Dan Gulea, Calea scrisului

În tradiţia romanului care ar putea fi numit goliardic – de la Anişoara Odeanu, Într-un cămin de domnişoare (1934) şi Gabriela Adameşteanu, Drumul egal al fiecărei zile (1975), Ioana Nicolaie se înscrie cu o nouă perioadă istorică: după relaţiile din România interbelică, după dezgheţul şi urmările din epoca pseudoliberalizării de la sfârşitul anilor 1960, este acum rândul anilor 1990, al teribililor şi cumpliţilor ani 1990, revizitaţi în principal de la nivelul lui 2008, când apărea prima ediţie a Păsării pe sârmă – un roman scris, în mod evident, pe baza unor note anterioare, sur le vif.

Cunoscută voce în cenaclul Litere din anii 1990, alături de Cezar Paul-Bădescu, Cecilia Ştefănescu, Angelo Mitchievici, Ioana Nicolaie spune povestea Sabinei, o poveste generică pentru posibilităţile de înţelegere a destinului; nu sunt însă posibile identificările reale, aşa cum făcea Daniel Pişcu în Cel mai mare roman al tuturor timpurilor (2002), surprinzând sesiunea din vara lui 1977 şi reacţiile colegilor de cămin şi de an precum Alexandru Muşina, Ion Stratan sau Florin Iaru, portretizaţi cu numele lor reale. La Ioana Nicolaie apar tipurile de studenţi şi de oameni, într-o lume profund schimbată faţă de senzorialitatea plată a Anetei Pascu din Rădăcini, de Hortensia Papadat-Bengescu; în penultimul roman al familiei Hallipilor, Aneta era provinciala rizibilă, plină de fumuri, care se confrunta cu Capitala şi viaţa urbană, personaj construit contrapunctic faţă de Nora, feminista sarcastică, independentă.

Între toate aceste tipuri de roman şi de personaje, de care autoarea este conştientă şi la care se referă prin elemente (auto)ironice, Ioana Nicolaie alege imaginea unei „păsări pe sârmă“, pendulând între diferite sugestii sintagmatice: „a fi/ a sta/ a sări pe sârmă“ (a fi în permanentă alertă), „a da o sârmă“ (a telefona, a atenţiona), „cu/ de sârmă ghimpată“ (dificil, interzis), „de sârmă“ (nesemnificativ, ridicol). Peste ele, trimiterea explicită din roman la comedia hollywoodiană a anilor 1990, O pasăre pe sârmă (Piteşti, Editura Paralela 45, 2026,), simbol al oţiului indistinct.

De unde alerta aceasta?

Destinul Olgăi dintr-Un cămin de domnişoare, al Letiţiei şi al complicatei relaţii cu Petru Arcan sunt acum revizitate într-o lume ce pare scăpată de sub control: inflaţia ce urmează revoluţiei din 1989, bulversarea relaţiilor sociale, recapitalizarea lumii româneşti prin abuzuri, redescoperirea corporalităţilor; totul, cu o abilă ordonare a personajelor: Aneta Pascu din romanul interbelic este aici un model pentru Eman (anagrama unui Manea Emanuel), iubitul plastograf al Sabinei, scufundat în bovarisme diverse – ar fi făcut la Paris doi ani de Drept, dar a fost nevoit să se întoarcă în ţară.

Prinsă în capcana lui Eman, Sabina experimentează o existenţă – după cum spune chiar autoarea – picarescă – sursă de inspiraţie, de pildă, pentru studiile Laviniei Branişte, căutând o slujbă în cele mai diverse locuri ale Bucureştiului nouăzecist: la radioul neoprotestant, în „prezentările“ de seturi de bucătărie „vârstate cu aur“ din casele oamenilor, la o patiserie „de lux“, în afacerile cu alimente şi băuturi din căminul studenţesc, suprapuse cinismului îmbogăţiţilor şi al patronilor de diferite soiuri; prin roman apar basarabeni care vând arme, arabi puşi pe căpătuială, exotisme sud-americane (sunt amintiţi la un moment dat peruvienii care cântau cântece tradiţionale la metrou), fantasme ale Occidentului (aşa cum le exprimă Eman). Pe scurt, întreaga lume a anilor 1990, văzută prin ochii unei tinere care trebuie să se adapteze unei lumi care nu este pregătită pentru nicio concesie.

Ajuns la o nouă ediţie, O pasăre pe sârmă, unul dintre primele romane ale Ioanei Nicolaie, poate fi citit şi prin ceea ce s-ar putea numi o saga a identităţii, pe care autoarea a dezvoltat-o, după o pauză în care a scris poezie, prin romanele Pelinul negru (2017), Cartea Reghinei (2020), Drumul spre Soare-Răsare (2024), unde a portretizat destine şi legende ale maternităţii, ale infraviziunii realiste, pline de zgomot şi furie, ale transcendentului. Totul se află aici încapsulat, în Pasărea pe sârmă, aşteptând „să îşi ia zborul“, să exploreze ţinuturile celuilalt: numeroase sunt şi incursiunile înainte de 1990, unde Sabina este claustrată într-un târg de provincie, cu un destin previzibil („singura fabrică de femei din oraş“), de care încearcă să scape, de care visează să scape. Romanul acesta cuprinde însă şi unele personaje şi imagini care stabilesc o legătură cu versurile din Autoimun sau din Lomografii, volume de asemenea ale reconstituirii eului în condiţii speciale, ale bolii.

„Lumea în mic“ din căminul studenţesc oferă suficiente chipuri şi întâmplări care pot recompune lumea „în mare“; de fapt, după apartamentul din Drumul Taberei al unei gazde simple, după Eman, aerele sale şi comportamentul de prădător sexual, după căminul unde au locuit, Sabina caută, mereu, libertatea, aşa cum avertizează versurile lui Leonard Cohen ce compun motto-ul romanului: „Like a bird on the wire/ Like a drunk in a midnight choir/ I have tried in my way to be free“.

Cerc după cerc, totul se desface în faţa Sabinei, un spirit independent, care nu poate fi prins în capcana unei vitrine a unui magazin de modă de pe Calea Victoriei unde se angajase pentru a fi manechin (unul dintre cele mai potrivite exemple pentru a înţelege cruzimea neocolonială a anilor 1990), nici în capcana anodină a lui Eman, în niciun caz în micul oraş de provincie din care plecase, ori în alte capcane burgheze.

Se adaugă farmecul discret al studiului, prefigurat de imaginea Facultăţii de Litere, a unor imagini şi fotografii, irizări speciale din podul Facultăţii („lumină portocalie“, „chipurile lor lucind albe“), loc legendar, mitologic, pentru o parte dintre scriitorii optzecişti, a holului cu marmură, ce recompun un profil antologic al libertăţii. O imagine a individualităţii, dar şi a Bucureştiului d’antan, observat de la Gara de Nord la periferia căminului studenţesc din Fundeni, undeva în afara liniilor obişnuite de transport public – oraşul de dincolo de oraş.

Cartea despre libertate a Ioanei Nicolaie, dramele şi contrapuncturile ei, reprezintă o imagine a unei generaţii artistice; există, fără îndoială, dimensiunea aceasta apăsătoare, suferindă a anilor 1990, cu escroci, dezorientaţi, puşlamale – dar există şi ceea ce nimeni nu poate uita: o imagine a unui timp în care toate virtualităţile erau evidente, atât din punct de vedere individual, cât şi din punct de vedere social-general. Nu şi egale: dintre toate, se detaşează calea scrisului, aşa cum spune ultimul paragraf al romanului: „Îşi scoase carneţelul şi începu să scrie ceva. Despre ea însăşi ca un coridor luminat. Despre uşile deschise într-o parte şi-n alta. Despre prietenii întorşi cu spatele, care se pregătesc să iasă prin ele. Eman e la un capăt deja surpat. Încearcă să-i mai facă semne cu mâna, dar ea nu-şi ridică privirea: mai are atâtea de scris până jos…“