Ion Bogdan Lefter, Starea naţiunii editoriale

Conform unor obiceiuri mai vechi sau mai noi, liderii multor state ale lumii fac evaluări anuale asupra „stării naţiunii“ sau a „stării uniunii“, dacă ţara e o federaţie de teritorii asociate, de pildă în Statele Unite ale Americii. Regii şi Reginele Angliei, apoi ai/ ale Marii Britanii au ţinut şi ţin în faţa Parlamentului, încă din secolul al XIV-lea sau al XV-lea, „distinsul discurs de pe tron“ („the gracious speech from the throne“ – unde „gracious“ suportă şi alte echivalenţe, de varii nuanţe…) sau, mai scurt, „discursul de pe tron“ sau, în versiuni şi mai concise, „discursul tronului“, „discursul Regelui/ Reginei“ la deschiderea sesiunii Legislativului, în noiembrie sau la prima reunire a unor noi aleşi ai poporului (text redactat de la o vreme încoace de… guvern!). Americanii au început din 1790. Alţii – mult mai de curînd.

Prin intermediul adunărilor parlamentare, monarhii şi preşedinţii se adresează tuturor cetăţenilor, cărora le prezintă bilanţuri şi le anunţă intenţiile de viitor imediat. Fără să aspire la asemenea ranguri înalte, pot şi alţi cetăţeni – nu-i aşa?! – să evalueze „starea naţiunii“ în general sau a anumitor domenii, de pildă a celui editorial. Se şi fac bilanţuri periodice în materie, în special ale noutăţilor literare, la finalurile de ani calendaristici şi-n primele luni ale următorilor, apoi se acordă premii pentru cărţile cele mai meritorii, şi la noi, şi peste tot în lume.

În toiul verii anului de – iată! – graţie 2026, nu-mi propun o evaluare de moment, ci una mai cuprinzătoare, dar foarte pe scurt: „starea naţiunii editoriale“ în general, de perioadă medie, deci privind măcar către ultimii cîţiva ani, dacă nu chiar – să zicem – un deceniu-două. Nici o pretenţie de… sînge albastru, evident! Un asemenea bilanţ cu adresare către publicul intelectual poate face oricine (sau – mă rog… – oricine se pricepe cît-de-cît…). Motivul personal: are sens o asemenea schiţă acum, fie şi pe temperaturi caniculare, la revenirea Jurnalului de cărţi în actualitatea editorială după lungul „serial“ anglo-americanistic care a ţinut rubrica ocupată, cu îngăduinţa Apostrofului cel generos…

Cum stăm – vasăzică – la anul de graţie 2026, ce fel de perioadă literară traversăm?

Nu grozavă!

Bilanţurile editoriale anuale şi unele evaluări ocazionale, „din mers“, mai ales formulate de scriitori şi comentatori din „valurile“ tinere ori încă-tinere, tind să prindă acute triumfaliste: sub ochii noştri ar fi înflorit spectaculos în ultimii ani poezia, proza scurtă, romanul!

Entuziasme fără acoperire.

În realitate, peisajul literaturii române recente şi actuale e mai degrabă sărăcuţ.

Apar puţine titluri memorabile. Ştim cu toţii că ideea de „capodoperă“, de „carte mare“ e contestată în zilele noastre cu argumente socio-culturale, în contextul globalizării accelerate şi al comunicării „în reţele“. Însă fără un număr semnificativ de noutăţi literare „memorabile“, cît mai multe, pe care să le ţinem minte măcar după cîţiva ani…

Eşaloanele scriitoriceşti ale zilelor noastre sînt diminuate. De la primele mari tîrguri de carte bucureştene, Gaudeamus şi Bookfest, care s-au ţinut către finalul pandemiei COVID-19/ 20-23, după ediţiile suspendate din perioadele de carantină, s-au rărit mult şi brusc prezenţele senioare, ale scriitoarelor şi scriitorilor cu opere consistente. Prudenţa în vremuri periculoase, dar şi trecerea anilor şi dispariţiile aşa-zicînd „naturale“ au făcut ca puţine nume puternic-rezonante să mai iasă la iveală (constatări pe care le-am făcut şi atunci, în rubrica mea din Atitudinile ploieştene).

Generaţia de mijloc (a noastră!), astăzi în avans rapid spre senectute, a ajuns să ducă „greul“ actualităţii editoriale, deşi am suferit şi noi pierderi dureroase. Un grup încă-numeros de autoare şi autori comilitoni publică bună parte dintre cărţile semnificative, valoroase, „memorabile“ ale perioadei.

Să spunem şi că seriile de dinaintea noastră, beneficiare după mijlocul anilor ’60 ale unor condiţii istorice mai favorabile, erau mai compacte şi au impus multe nume-„vedete“, precedate la rîndul lor de eşaloanele „recuperate“ din interbelic sau din primii 15-20 de ani postbelici. Cîţi sîntem, cîţi am rămas pe baricade, nu ne lăsăm! Însă…

„Valurile“ mai tinere, lansate după căderea regimului comunist, au fost şi sînt mai puţin numeroase şi mai dispersate, în ciuda cîtorva nuclee mai ofensive.

Per total, producţia editorială semnalabilă – pînă să vedem dacă şi „memorabilă“! – a scăzut considerabil. Se vede cu ochiul liber la aceleaşi mari tîrguri de carte: numărul editurilor participante a scăzut cam cu o-cincime-spre-un-sfert faţă de efervescenţa de dinainte de pandemie, în curs de temperare în deceniul de după criza financiară şi economică post-11 septembrie, ajunsă şi la noi în 2009-2010, cînd rulajul financiar al pieţei editoriale s-a înjumătăţit, iar lista de titluri noi pe care mi le-aş dori e tot mai scurtă an de an. Programele de lansări sînt în schimb invadate de veleitari care-şi vor fi închipuind că le-a venit apa la moară. N-au cum să cîştige partida, istoria literaturii filtrează ca-ntotdeauna, dar imaginea „de epocă“, „de perioadă“ e (reiau termenul:) sărăcuţă.

Poezia – nu stă grozav. Sînt comentate cît-de-cît favorabil plachete placide de versuri „cotidieniste“, incapabile să iasă din banalitatea voinţei previzibile de a şoca – cum se zicea altădată… – „spiritele burgheze“. Mai există?! Oricum, obişnuiţi de la avangardele istorice încoace cu nonconformismele, percepem doar inconsistenţele gesturilor voit-sfidătoare, atunci cînd nu sînt purtătoare de miezuri relevabile.

Proza scurtă şi-a avut perioadele de glorie în primele decenii de secol XX, cînd Hortensia Papadat-Bengescu şi omologii ei mari-romancieri-bărbaţi publicau mai întîi schiţe, povestiri, nuvele, apoi în anii 1960, cînd cu „ciudaţii“ din „promoţia“ Nicolae Velea–D.R. Popescu & co., y compris Sorin Titel şi destui alţii, apoi în postmodernitatea incipientă, în ultimul deceniu de istorie comunistă şi după răsturnare, cînd o generaţie întreagă de prozatori (aceeaşi, a noastră!) şi-a făcut program din cultivarea „prozei scurte“, indicate prin acest generic. Se publică acum cîteva culegeri de naraţiuni concentrate pe an şi există periodice care le cultivă, cu prea puţine rezultate „notabile“ – pînă să vedem dacă şi „memorabile“! – pentru a justifica ipoteza unei „înfloriri“.

Romane – puţine, majoritatea scrise după reţete presupuse „de succes intelectual-moden“.

Dramaturgia n-a fost niciodată la noi un punct forte. Noroc cu Matei Vişniec! Secondat de alte cîteva nume – da! – „notabile“.

Critica şi istoria literară, teoria, eseistica oferă rare cărţi de nivel profesional ridicat. Puţini autori seniori în bilanţurile curente. Majoritatea titlurile din domeniu sînt teze de doctorat, multe meritorii, dar autoarele şi autorii lor nu mai dau alte semne de viaţă, nu mai sînt atraşi de articleria presei culturale mult-diminuate şi ea, în Internet sînt rulate mai ales opinii scurte şi tăioase (ca să mă exprim civilizat!), încît doctoriţele şi doctorii în literatură şi în disciplinele complementare sau în toate cele socio-umane se retrag în carierele lor instituţionale şi non-auctoriale. Dau totuşi cîte un „semn de viaţă“ doar universitarii, atunci cînd au nevoie de măcar un titlu nou în „listele de lucrări“ şi în tabelele de „punctaje“ pentru promovarea treptelor didactice, în sistemul academic din ce în ce mai birocratizat şi mai formalist al contemporaneităţii.

Sigur că avem scriitoare şi scriitori valorşi de toate vîrstele şi se publică şi cărţi „notabile“, eventual „memorabile“ şi chiar şi cîte una „mare“, tinzînd către statutul de „capodoperă“. Aşa că Jurnalele de cărţi nu vor intra în criză de „materie primă“. Dar… să nu ne îmbătăm cu apă rece, oricît de fierbinte ar fi vara în care examinăm „starea naţiunii editoriale“: nu stăm deloc grozav…