul, se concentrează asupra lui și îi acordă toată atenția. Astfel, cifra 47, prezentă la Costache Negruzzi și la Borges, este „numărul așteptării și al pregătirii, al încercării și al pedepsei“. Documentându-se cât se poate de serios (sunt menționați, nu se putea altfel, un Jean Chevalier și Alain Gheerbrant sau R.A. Allendy, cu ale sale considerații despre numere), Elisabeta Lăsconi urmărește numărul  până în Vechiul Testament, care, descompus („patruzeci de zile  sau patruzeci de ani desemnează timpul unor experiențe fundamentale“), este menționat la acele popoare la care „joacă un rol hotărâtor în riturile de trecere de la o stare la alta“. În schimb, șapte este „numărul cel mai bogat în semnificații mistice și ezoterice, număr al totalității cosmice, reprezentând perfecțiunea și armonia, norocul și fericirea“. În această situație, în cele două scrieri numărul patruzeci și șapte „ar reprezenta un punct critic, un moment ireversibil, pragul dintre o stare veche, încheiată și plonjonul în necunoscut“. Numai că, la Costache Negruzzi cel puțin, numărul boierilor nu este nici sugestie a totalității, nici pragul dintre starea veche și necunoscut, ci o realitate istorică, preluată, după cum se știe, de la bătrânul cronicar!

Mă opresc și asupra eseului Oropsitele, în care narațiunile „pereche“ sunt Nevasta de Liviu Rebreanu, și Povestea unei singure ore de Kate Chopin, ambele având o temă comună. În textul lui Liviu Rebreanu contează reacțiile unei femei care, la moartea soțului pe care nu l-a iubit, răbufnește într-un blestem asupra celui decedat. În Povestea unei singure ore, Louise Mallard primește vestea că soțul său, pe care nu l-a iubit, a murit într-un accident. După ce plânge violent, femeia se retrage în camera ei, cu bucuria de a fi cu adevărat liberă. Sunt într-adevăr cele două narațiuni scrieri „pereche“? Ele se întâlnesc într-adevăr prin „trama epică“, prin situații și prin personaje, însă cele  două texte se deosebesc, după cum autoarea precizează, prin „strategii narative, prin analiza psihologică a sufletului feminin, prin analiza în filigran a căsătoriei din perspectiva femeii, prin complexitatea relațiilor din interiorul unui cuplu și, mai ales, prin finalul neașteptat care înseamnă pentru Louisse Mallard moarte, iar pentru nevasta lui Ion Bolovanu disperarea văzută „ca nebunie de cei din jur“. Ceea ce nu este puțin. Dimpotrivă!

Elisabeta Lăsconi își verifică uneori o părere, printr-un demers riguros și profesoral  despre operă cu nereținuta bucurie că i-a fost confirmată ipoteza, alteori, și faptul este un argument în plus pentru vocația eseistului, apărând lucruri cu totul neașteptate: „au reieșit lucruri previzibile și altele neașteptate. Sunt previzibile afinitățile lui Liviu Rebreanu cu romancierii americani (…) dar provoacă uimire apropierile lui Mihail Sadoveanu de prozatorii italieni“ sau afinitățile lui Ionel Teodoreanu, eliberat de medelenism, cu romanul de inspirație gotică din spațiul englez“. Autoarea lasă uneori impresia că declanșează un spectacol interpretativ pentru a se bucura ea însăși în primul rând: „Cazul cel mai spectaculos îl reprezintă Mircea Eliade… “

Dacă ideea de „cărți pereche“ nu convinge pe deplin, nu i se poate contesta Elisabetei Lăsconi rigoarea abordării textului literar, care ne pune în fața unui receptor avizat, în permanență dispus să apeleze dezinvolt la o lectură creatoare și care se abandonează imaginarului operei pentru a trăi o aventură a interpretării la care cititorul volumului nu poate rămâne indiferent.