Cristian Vasile, Totalitarism şi practici instituţionale în comunism

Cum scriem istoria secolului XX, cum ne raportăm la trecutul recent (traumatic, fie el fascist, fie comunist), cum ne pregătim pentru împlinirea a 20 de ani de la condamnarea regimului comunist la 18 decembrie 2026? Sunt întrebări care au fost deja puse într-un cadru academic, dar ele au relevanţă pentru întreaga societate. Pentru societatea politică, pentru cea civilă, pentru cei foarte tineri care devin votanţi şi sunt bombardaţi pe tik-tok sau aiurea de discursuri care amestecă elemente de discurs extremist, fie din zona de dreapta, fie de stânga (am avut ocazia să constatăm mostrele de baroc fascisto-comunist vădit la unii candidaţi la alegerile din noiembrie 2024 şi din mai 2025). Am văzut recent, chiar în Parlament, personaje care negau participarea românească la tragedia Pogromului de la Iaşi (de la care s-au împlinit 85 de ani).

În acest context a apărut în urmă cu doar câteva luni o carte cât se poate de potrivită ce ne poate servi drept bază de pornire pentru o discuţie serioasă: Manuela Ungureanu (ed.), Rethinking the Historiography of the Soviet Bloc. The Totalitarianism Paradigm and Institutional Practices under Communism, Berghahn Books, New York-Oxford, 2026, 430 pag. Manuela Ungureanu – originară din România, unde a absolvit Filosofia la Bucureşti – este profesoară în Canada şi predă la Universitatea British Columbia-Okanagan. După cum îi spune şi titlul, volumul – având pe coperta a patra un text de susţinere al academicianului Mircea Dumitru – propune regândirea istoriografiei privitoare la regimurile comuniste ale fostului bloc sovietic şi discută viabilitatea şi deficienţele conceptului de „totalitarism“ în cazul României şi al ţărilor din Europa Centrală şi de Est (Republica Democrată Germană, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia ş.a.). Lucrarea reuneşte producţiile a 22 de contributori de formaţii diverse: istorici, filosofi, specialişti în ştiinţe politice, sociologi, profesori de ştiinţe sociale şi Drept (între aceştia: David Little, Stephen Turner, Mark Edele, Jürgen Kocka, Avizier Tucker, Mary Fulbrook, Benjamin Tromly); cazul românesc este avut în vedere prin studii semnate mai ales de Mihaela Şerban, Cristina Petrescu, Dragoş Petrescu, Adela Hîncu.

Obiectivul principal avut în vedere de editoare a fost acela de a oferi o evaluare inovatoare a potenţialului analitic al termenului de totalitarism, urmărind în acelaşi timp alternativele conceptuale, metodologice, propuse de diverşi istorici, specialişti în ştiinţe politice etc. asociaţi sau nu cu revizionismul sau postrevizionismul. Multe capitole din lucrare scot în evidenţă rolul unor instituţii centrale pentru producerea şi reglementarea cunoaşterii în regiunea aflată sub influenţă sovietică în perioada postbelică: Direcţia Presei (cenzura instituţională), Academiile de ştiinţe, Universităţile, facultăţile de ştiinţe sociale, institutele de cercetare, uniunile de creaţie, centrele ce gestionau traducerile ş.a.m.d. Nu lipseşte nici analiza unor biografii exemplare, mai ales prin contribuţia lui Alexei Kojevnikov care examinează viaţa şi opera reputatului fizician rus Serghei I. Vavilov (1891-1951), prezentând în acelaşi timp instituţii de bază ale producţiei savante: Institutul de Ştiinţe din Moscova, Universitatea din capitala sovietică, Academia de Ştiinţe, Institutul de Fizică al sus-amintitei Academii (pp. 309-324).

Aşadar, cartea, prin mai multe capitole, se concentrează asupra unor studii de caz privind producţia de cunoaştere, vizând proceduri juridice, universităţi, academii, traduceri sau chiar proiecte de colecţionare. Studiile din volum formulează şi câteva întrebări centrale: Cum anume îşi găsesc ecou problemele legate de practicile instituţionale din Uniunea Sovietică şi RDG în naraţiunile recente despre instituţiile celorlalte ţări din fostul bloc sovietic? Ce concepte asociate cu aşa-numita cotitură culturală – de exemplu, sferă publică de tip sovietic, opoziţie culturală – sunt mai adecvate pentru analize riguroase privitoare la istoria orală, ego-documente şi materiale de arhivă? În general, cum am anticipat, mai toate contribuţiile din acest volum încearcă să precizeze valoarea şi limitele noţiunii de totalitarism şi să treacă în revistă concepte analitice care pot ajuta la clarificarea controverselor istoriografice.

Capitolul datorat Manuelei Ungureanu – Framing the Rising Discontent with Totalitarianism Theory: The View from Social Ontology, pp. 107-129 – pune sub semnul întrebării percepţia unor istorici influenţi privind incompatibilitatea dintre relatările lor şi cele înrădăcinate în paradigma care a propus conceptul de totalitarism la mijlocul anilor 1950 (Carl Friedrich, Z. Brzezinski, Totalitarian Dictatorship and Autocracy, Cambridge MA, 1956). Cu ajutorul ontologiei sociale, autoarea a investigat unele criterii (tacite) specifice disciplinei privind probele şi succesul explicativ în ştiinţele sociale, pentru a face o distincţie mai clară între istoriografie şi alte ştiinţe sociale şi, în special, teoria politică. În plus, abordarea sa poate explica aparenta incompatibilitate percepută de istorici şi clarifică mai bine sensul particular sau motivele pentru care sintagma de sindrom totalitar poate fi considerată un concept predispus la contestare. În introducere, Manuela Ungureanu oferă cititorului şi o premisă de la care a pornit: o relatare a profesorului de filosofie Mircea Flonta despre experienţa lui în raport cu cenzura ideologică la mijlocul anilor 1970 în cazul ediţiei în română a cărţii lui Thomas S. Kuhn, Structura revoluţiilor ştiinţifice (traducere: Radu J. Bogdan). Prin intermediul redactorului de carte, Direcţia Presei i-a solicitat lui Mircea Flonta, autorul studiului introductiv, să se delimiteze ferm de Kuhn din perspectiva preceptelor materialismului dialectic şi istoric. Altminteri, cartea nu ar fi apărut, mai ales că traducătorul devenise, prin emigrare, persona non grata. După frământări intense, Flonta a ales a treia cale, inserarea propriei critici la adresa lui Kuhn. Această a treia cale, după cum reiese şi din alte capitole, a fost o caracteristică şi a altor intelectuali din statele blocului sovietic, evident în perioadele de detotalitarizare (dacă mai acceptăm referinţa la totalitarism).

Nu doar eticheta de totalitar este însă contestată, ci şi cea de „comunist“ aplicată regimului politic postbelic. Editoarea a apelat la o soluţie înţeleaptă: a folosit termenii de comunist şi socialist ca noţiuni interşanjabile. Aici trebuie adus în discuţie un aspect esenţial pentru discuţia noastră: inclusiv în România post-1989 a apărut un soi de limbaj de lemn anti-anticomunist – vizând chiar anticomunismul liberal, democratic – care rescrie în mod rudimentar istoria postbelică şi profilul culturii (istoriografice) postdecembriste. Fără a cita referinţe academice solide, fără argumente care să invoce ponderi reflectate în mediul academic, în presa culturală, în spaţiul mediatic, audio-vizual, această orientare denunţă şi deplânge existenţa în anii 1990 şi 2000 a unui „discurs anticomunist hegemonic“, se înţelege că şi simplificator. Nu aici este însă principala problemă, ci în tezismul acestui discurs care devine unul ideologic, un discurs care preamăreşte uneori necritic autonomia intelectuală diminuând ponderea factorului politic. Termenii socialism, socialism de stat, socialism real par a fi folosiţi exclusiv ca să mascheze comunismul. Nu ni se spune clar ce e totuşi comunismul, dacă a existat vreodată, dacă e dezirabil şi nici faptul că socialismul – prin liderii socialişti trimişi în universul concentraţionar (comunist), chiar ucişi – a fost prigonit. Era un tip de socialism care, îndeosebi prin PSDI condus de Titel Petrescu (dar nu numai), acceptase jocul democratic. În fine, o altă inadecvare este limitarea discuţiei despre autonomia intelectuală doar la perioada 1948-1989, nu şi extinderea abordării la intervalul dominat de regimurile de extremă dreapta din anii 1937-1944.