Departe

 

cât poţi sta în aşteptarea morţii fără să-ţi pierzi minţile?

cât poţi privi monitorul medical şi oxiometrul?

undeva, afară, se leagănă pădurea

sub adierea vântului rece de decembrie

 

pe poteci neştiute trec vietăţile pădurii şi vântul

necurmată de nimic respiraţia verde

trecută e prima zăpadă, nori trântiţi de pământ

carnea văzduhului doare îngheţată

 

lacul codrilor albaştri a îngheţat la mal

timpul îngheaţă şi el, târziu, în ultima noapte

degetele tale au amorţit, împreunate a rugă

 

ai vrea să dai timpul înapoi, spre o zi mai senină

într-un târziu monitorul medical îţi spune nu

şi tot ce mai rămâne e liniştea

 

Rotaţii

 

nu ştii prea multe despre viaţa asta

până nu ai condus cu grijă şi dragoste

un scaun cu rotile

 

cineva care să merite toată grija şi dragostea

nu mai putea călători altfel

şi atunci, tu deveneai mişcarea

 

nu ştii prea multe despre viaţa asta

până nu devii tu mişcarea, iar apoi

respiraţia, privirea, vocea

 

te-ai înălţat până la ochi, braţe, umeri

ai ferit ploaia, cumpăna, crevasele realităţii

împingând un scaun cu rotile

 

dacă ar fi căzut cerul pe pământ

tu ai fi mers mai departe

pentru că tu devenisei mişcarea

 

şi mereu rămâne un rest, timpul ce trecuse

nopţile când tu ai fost cel îngrijit

când tu tânjeai după viaţă

 

O elaborare a toamnei

 

nu voi fi ceea ce credeam că voi fi

puteai spune asta din ziua când ai plecat

schimbând lumea familiară ţie cu lumea cea nouă

înlocuind confortul casei cu depărtarea

 

aluneci spre o altă imagine, o deziluzie

dezvrăjitu-s-a viitorul, care e tot mai scurt

se închid cercurile zilei, se adânceşte noaptea

hotarele ţi se mută lăuntric

 

unde sunt dimineţile când pândeai soarele?

unde îndrăznelile naive şi speranţa?

le-ai înlocuit cu rătăciri nocturne pe străzi pustii

 

urmezi briza, nu te urmează amintirile

ai păşit alături de vechiul făgaş, şi acum spui:

nu voi fi ceea ce credeam că voi fi

 

Imemorialitate

 

niciunul dintre martorii apropiaţi ai copilăriei mele

nu mai trăieşte

nu mai ai în cine te oglindi

îţi aminteşti scene de care nu-şi mai aminteşte nimeni

 

pisica dând târcoale unui caş lăsat la afumat

o seară de august în grădina mirosind a fân proaspăt cosit

o carte de Alexandre Dumas pe care o citise toată familia

un meci de fotbal cu porţile aşezate între meri şi vişini

 

o coastă de deal pe care trei băieţi se dădeau cu o singură sanie

un pui de câine ciobănesc care ţi-a adormit în braţe

o sobă care s-a încălzit minunat într-o seară de iarnă

 

îmbrăţişarea cuiva căruia chiar îi păsa de tine

o furtună de iarnă care vă îngropa pe toţi sub troiene

nu am nici o dovadă că toate acestea au fost cândva

 

Penumbrire

 

nu am trăit viaţa pe care alţii mi-ar fi vrut-o

paşii mei nu au urmat cărarea altora

nu am rostit cuvintele poruncite de alţii

am ales limanul acesta, numai al meu

 

nu mă mai satur privind palmierii

profilaţi luxuriant pe un cer pururea văratic

nu mă mai satur admirând oceanul

matcă a lumii, sfârşit al oricărei angoase

 

nu am trăit viaţa pe care alţii mi-ar fi vrut-o

nu am regrete: visurile altcuiva

nu au trecut în faptele mele

 

nu mă mai satur privind acest liman

după aceste strădanii

fiecare seară e ca o carte deschisă

 

Emisie

 

de unde întunecarea în zile fericite?

de unde zorii înecaţi în tristeţe?

acolo unde ceasurile încep şi sfârşesc o furtună tăcută

rudimentele uzurii, de unde să vină ieşirea?

 

poate a fost totul mult prea mult

prea multe pierderi, prea mult entuziasm

neconfirmat îmbrăţişării lumii

multă speranţă dată risipirii

 

izvoare limpezi şi-au restrâns obolul

iar roua zorilor întoarsă e în nouri

tu nu mai eşti oceanul de iluzii

neistovit, netemător, alert

 

niciunde vreun cotlon de speranţă

cenuşa asta a tocit lumina