Ion Pop, Ferestre întredeschise (VI)

• Ion Pop, Mireş, 1960.

Lumea se schimbă repede şi pe la noi, comunitatea sătească se diviza tot mai mult până la dispersare, ţăranii îmbrăcau salopete de muncitori şi pufoaice „ruseşti“, angajaţi în întreprinderile băimărene sau de prin alte părţi, navetele zilnice, urcatul în tren cu noaptea în cap şi întoarcerile ostenite abia către seară, tulburau tot mai mult ritmul de viaţă statornicit de veacuri: diferenţa dintre ziua de lucru şi cea de sărbătoare se estompa, oamenii nu mai aveau cum să nu „păcătuiască“, ieşeau pe câmp şi duminica, la arat, cosit, strâns recolta, trebăluiau în gospodărie, iar la oraş, în fabrici şi birouri, sentimentul sărbătorii era şi el mult relativizat: datele marcate cu roşu în calendarul creştin, după ce noul regim încercase să le minimalizeze ori să le şteargă, se confundau treptat cu obişnuitele litere negre, iar din sfinţii omagiaţi altădată începea să nu mai rămână decât numele… S-au amestecat încet-încet şi anotimpurile, chiar înainte de schimbările climatice ce ne îngrijorează acum, fiindcă orele de lucru împărţite pentru mulţi între munca la oraş şi cea de gospodar rural au provocat un soi de nivelare indistinctă a faptului cotidian. Ritmul tradiţional ce alterna perioadele de muncă fizică intensă, cu pauzele festive, mai ales în lunile de vară şi toamnă, cu etape mai calme – muncile de primăvară erau, oricum, mai puţin solicitante decât celelalte, şi iarna fusese un fel de concediu neplătit acordat de natură plugarului trudit.

Copil, elev de şcoală primară, înainte de plecarea la Cluj, eu am mai avut şansa de a trăi în acel ritm tradiţional de viaţă a satului, pe care regimul comunist urma să-l tulbure grav şi definitiv. Contribuia la această deteriorare, în mare măsură, şi starea de permanentă tensiune provocată de obligaţiile înăsprite peste orice limită ale cotelor de produse agricole către stat, presiunile „colectivizării agriculturii“, cu seri şi nopţi de „lămurire“ nu o dată brutală a ţăranilor de a „intra“ în „colectiv“, deposedarea de pământ, vite, unelte… Iar pentru gospodarii ceva mai cu stare din sat au urmat, în anii ’50, arestările abuzive, confiscările de averi, condamnările la ani grei de închisoare… Aşa s-a întâmplat cu bunicul meu în toamna anului 1952, când a fost „ridicat“ şi dus la puşcăria din Oradea, unde avea să petreacă trei ani degeaba, încheiaţi cu un fel de „scuze“ în 1955, după o condamnare iniţială la zece ani de detenţie şi confiscarea averii, redusă apoi. Îl pârâseră doi activişti venetici, unul Burdea, un… burtos cu pălărie verde şi glas ascuţit, altul, Cordoş, mărunt şi slab ca o scoabă, care parcă se furişa printre oameni. Au inventat pe seama lui tot soiul de vinovăţii, adeziuni politice reacţionare, sabotaje… Tot lor li se datorează sinistra invenţie a unor plăcuţe de lemn bătute pe stâlpii porţilor unor oameni mai înstăriţi din sat, pe care scria cuvântul, nou la noi, ruşinos şi stigmatizant, „chiabur“… Naziştii nemţi nu procedaseră altfel, obligându-i pe bieţii evrei să poarte pe piept steaua galbenă a lui David…

Înainte de aceste momente de mare încordare pentru familie, eu am mai apucat câţiva ani să trăiesc „normal“. Era prea devreme să-mi dau seama de sensul răsturnărilor pregătite de noul regim supus sovieticilor ocupanţi. Mai ales între vârsta de şapte şi unsprezece ani, adică atât cât a durat pentru mine ciclul şcolar elementar, am trăit „la ritmul naturii“, urmat de satul întreg. Văd şi acum triunghiul de cocori desenat negru pe cer primăvara – erau „gruhele“, cuvânt moştenit din latină – cu ţipătul lor asemănător, dar mai puţin strident decât cel al păunilor, descoperiţi mult mai târziu; mai trecea şi câte unul de berze, la fel de uimitor prin geometria perfectă a grupului condus în vârful de triunghi alb-negru de o călăuză sigură. Mă bucuram ca toţi copiii şi de întoarcerea rândunelelor, foarte numeroase atunci, care-şi făceau cuiburile ca nişte mici balcoane de humă lipite de grinzile grajdului ori sub streşini de case. Din ele scoteau peste o vreme ciocuri flămânde puii în aşteptarea mamei plecate după provizii, în vreme ce la picioarele stâlpului de la „porumbar“ găseam căzute printre crengile dudului de lângă el cojile de ouă albe din care ieşiseră alţi pui…

În marea grădină a bunicilor se înmulţeau, la început de primăvară, firavele flori albe cum n-am mai văzut de atunci, stropite de roua dimineţii. Pe iarba trezită de soare se întindea, ca o cărare albă, lunga pânză ţesută peste iarnă în războiul din casă. În preajma Bunei-Vestiri („Blagoveşteniile“) din 25 martie, se aprindeau resturile de tulpini şi vrejuri rămase din toamnă, mici focuri erau aprinse şi în nopţile în care se bănuia că va cădea bruma, pentru protejarea de îngheţ a florilor de măr, de cireş, de prun… Îmi plăcea să ies primăvara şi în grădina de flori din faţa casei mari, atent la primele înmuguriri ale cireşului din mijloc ori la întâii boboci de flori. De la capătul „tălpii“ coboram uşor printre straturi şi crengile de iasomie („iasmin“) şi liliac („mălin“) din colţurile dinspre drumul ţării şi uliţă ale grădinii. Pe uliţă începeau să circule carele trase de boi şi vaci cu gunoiul dus din grajduri pe câmpuri, în Poieni…

În aprilie, de Sângeorz, se mai păstra ritualul stropirii cu apă a tinerilor, mai exact se turnau găleţi pline spre cei care treceau pe drum, iar la porţile caselor se puneau ramuri verzi de salcie sau de măcieş… Sărbătoarea de primăvară care m-a marcat cel mai profund a fost însă cea a Paştilor, urmând Duminicii Flori(i)lor, cu mâţişorii împărţiţi tradiţional la ieşirea din biserică. În dimineaţa de Paşti ne sculam devreme, ca să ajungem la timp în curtea bisericii („ţinţirim“), unde se aduna lumea pentru sfinţirea coşurilor cu ouă vopsite, prăjituri, cozonaci, şuncă… Coşul rotund era pregătit de cu seară, cu bucatele aranjate frumos sub un ştergar înflorat, cu o lumânare groasă înfiptă în mijloc, ce urma să fie aprinsă în curtea bisericii. Era, acesta, momentul cel mai emoţionant pentru mine, şi mulţi ani după aceea am revenit mereu acasă de marea sărbătoare. Ţineam să fiu cât mai aproape de intrarea în biserică, de locul în care preotul bătea în porţi şi rostea cu glas înalt chemarea: „Deschideţi, boieri, porţile voastre, să intre Împăratul Măririi !“ O voce de bărbat, a „fătului“, probabil („crâsnicul“), întreba la fel de apăsat: „Dar cine este Împăratul Măririi?“, după care preotul răspundea tunător: „Domnul Puterilor, cel învingător în războaie…“ Chemarea, şi ea înălţătoare, „Veniţi să luaţi lumină“ , mi-a rămas, tot aşa, întipărită în auz, ca şi ameninţarea potrivnicilor Domnului care se vor topi „ca ceara“ la para focului purificator. Spectacolul coşurilor cu bucatele la vedere şi lumânările lor aprinse confirma vibrant aceste spuse solemne… Într-o primăvară i-am invitat la această ceremonie pe bunii mei prieteni Ana Blandiana şi Romulus Rusan, foarte impresionaţi şi ei de această luminată oră matinală. De aceea, când un preot tânăr a schimbat mai târziu ora slujbei de Înviere mutând-o la miezul nopţii, am resimţit această schimbare ca pe o profanare: desfăşurată dimineaţa, pe când se pregătea să rasară soarele, slujba aceasta de sfinţire asocia foarte emoţionant cele două lumini… Era de altfel, o tradiţie de-acum veche la greco-catolici în această parte de ţară, pe care junele cu porniri fundamentaliste ţinea s-o schimbe neapărat… (În paranteză, nu pot să nu-mi aduc aminte, cu mare tristeţe, cum, peste ani, acelaşi popă refuzase să slujească la înmormântarea unchiului meu Grigoraş, fost curator al bisericii vreme îndelungată, doar pentru că la prohodirea mortului fusese invitat şi preotul greco-catolic… A trebuit să intru aproape în altar, făcând apel la autoritatea mea de dascăl academic, şi, atunci, de decan al Facultăţii de Litere din Cluj, declinată ad-hoc, ca să-l determin să ia parte totuşi la ceremonia comună, absolut firească; primise ordin de la protopopul din Şomcuta să nu slujească niciodată alături de un prelat al confesiunii interzise în 1948….). Îmi amintesc că într-una din dimineţile de Paşti fusesem foarte fericit că mă puteam duce la biserică cu o pereche de ghete noi, cafenii… La miezul nopţii, cu câteva ore mai înainte de sfinţirea bucatelor, auzisem împuşcăturile (sau pocnetele de petarde?) din turnul bisercii în locul focurilor de artificii, care nu intraseră încă la noi în sat în obicieurile publice, salutând Sărbătoarea, cu strigăte de „Cristos a înviat!“, printre bătăi de clopot… Ne întorceam acasă astfel binecuvântaţi, ne spălam pe faţă, gustam din bucatele aduse de la biserică… Ne întorceam la a doua slujbă, ceva mai scurtă, după care noi, copiii, ciocneam ouăle roşii într-un fel de competiţie: cine sparge mai multe… Cum notam mai devreme, aveam ouă mai tari de bibilică, cu care învingeam mulţi concurenţi… Alţii încercau să trişeze, folosindu-se de ouă de lemn…

La Rusalii, am mers o dată într-o procesiune cu prapuri spre o holdă de grâu din Balta Nouă, unde preotul Câmpeanu a binecuvântat recolta… Cununi de spice erau petrecute în vârful prapurilor, vestind ceremonia ce va urma. La altă sărbătoare, mai către vară, de Sânziene, alte cununi se împleteau şi se aruncau pe acoperişul casei, de unde – semn bun – nu trebuiau să cadă…

Alături de Paşti, sărbătoarea cea mai aşteptată pentru mine şi prietenii mei era Crăciunul. Încă de pe când eram la Grădiniţă, în vechea casă a familiei Feier (fostă, desigur, Albu), am foarte via amintire a unei seri în care, în chip de Moş, costumat cum se cuvine, se înfăţişa cu un sac cu daruri un ofiţer ce locuise o vreme într-o cameră din casa bunicilor. Domnişoara Angela, frumoasa şi delicata domnişoară educatoare, pregătise foarte atent toată ceremonia: strâns în jurul unui brad împodobit sărbătoreşte, micul grup de copii aştepta înfrigurat sosirea, prin zăpezile mari, cum se întâmpla să fie în acel moment, a tulburătorului personaj alunecând, credeam, cu sania din cer. Când am auzit bătăile în uşă pândite cu încordare, am fost cuprins şi eu de o emoţie specială – îmi era puţin şi frică, aşteptam şi cu bune speranţe cadourile pe care urma să le primesc. Costumat ca la carte, cu barba mare albă şi căciula pe măsură, cu o mică desagă în spate, a şi apărut aducând cu pala de aer rece de-afară şi o undă de înfiorare ce nu poate fi uitată. I-am cântat în cor „Moş Crăciun cu plete dalbe“, colinda de multe ori repetată în zilele precedente, apoi am aşteptat înfriguraţi scoaterea din traistă a darurilor. Numai că Moşul nu făcea nicio mişcare înainte de a ne dezvălui toate păcatele şi meritele, bunele şi relele purtări faţă de părinţi – le ştia pe toate! Până la urmă eram totuşi dăruiţi cu mici pungi de bomboane mai ales, căci jucăriile erau puţine. Din aceşti ani, unul sau doi, pe la vârsta de cinci-şase, am rămas cu imaginea mereu luminoasă a Domnişoarei Angela, pe care am iubit-o toţi copiii pentru gingăşia şi afecţiunea cu care ne înconjura. Peste ani, când eram elev de liceu, am vizitat-o o dată la casa din Şomcuta – se căsătorise cu un avocat Pop – şi am retrăit un moment de fericire înnoită. Mi-a şi scris mai apoi o foarte frumoasă epistolă, cu aceeaşi generoasă afecţiune, amintindu-şi de grădiniţa din Mireş şi de micul ei elev de odinioară.

Dar pentru prietenii de vârsta mea, Crăciunul însemna şi un fel de examen de calitate: cu vreo două săptămâni înainte, micul grup de colindători îşi pregătea foarte conştiincios repertoriul, fie la noi în casă, fie la vecini, mai ales la badea Şandor (tot un Pop!), pomenit mai înainte, cu al cărui băiat, Vasile, mai mare cu trei ani decât mine, am rămas prieteni foarte apropiaţi până la bătrâneţile de acum. Mai mult de zece colinzi nu ştiam, dar erau frumoase – unele, ca acelea care aveau drept refren „pomu’ rămurat“ sau „ziurel de ziuă“, le-am mai auzit doar în interpretări „profesioniste“ recuperatoare, mult mai tîrziu, căci începuseră să dispară din repertoriul tradiţional. În seara de ajun, ne adunam înainte de a se întuneca şi porneam, în ceată, fiecare cu traista lui, la colindat. Nu foarte departe de casă, ne ducem mai degrabă spre Balta Nouă şi pe „uliţa de după sat“, către gară. Primeam în dar de cele mai multe ori câte un „coc“ (colăcel) sau o „pupăză“, mai albe sau mai cafenii, după calitatea făinei şi starea materială a celor ce ne primeau; însă şi nuci şi mere, niciodată bani. (Date cu bronz argintiu ori auriu, nucile înlocuiau de cele mai multe ori, ca podoabe ale pomului de Crăciun, globurile din comerţ, mai rare în lumea noastră, tot aşa cum celelalte podoabe ale brăduţului, de obicei un molid, dar putea fi, în lipsă de brad, şi câte un oleandru adus în casă la iernat, împodobit modest cu figuri de hârtie creponată, turtă dulce făcută în casă, în formă de stea, inimă, păpuşă, îngeri desenaţi de copii şi, mai rar, specificele bomboane învăscute în staniol). Ca să fim primiţi în casa omului, întrebam sub fereastra luminată palid de lampa cu petrol „Primiţi colindătorii?“, sau, cel mai adesea, cu o altă formulă tradiţională, „Veseli-ti-i gazdă?“, adică aşteptând răspunsul că stăpânii casei erau bucuroşi să asculte colinda şi, desigur, să o răsplătească după cuviinţă. Din lăuntru se auzea glasul feminin: „Veseli!“ cu accentul pe i, după care cântam câte-o piesă din cele ştiute. La ieşirea din casă, strigam câte o urare ca acestea: „Câte paie pe casă, atâtea băncute (bancnote!) pe masă“, „Câţi cucurijori, atâţia peţitori!“, „Câţi tăciuni în vatră, atâtea vite-n poiată!“… Nu întârziam prea mult în noapte, era rândul oamenilor mari să pornească la colindat spre miezul nopţii…

De Anul Nou, mergeam tot în grup, cu Pluguşorul, însă mai mult cu poezia ce începea cu versurile „S-a sculat mai an/ bădica Traian“, fiindcă de construit un plug împodobit cu de toate nu era la îndemâna oricui. Erau însă copii, dar mai ales adolescenţi şi feciori, care împingeau prin casă asemenea pluguri mult colorate, şi nu lipsea nici „Capra“ cu botul ţăcănitor manevrat cu o sfoară de cineva acoperit cu un ţol în chip de blană: „Ţac, ţac, căpriţă, ţac“… „Vicleimul“ era mai rar, dar l-am prins de câteva ori, cu personajele încoifate de carton colorat şi săbiile de lemn, prezentând un mic spectacol dramatic, urmărit cu încântare… Mai la îndemână era colindatul cu măştile al „închipuiţilor“, printre care m-am numărat şi eu – ne înnegream feţele cu funingine sau cu praf de lustruit soba, ne puneam măşti de hârtie ori din cârpe colorate… În noaptea de Anul Nou, am auzit de câteva ori şi strigarea „peste sat“ a unor feciori care, urcaţi în câte-un copac mai înalt ori pe dealuri, dezvăluiau în gura mare păcatele mai greu de mărturisit în mod normal, făcute peste an de unii şi de alţii… Demascare amuzantă, uneori pură joacă, dar care bănuiesc că provoca nu puţine nelinişti celor ce se ştiau cu musca pe căciulă… Toate aceste sărbători de iarnă se cam încheiau cu Boboteaza, în preajma căreia mica ceată de copii cu care eram prieteni îl însoţea pe preot şi pe diacul porniţi prin sat să stropească cu agheazmă casele, aruncând în aer boabe de grâu şi strigând: „Grâu, grâuţ de primavară, şi-n pod şi-n cămară, Kiraleisa iară!“ Urma să recunosc doar mai târziu în misteriosul „Kiraleisa!“ refrenul liturgic de origine grecească „Kirie Eleison!“, deformat destul de simpatic de auzul tradiţional… Drumul preotului şi al diacului prin partea noastră de sat se încheia în fiecare an la noi în casă, cu o masă servită festiv, cum se cuvenea la o gazdă ca respectatul curator Pop Gheorghe.