Ştefan Melancu, Un tablou al literaturii clujene

Răzvan Voncu este de ani buni unul din criticii cei mai activi (dacă nu şi cel mai relevant în acest sens), fapt ilustrat prin prestaţia sa în România literară, ca titular al rubricii de cronică literară, şi, de asemenea, în alte reviste în care dezbate – atent, antrenant şi deseori polemic, însă cu ponderea unei cunoaşteri nuanţate – starea literaturii actuale în evoluţia ei, supusă lecturii sau relecturii şi cu o diagnoză la zi a acesteia. O astfel de disponibilitate pentru un pronunţat exerciţiu critic, ce necesită un efort susţinut şi variat, o indică inclusiv cărţile sale publicate în ritm alert după anul 2000, constituite în comentarii, eseuri şi analize diversificate tematic (de la Orizonturi medievale şi Despre Preda, până la Labirintul mărturisirii, Arhitectura memoriei şi O istorie literară a vinului în România, pentru a enumera câteva dintre ele) sau în ample radiografii ale fenomenului literar românesc, cum sunt (începând din 2019) antologiile şi panoramările sale critice consacrate poeziei, prozei şi criticii actuale. Într-un astfel de parcurs diversificat se înscrie şi volumul Profiluri literare clujene, apărut la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă în 2026.

Un volum ce adună scriitori consacraţi în spaţiul clujean, mai exact – aşa cum Răzvan Voncu însuşi precizează în rândurile prefaţatoare – „52 de scriitori de ieri şi de azi, cu toţii afirmaţi pe «scena» mare a literaturii“, „clasici şi contemporani“ – într-o succesiune „de comentarii şi portrete de autori/ autoare“, majoritatea articolelor fiind prezente în volume anterioare şi în diverse reviste, apărute de-a lungul anilor. În aceeaşi prefaţă, Răzvan Voncu indică, de asemenea, modul în care a fost gândită şi concepută prezenta antologie: nu avem de-a face cu „o istorie regională şi nici o geografie literară“, nici cu o „monografie a spaţiului literar clujean“ şi nici cu „un dicţionar“ întrucât „criteriul cantitativ nu funcţionează drept un indiciu indirect al valorii scriitoriceşti pe care le-o atribui celor comentaţi“. Ca atare, ceea ce îşi propune este configurarea unui tablou ilustrând o anumită specificitate a literaturii clujene, ţinând seama în primul rând de valoarea estetică a operei, aceasta fiind pentru critic (aici, ca de altfel şi în alte abordări ale sale, în linia moştenirii lui Eugen Simion şi Nicolae Manolescu, în preajma cărora Răzvan Voncu s-a aflat şi s-a afirmat pe deplin) un reper inconturnabil, în fapt, „principalul criteriu de definire a noţiunii de «scriitor clujean»“. Plecând de la această axiomă, identitatea literaturii clujene este înţeleasă pe baza unor „elemente caracteristice ale unui spirit «clujean» în literatura română“, fiindu-i specifice, într-un mod definitoriu, trăsături precum „orizontul naţional şi european“ şi, implicit, „refuzul provincialului“, alături de, la fel de semnificativ, „caracterul multicultural“ al acesteia. Parcurgând conţinuturile, prima dintre aceste trăsături poate fi identificată pe un traseu ce pleacă de la opera lui Blaga (punct nodal în evoluţia literaturii clujene cu irizări în creaţia unor scriitori importanţi ai spaţiului transilvănean, relevate în cuprinsul antologiei), traversând operele cerchiştilor (prin Negoiţescu, Radu Stanca, Eta Boeriu, Ion D. Sîrbu sau Nicolae Balotă), ale unor scriitori grupaţi, în deceniile 6-7 ale secolului trecut, în jurul revistei Steaua (A.E. Baconsky, Aurel Rău) sau Tribuna (D.R. Popescu, Nicolae Prelipceanu, Al. Căprariu sau Augustin Buzura), cu o continuitate apoi prin Adrian Marino (cu al său „spirit european în cultura română“), prestigiosul grup al criticilor şi eseiştilor universitari Mircea Zaciu, Ion Vlad, Liviu Petrescu şi Ioana Em. Petrescu, şi continuat apoi cu grupul echinoxiştilor, moştenitori ai spiritului cerchist, dominant ca prezenţă în antologie, în diversele etape, mai vechi sau mai noi (cu scriitori de mare anvergură, de la Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic, Adrian Popescu, Horia Bădescu, până la Ion Mureşan, Marta Petreu, Corin Braga sau Adrian Papahagi, între alţii – dar şi cu o absenţă notabilă în antologia de faţă, respectiv Ştefan Borbély, un scriitor, aş zice, de neocolit). Plus alte nume adăugate celor enumerate mai sus, impunând imaginea unui „tablou fascinant“ şi o constatare – formulată incitant în rândurile prefeţei, chiar dacă neagreată, de pildă, de Angelo Mitchievici în cronica pe care i-o dedică volumului într-un număr recent al României literare – după care, începând cu secolul în care ne aflăm, „vectorul cultural naţional s-a deplasat, cred eu, în Transilvania“, devenită astfel „«locomotiva» a cărei vitalitate alimentează mişcarea întregului «tren» al literaturii române“. Cealaltă caracteristică, respectiv multiculturalitatea spiritului clujean, conţinuturile desfăşurate o ilustrează, pe de o parte, prin prezenţa unor profiluri configurate prin câţiva scriitori de limbă maghiară, Cseke Péter, Karácsonyi Zsolt, Balázs Imre József sau Péter Demény, şi, pe de alta, putem deduce, printr-o anume deschidere, deopotrivă culturală şi spirituală, înspre spaţiul european median şi occidental, multistratificată, precum a fost cea îmbrăţişată îndeosebi de scriitorii de sorginte echinoxistă, imaginea unei astfel de deschideri constituind-o însuşi spiritul Echinox-ului cu multiligvismul paginilor sale şi al scriitorilor reprezentaţi.

Conţinuturile antologiei sunt şi cele care relevă metoda îmbrăţişată de Răzvan Voncu în redarea acestora, alături de tehnica scriiturii pe care o foloseşte – cea a fragmentului/ profilului critic (indicat de chiar titlul cărţii), oferind astfel posibilitatea, în perspectivă, a unor reveniri şi adăugiri. Metodologic, autorul operează în analizele şi comentariile sale atât cu mijloacele istoricului literar (Răzvan Voncu dovedindu-se a fi încă o dată unul dintre cei mai importanţi pe care îi avem în momentul de faţă), cât şi cu cele ale criticului de întâmpinare, preocupat de lectura şi receptarea actualităţii literare. Concret, îl regăsim aici ca istoric literar prin prezenţa unui fir cronologic (ce se întinde de la Agârbiceanu şi Blaga, până la echinoxiştii din ultimele generaţii) şi, poate şi mai evident, prin contextualizarea pe care autorul o face operelor comentate, alipite timpului căruia le aparţine, cu orizontul cultural, factologia şi canonul specifice epocii respective şi evidenţierea codurilor pe care le reprezintă, şi deopotrivă cu înscrierea într-o memorie culturală privită ca ineluctabilă; odată cu, fapt important de remarcat, aducerea la zi a acestora, cu noile semnificaţii ce le poate oferi o relectură actualizată. De unde şi apelul, reluat deseori în paginile cărţii, la necesitatea unor mereu reeditări ale unor scriitori importanţi, citiţi în timpul lor printr-o grilă insuficient înţeleasă sau chiar deformată. Este cazul, pentru a exemplifica, al lui Agârbiceanu, cu care debutează antologia, titlul însuşi sub care este aşezat prozatorul – Ion Agârbiceanu. Propuneri pentru o reevaluare – trimiţând înspre o „reevaluare critică“ şi o nouă interpretare, în ceea ce ţine mai cu seamă de receptarea „moralismului“ prozei sale. Editat în diverse ediţii, dar rămas multă vreme într-un „vacuum“ al cercetării, cenzurat şi cu o receptare defectuoasă de-a lungul timpului, Agârbiceanu ilustrează astfel cazul unui scriitor „rău interpretat şi greşit poziţionat în istoria literară“. Un alt exemplu îl oferă, în acelaşi spaţiu al istoriei literare, lectura operei lui Blaga, criticul oprindu-se în acest sens asupra unei reeditări aşteptate îndelung, Hronicul şi cântecul vârstelor, relectura acestuia, ca şi a poeziei blagiene, impunând corectarea unor şabloane (ce relevă, unele dintre ele, „interpretări şcolăreşti“); la fel cum, în aceeaşi direcţie a editărilor, merită remarcată analiza volumului Un roman epistolar, cu corespondenţa lui Ion Negoiţescu şi Radu Stanca, editată sub semnul cenzurii în 1978, a cărei ediţie definitivă alcătuită în 2021 de Ion Vartic şi Ioan Cristescu se dovedeşte a ilustra nu doar dimensiunea reală a corespondenţei celor doi cerchişti „ci şi locul cu totul aparte pe care aceasta îl reprezintă în proiectul construcţiei culturale pe care o intenţiona Cercul Literar de la Sibiu“; sau, în aceeaşi direcţie, analiza (una dintre cele mai aplicate din întreaga antologie) pe care o face jurnalelor şi corespondenţei lui Ion D. Sîrbu, cu o concluzie pusă sub imperativul politicilor noastre culturale păguboase: „Ar fi timpul să încercăm o afirmare a operei sale în străinătate. Ar fi păcat ca Occidentul să nu cunoască această exponenţială mărturie a Estului“. Istoricul literar este însă dublat permanent de criticul lecturilor la zi (într-o asumată accepţie călinesciană a termenilor), fapt pe care comentariile antologiei îl relevă într-un mod cât se poate de limpede – comentarii asupra cărora se poate zăbovi îndelung, relevând prestaţia unuia dintre criticii cei mai importanţi ai literaturii actuale.